VIDEO, ANTInostalgia // Basarabenii, „mâncare pentru lupii” din Siberia: „Era sicriul rupt tot, dezgropat, dezvelit total, în bucățele și numai oase de culoare roz pe zăpadă. Erau mâncați de lupi”

DEPORTĂRI // „Toate nenorocirile pentru noi, românii din Basarabia, au pornit din iunie 1940, în urma semnării unui pact odios între Hitler și Stalin”; „Primii au intrat în acest malaxor al represiunii staliniste românii transnistreni, care au fost deportați în Kazahstan, Karlag, Siberia...”

Sovieticii au operat, în spațiul dintre Prut și Nistru, epurări masive ale populației, inclusiv prin cele trei valuri ale deportărilor staliniste din 1941, 1949 și 1951 sau prin foametea organizată în perioada anilor 1946 – 1947, însă marea teroare sovietică au cunoscut-o mai întâi transnistrenii. Istoricii estimează că, în total, o pătrime din populația Basarabiei, peste un milion de basarabeni, găgăuzi, bulgari etc., a avut de suferit din cauza regimului sovietic.

„Pe 25 august, la ora 1.00 noaptea, a fost împușcat lângă cetatea veche”

Ștefan Driga din satul Cocieri, raionul Dubăsari, răsfoiește astăzi trei dosare – unul este al lui Carp Ilarion Zavtur, care este bunelul său matern, al doilea – al lui Tihon Pavel Driga, bunelul său patern, iar al treilea - al lui Ilia Tihon Driga, un frate de-al tatălui său. Toți au un destin comun – deportările staliniste din anii ’30 ai secolului trecut din regiunea transnistreană.

Pozele din albumul de familie, pe care le prezintă Ștefan Driga în fața echipei de la Studioul „TeleFilm Chișinău” al Companiei „Teleradio Moldova, în noul episod din seria „ANTInostalgia”, îi surprind pe părinții lui în Siberia, până la ocuparea Basarabiei de către URSS.

„În 1918, când era Sfatul Țării (care a votat Unirea Basarabiei cu România pe 27 martie – n.r.), partea stângă a Nistrului a fost reprezentată de 10 persoane, doar deodată s-a format Republica Democratică Moldovenească. Acolo a vorbit Anton Jalbă, care era un cunoscut de-al lui bunelul și el a spus: Cui ne lăsați pe noi, că noi suntem gata să săpăm un șanț, numai să nu rămânem mâncare corbilor și păgânilor. Și așa a și fost: în 1931, bunelul era împotriva colectivizării, era muncitor, avea desetine de livezi ș.a.m.d., a fost arestat și dus în Arhanghelsk. A stat acolo doi ani. Nu înțeleg din dosar dacă a fugit sau i-au dat drumul. În timpul acesta, în 1933, bunica Matroana cu toți copiii au fost dați afară din casă, suiți în tren și duși în Siberia. Le-au luat casa, le-au luat tot și bunelul, când s-a întors, aici nu mai avea nici casă, nimic. În 1937, a fost prins în Dubăsari la piață, ca el se mai ascundea, l-au închis la Tiraspol și pe 25 august, la ora 1.00 noaptea, a fost împușcat acolo, lângă cetatea veche. Am citit în dosar că... pentru activitate antisovietică”, povestește astăzi Ștefan Driga.

Primul val al deportărilor, „cel mai dureros și cel mai greu pentru basarabeni”

„Primii au intrat în acest malaxor al represiunii staliniste românii transnistreni sau populația din regiunea transnistreană care, în perioada colectivizării staliniste, au fost deportați în Kazahstan, Karlag, Siberia”, a remarcat istoricul Octavian Țâcu, în cadrul episodului „ATInostalgia. Deportările în Basarabia”, prezentat duminică, 21 aprilie, la postul public de televiziune „Moldova 1”.

Practicile aplicate în cazul familiilor Zaftur și Driga și al altora din stânga Nistrului, în perioada anilor 1930 – 1940, au fost multiplicate, ulterior, de către regimul sovietic în spațiul dintre Prut și Nistru.

„Dacă vrei să fii ministru, trebuie să fii de peste Nistru”, era lozinca rostită în șoaptă în Republica Socialistă Sovietică Moldovenească (RSSM), după anexarea Basarabiei la URSS.

Șefii „de peste Nistru” sau din Ucraina, care cunoscuse „Holodomorul” în perioada anilor 1932 – 1933, au fost „nemiloși cu basarabenii” în 1941, dar și ulterior.

