„Spovedania-manea” a unui ofițer acoperit

Contre-jour

Ultimele ore ale weekendului abia încheiat au bulversat lumea ziaristicii românești și, într-o anumită măsură, și breasla basarabeană, prin dezvăluirile făcute de cunoscutul jurnalist de televiziune Robert Turcescu. Nu l-am privit de multe ori ca prezentator TV, nu-mi trezea neapărat o mare simpatie, iar discuțiile sale interminabile în compania lui Dan Puric de Crăciun și de Paște pur și simplu îmi dădeau un sentiment penibil. Acest guru național misticoid (l-am numit pe Dan Puric) ne revela lipsa noastră de perspectivă, „căderea” care ne pândește ca țară care se va „topi” în Europa tuturor viciilor. Privind acele emisiuni, halucinante în mesajul și stilistica lor – de căutare a „sufletului românesc” -, am rămas cu nedumerirea cum poate un ziarist ce se vrea inteligent, modern, „up-to-date” (de data aceasta la Robert Turcescu fac referire) să se cantoneze într-o haltă evlavios-ortodoxă, antioccidentală, cu accente isterice.

Confesiunea din seara zilei de 21 septembrie 2014, pe care a făcut-o Turcescu după ce a plasat pe blogul său documente ce vor să demonstreze apartenența sa la un serviciu secret românesc, mi s-a părut un gen jurnalistic inedit. L-am numit „spovedania-manea”. Ce a spus Robert Turcescu, transfigurat de emoție, în studioul postului de televiziune B1?... Că ceea ce a dat publicității este adevărat și că se lasă la judecata lui Dumnezeu și a unui judecător de aici, de pe pământ, căruia îi va mărturisi totul, fiind gata să suporte consecințele prevăzute de lege, rugându-i, chiar somându-i pe colegii săi jurnaliști prezenți alături de el în studio să nu-i pună întrebări, să nu-i ceară detalii, pentru că el, Robert Turcescu, se află într-un moment de mare revelație sufletească, trăiește un moment de frapantă eliberare, cum nu i s-a mai întâmplat în viață. A reluat, de fapt, ceea ce a spus pe blog: „refuz să fiu Iuda în fața lui Christos (…) Rugați-vă pentru mine și cu mine să fim iertați și izbăviți. Sunt pregătit să îndur oprobriul public, îl merit, dar sper să avem parte de legi și de judecători drepți. Cu Dumnezeu înainte și va fi bine! Vă cer iertare tuturor”.

Pentru lămurirea cititorilor noștri, voi spune că spovedania lui Turcescu vine într-un context în care opinia publică din România se află în așteptarea dezvăluirii pe care a promis-o președintele Băsescu privind candidatul la președinție cu statut de „ofițer acoperit al unui serviciu secret”. Anunțul lui Traian Băsescu, pe care mulți l-au interpretat ca o încercare de a pune presiune pe un anumit rival politic al Elenei Udrea – candidatul său favorit în actuala campanie pentru prezidențiale –, a generat o serie de întrebări și controverse în spațiul public. Cum ar fi: dacă e oportun și legal ca un președinte să facă asemenea dezvăluiri, într-un stat european, cu un parlament care are controlul asupra serviciilor secrete. Mai ales că nu mai e vorba de structuri de poliție politică, de felul Securitatea, KGB sau Stasi, ci de un serviciu de intelligence, cu atribuții clar definite – apartenența la el nu poate fi neapărat un titlu infamant, atunci când nu lezează interese la fel de legitime, cum este servirea interesului public în calitate de jurnalist. Or, domnul Băsescu nu a precizat dacă persoana, candidatul la președinție la care s-a referit, s-ar afla în slujba unei puteri străine, eventual ostile României. Și când spunem asta ne aducem aminte (n-avem cum să uităm!) că alături de noi este în plină desfășurare un război ruso-ucrainean, cu implicații majore asupra siguranței naționale a României și a Republicii Moldova.

Robert Turcescu, din câte știm, nu candidează la președinția României, dar a făcut această mărturisire, dureroasă dar și eliberatoare, pentru a dobândi o râvnită împăcare cu sine însuși și pentru a respecta de acum încolo onoarea și demnitatea breslei jurnalistice. Este o meserie pe care a practicat-o intens în acești ani și a câștigat – spun cunoscătorii – destui bani din ea (de altfel, presa s-a dovedit o afacere mănoasă pentru unii directori de opinie din România, umplându-le conturile cu milioane de euro). Ce m-a uluit însă și probabil că n-am fost singurul, judecând după reacțiile de pe Internet, a fost transa mistică în care Turcescu a înțeles să-și facă spovedania. O sută de cuvinte, nu mai mult, în care termeni ca „sufletul” și „Dumnezeu”, prezenți în fiecare propoziție rostită de el, au schițat fericirea interioară a unui om care și-a despovărat conștiința nu în fața unui duhovnic, ci sub lumina reflectoarelor, refuzând orice discuție despre motive, despre faptele grave pe care le-ar fi putut săvârși în calitatea sa de ofițer acoperit, despre instituțiile sau indivizii care, eventual, îl șantajează, făcându-i suferința insuportabilă. Moderatoarea din studio care încerca să aducă această confesiune abruptă și delirantă într-o albie logică, spre edificarea spectatorilor, a fost bruscată de colegul său, Robert Turcescu, și invitată să-și sondeze propriul suflet, să-și chestioneze propriile vinovății.

O prestație stupefiantă și o ieșire din scena publică, pe care a anunțat-o cu acest prilej „colonelul Turcescu”, creionând calitatea jurnalisticii românești din epoca tranziției. Un om care n-a mai putut să-și ducă păcatul în cârcă, dar a ales să folosească un limbaj rudimentar, de chilie uitată de lume, în contrast cu imaginea sa de jurnalist curajos, bătăios, angajat pe „frontul” adevărului, căruia, pe lângă toate acestea, nu-i displăceau mondenitățile – ne amintim că la un moment dat a ajuns să concureze din postura de compozitor și interpret… în finala națională a Eurovision-ului, pe care a fost aproape să o câștige! Ca jurnalist, avea și o croială mai intelectuală, a publicat într-un timp și în elitista revistă Dilema veche. Nu știu cât din prestația „manelistă” a lui Turcescu la televizor este manevră teleghidată (cum spun unii) sau, de bună seamă, doar un „ecorșeu al ființei suferinde”, o confesiune sinceră și devastatoare, în care nu mai cauți coerență stilistică. Vom afla. Nu putem judeca relația cu Dumnezeu a lui Robert Turcescu, e dreptul său de a crede în felul cum crede. Dar „cazul Turcescu” transcende limitele unei crize personale, ridică semne de întrebare asupra stării drepturilor omului, asupra statului de drept și funcționării legilor în România. De aceea, refuzul categoric și cumva nervos al lui Turcescu de a oferi detalii legate de angajamentele sale inavuabile comportă o imensă trufie, reprezintă o manifestare de grandomanie, oricât l-ar invoca el pe „bunul Dumnezeu”.

Am putea avea compasiune pentru drama sa personală, i-am putea înțelege sfâșierea sufletească, însă Robert Turcescu uită că (mai) are o datorie și față de oameni, față de publicul care l-a privit și l-a ascultat în calitatea sa de formator de opinie. Altminteri, rezultă că poți să comiți orice infamie, să faci oricâte jocuri dubioase, dar dacă îl invoci oportun pe Dumnezeu, ești salvat, iar cei care îți cer, alarmați, niște explicații ale gestului tău, pot fi țistuiți prin trimiterea la Biblie și îndemnați să-și scruteze, cu asprime, propriul infern interior.

***

Am ales să comentez acest subiect „fierbinte” pe piața media românească, pentru că, așa cum e ușor de înțeles, vorbim despre o situație care vizează în egală măsură și Republica Moldova: starea drepturilor omului, transparența bătăliilor electorale, libertatea de exprimare și responsabilitățile ei, funcționarea justiției, statutul serviciilor secrete autohtone și infiltrările spionajului străin în presă și în cercurile politice.

În Basarabia, lucrurile sunt și mai încurcate, întrucât toți posibilii agenți acoperiți din mass-media, dar și din politică nu pot fi deconspirați: dosarele fostului KGB au fost evacuate la Moscova, via Transnistria – cel puțin așa susține Mihai Balan, directorul SIS. Să discuți despre o Lege a lustrației în R. Moldova, măcar și în varianta „haiducească” adoptată zilele trecute de Rada de la Kiev, este imposibil – nimeni din actorii politici importanți de la noi nu pare interesat să se facă o „curățenie generală”, astfel încât nici după 23 de ani de la declararea independenței și regăsirea valorilor naționale nu reușim să înlăturăm putregaiul care sufocă Basarabia și o împiedică să se smulgă din realitățile sale toxice, post-sovietice.

Cum am intrat deja într-o nouă campanie electorală, care, iată, este inevitabil legată cu alegerile prezidențiale din România, vor începe și în R. Moldova, ca de fiecare dată, tot felul de speculații și diversiuni, iar terenul, la noi, pentru fabulații și pentru delir (cu iz mistic sau nu) este incomparabil mai vast. Și nu cred că vom asista la o „spovedanie-manea” ca a lui Robert Turcescu. Deși avem și noi destui credincioși fervenți cu state de serviciu paralele, care nu ezită să ne amintească mereu de relația lor privilegiată cu Dumnezeu, socotind că în acest fel scapă de judecata oamenilor. Și scapă, deocamdată.