Cum am putea scăpa de „eliberări” și „ocupații”

Contre-jour

Moldovenii au avut mereu o dilemă legată de ultima decadă a lunii iunie, când trebuiau să marcheze două date cruciale pentru destinul lor în secolul XX. Generația educată în școala sovietică comemora la 22 iunie începutul „marelui război pentru apărarea patriei” (22 iunie 1941). Un război de apărare a vieții și a cuceririlor socialiste, care a cimentat poporul sovietic și „frăția de nezdruncinat” a moldovenilor cu poporul rus, „poporul-conducător” din URSS. În timp ce ziua de 28 iunie însemna „eliberarea Basarabiei de către armata roșie și alipirea ei la patria sovietică” (28 iunie 1940). Puțini conaționali de-ai noștri aveau curajul să recunoască în intimitate și, încă și mai puțini, să le vorbească propriilor copii că adevărul este altul: pe 28 iunie 1940 avusese loc un act de ocupație, nu de eliberare. Însă, așa cum se știe, istoria o scriu învingătorii, nu învinșii. Trebuia să treci în tabăra învingătorilor dacă voiai să supraviețuiești, să avansezi în carieră. Onestitatea profesională, refuzul înregimentării însemnau excluderea din sistemul academic și universitar, ostracizarea și – la limită – pușcăria. Astfel că în RSS Moldovenească s-au scris numeroase teze de doctorat și s-au clădit destule cariere academice care promovau „viziunea corectă” despre 28 iunie și combăteau „teoriile falsificatorilor români burghezi”, care răsunau la posturile de radio „dușmănoase”: „Europa Liberă” și „Vocea Americii”.

Abia după 1989, atât savanții istorici, cât și societatea în ansamblu au putut avea acces la surse care demontau miturile sovietice ale eliberării Moldovei de sub „cotropirea” românească. Mai mult ca atât: s-a putut afla adevărul despre esența stalinismului și a Uniunii Sovietice. Au apărut și o serie de producții cinematografice, filme-document revelatoare (un exemplu: „The Soviet Story”) care demonstrează colaborarea „frățească” dintre comunismul lui Stalin și național-socialismul lui Hitler.

Înfrățirea dintre „ciumă și holeră” a fost oficializată prin Pactul Ribbentrop-Molotov, cu anexele sale secrete, în care cei doi tirani își împărțeau Europa. Însă chiar dacă ororile regimului sovietic erau deja cunoscute, iar fascismul fusese condamnat la Nürnberg, ping-pongul acuzațiilor și al interpretărilor diferite a continuat și după destrămarea URSS. Clasa politică de la Chișinău, tributară crizei identitare de care suferă moldovenii, nu a îndrăznit să tranșeze aceste controverse, ci le-a folosit în sens electoral (le folosește și azi), iar populația a consimțit și consimte. Decretul lui Mihai Ghimpu, pe atunci președinte interimar, emis în 2010, încadra oficial pentru prima dată episodul 28 iunie 1940 drept „Zi a ocupației sovietice”, însă decretul a fost anulat de Curtea Constituțională. Magistrații și-au motivat decizia prin faptul că „președintele interimar a încercat să dea o apreciere politică unor evenimente istorice”, decizie care avea în spate (tocmai ea!) un argument politic subînțeles: societatea moldovenească nu era pregătită să întâmpine „șocul adevărului”.

Or, adevărul e la suprafață: cele două evenimente, 28 iunie 1940 și, respectiv, 22 iunie 1941, sunt legate indisolubil printr-un raport de cauză/efect. Dacă Stalin nu ocupa Basarabia, România nu s-ar fi aliat cu Germania în războiul de redobândire a teritoriilor românești pierdute fără luptă un an mai devreme – Basarabia și Nordul Bucovinei, provincii supuse de sovietici unui regim de exterminare. Și această campanie militară a fost susținută de întreaga clasă politică și de societatea românească într-un context internațional dramatic pentru România și pentru Europa, strivite sub șenilele celor două totalitarisme, nazist și comunist…

Deși în ultimii ani, în Republica Moldova li se acordă mai mult respect și veteranilor Armatei Române, este cinstită și memoria ostașilor români căzuți pe câmpul de bătălie, disputele istoriografice și-au păstrat intensitatea, alimentând și înveninând agenda politică.

Iată însă că un eveniment al prezentului poate întrerupe această confruntare fără sfârșit. Între cele două date fatidice se va interpune ziua de 27 iunie 2014, în care Republica Moldova va semna Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană. Simbolismul acestei ultime „apariții” calendaristice marchează o benefică discontinuitate, o alegere lipsită de dubii: R. Moldova se alătură națiunilor europene civilizate care au învins fascismul în cel de-al Doilea Război Mondial și au condamnat crimele și atrocitățile comunismului.

Ca o ironie tragică a istoriei, fascismul – un microb patogen – a renăscut în Rusia, punând în pericol nu numai securitatea Ucrainei, ci și pacea în întreaga lume, și asta pentru că Rusia nu a trecut printr-un proces de decomunizare și dekaghebizare, adică printr-un „purgatoriu” echivalent cu denazificarea germană de după război. Anexarea Crimeii, argumentele și frazeologia cu care Putin și-a justificat perfida invazie i-au făcut pe liderii occidentali și media internațională să-l compare cu Hitler. Drept urmare, Ucraina, trecută printr-o revoluție populară, ciuntită teritorial și în plin război cu separatiștii proruși din regiunile estice, va semna și ea pe 27 iunie, alături de Georgia și R. Moldova, Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană.

Borna 27 iunie 2014, care poate însemna ieșirea noastră din interminabilul clinci al confruntărilor politice și istoriografice legate de „eliberări” și „ocupații”, va trebui confirmată la alegerile parlamentare din noiembrie al acestui an. Doar așa vom fi siguri că efortul diplomatic și instituțional al actualei guvernări de la Chișinău în direcția europenizării se sprijină pe o reală evoluție la nivelul conștiinței publice din R. Moldova.