„Toate nenorocirile pentru noi, românii din Basarabia, au pornit din iunie 1940, atunci când în urma semnării unui pact odios între Hitler și Stalin, numit și pactul Ribbentrop-Molotov, într-un protocol adițional secret s-a specificat despre interesul rușilor față de Basarabia. A început războiul, la foarte scurt timp după capitularea Franței, pe 22 iunie 1940, rușii înaintează, pe data de 26, o notă ultimativă prin care cer Basarabia și, în mod ciudat, cer și nordul Bucovinei ca recompensă, așa e scris în notă, pentru 22 de ani de exploatare a Basarabiei. De atunci începe tragedia basarabenilor, pentru că ne-am nimerit sub un regim totalitar foarte nemilos, foarte dur. Oamenii care au venit aici, militarii, au trecut prin sita marii terori din 1937 – 1938 din URSS și, aici, sigur că ei nu aveam milă față de oamenii asupra cărora au avut atâta putere”, a punctat profesorul universitar, doctorul habilitat în istorie, Anatol Petrencu, în cadrul episodului „ATInostalgia. Deportările în Basarabia”.

În așa condiții, în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 a fost organizat primul val de deportări, „cel mai dureros și cel mai greu pentru basarabeni”. Oamenii au fost ridicați de acasă și duși la friguri de minus 50 de grade Celsius fără haine, hrană sau condiții elementare de trai.

Peste 200 000 de basarabeni deportați. Primii au fost primarii și preoții

„La primul val, oamenii au fost luați prin surprindere. La Tiraspol s-au oprit trenurile, bărbații au fost scoși din vagoane..., au fost duși la Sverdlovsk, acum se numește Ekaterinburg, și de acolo – trimiți la 680 de km la nord, paralel cu munții Ural, la Ivdel. Acolo sărmanii s-au pierdut, în iarna din 1941 spre 1942. Acele familii nu s-au mai reunit niciodată, pentru că soții au murit acolo, cu foarte puține excepții care au supraviețuit. Femeile și copiii au fost trimiși în diferite sectoare, regiuni ale Siberiei și nordul Kazahstanului, așa că multe dintre ele nu s-au mai întors, au rămas acolo”, amintește Anatol Petrencu.

În primul val au fost deportați circa 650 de primari, „adică două treimi din toți primarii pe care îi avea atunci Basarabia”. „Au fost deportați în Ivdel și acolo au murit. Cei mai buni oameni. Oamenii aceștia care au fost deportați nu purtau nicio vină absolut. Primarii au fost niște gospodari-model pentru ceilalți săteni”, spune istoricul.

„Primii au fost arestați primarii, o parte din preoți și cei care aveau autoritate în localitățile lor. Inițial au fost arestați fără familii. Ulterior, în noaptea de 12 spre 13 iunie, au fost arestate familii întregi, în unele cazuri erau arestați chiar și frații, surorile mai puțin”, a declarat în cadrul aceleiași emisiuni istoricul Mariana Țăranu.

Potrivit ei, în cele trei valuri au fost deportați în jur de 200 000 de basarabeni.

Octavian Țâcu a punctat că valul deportărilor din 1941 a avut mai curând un „caracter de exterminare”, iar regimul sovietic a rezolvat problema industrializării sale prin lagăre de muncă forțate, „destinația deportărilor”, înființate la periferia imperiului - Kolâma, Magadan, Sahalinn etc.

„Au fost lagăre, cum a fost Ivdellagul sau lagărul din Tatarstan, sau din Komi, care n-au avut un raționament economic. Acești oameni erau în mare parte primari, lucrătorii primăriilor, poliția, jandarmeria, marii proprietari, negustorii, moșierii, cum erau ei numiți în ghilimele, albgardiștii, profesorii preoții, toată intelectualitatea Basarabiei, într-un număr de aproape 40 de mii. Au fost deportați de sovietici în ajunul începutului războiului și ei au avut o soartă extrem de vitregă”, a afirmat Țâcu.

„La primele friguri nu au rezistat bătrânii și au început să moară câte unul”

După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, a urmat foametea organizată din perioada anilor 1946 – 1947 în care au murit 200 000 de oameni. Basarabenii nici nu au reușit să-și revină, că sovieticii au organizat cel de-al doilea val al deportărilor, acum 75 de ani, în 1949.

Invitată în platoul aceleiași emisiuni, Margareta Cemârtan-Spânu a povestit istoria cutremurătoare a familiei sale, care a fost deportată în 1949 în regiunea Kurgan, „în sălbăticie, unde urlau lupii pe sub ferestre”.

Margareta Cemârtan-Spânu nu avea șapte ani împliniți atunci când a fost „ridicată” împreună cu fratele, tatăl și bunica, întrucât mama îi decedase.

„Motivul era că am avut o prăvălie, adică un butic cu manufactură și chipurile au fost exploatați oamenii, părinții vindeau și făceau mulți bani, adică erau chiaburi. Grișa țiganul Postolachi, președintele sovietului, ne-a pus în listă și am stat în Siberia 7 ani”, rememorează astăzi Margareta Cemârtan-Spânu.

„Grișa țiganul a spus că nu trebuie să luăm nimic cu noi, nu o să ne trebuiască, fiindcă ne duc hrană lupilor. Desigur că nimeni nu a crezut, dar ne-am convins atunci când am ajuns acolo. La primele friguri nu au rezistat bătrânii și au început să moară câte unul. Satele nu erau departe unele de altele și moldoveni erau prin toate cătunele celea. Îl chemau pe tata să sape groapa. Dacă era vară, se săpa până la 70 de centimetri. Atât. Mai mult nu puteau, că era gheață-gheață. Iarna – maximum 50 de centimetri, cu toată puterea. Patru-cinci bărbați săpau cu mare greu, numai ca să încapă sicriul. Fratele povestea că a doua zi după o înmormântare s-a dus după vreascuri în pădure cu alți băieți moldoveni și a trecut pe la cimitir, dar nu era cimitir, pentru că fiecare atunci când stătea pe patul de moarte spunea: pe mine să mă îngropați sub mesteacănul cela, pe mine sub bradul cela, înșirați prin pădure. Când s-a dus fratele după vreascuri... vă spun cinstit că mi se ridica părul pe cap: era sicriul rupt tot, dezgropat, dezvelit total, în bucățele și numai oase rozove pe zăpadă. Erau mâncați de lupi”, este una dintre mărturiile îngrozitoare ale Margaretei Cemârtan-Spânu făcute în cadrul episodului „ANTInostalgia. Deportările în Basarabia”.

Din banii cu care a fost despăgubită de către stat pentru cele două gospodării confiscate de sovietici Margareta Cemârtan-Spânu a ridicat două monumente în memoria victimelor regimului sovietic.

Scindarea societății, una dintre consecințele traumelor istorice

Sechelele acestor traume istorice la care au fost supuși basarabenii de către regimul sovietic sunt resimțite și astăzi, a declarat Zinaida Bolea, doctor în psihologie, conferențiar la Universitatea de Stat din Moldova, în platoul „ANTInostalgia”.

Timp de mai bine de patru decenii nu s-a discutat despre deportări, „nu era voie”, nu se discuta nici în familie, cu mici excepții, din cauza fricii, inclusiv pentru viitorul urmașilor, unii nu voiau ca urmașii să cunoască umilințele prin care au trecut.

Una dintre cele mai mari urmări ale deportărilor pe care o resimțim și astăzi este scindarea societății, afirmă Zinaida Bolea, care a făcut referire la cooptarea unor localnici în echipele care mergeau pe la casele oamenilor și îi încărcau în camioane pentru a fi deportați. Militarii „au plecat”, dar „consătenii au rămas să scindeze comunitatea”, ceea ce a reprezentat o „miză perversă a sistemelor represive”.

„Astăzi suntem într-o perioadă în care construim un discurs public despre acest eveniment traumatic și încercăm să-i înțelegem semnificațiile. Abia astăzi”, a concluzionat doctorul în psihologie Zinaida Bolea.

Doctorul în istorie, Ludmila Cojocaru, a punctat, în același platou, că generația de astăzi a tinerilor cunoaște mult mai multe lucruri despre suferințele la care au fost supuși basarabenii pe timpul ocupației sovietice, având la dispoziție diverse surse, curriculum școlar, discuții publice, muzee etc. Ludmila Cojocaru a salutat, de asemenea, „schimbarea valenților în discursul oficial”, în spiritul unei culturi europene a memoriei.

Mai multe mărturii ale victimelor deportărilor staliniste, inclusiv din satele siberiene unde mai locuiesc și astăzi basarabeni, vedeți în episodul „ATInostalgia. Deportările în Basarabia”, realizat de Studioul „TeleFilm Chișinău” al Companiei „Teleradio Modova”: