Ungaria înfige cuţitul în spatele Ucrainei

Prezentul continuu

Titlul de mai sus spune doar jumătate de adevăr. În realitate, Budapesta a înfipt cuţitul nu numai în spatele Ucrainei, ci şi al întregii comunităţi euroatalantice.

Dă apă la moară lui Putin

Vineri, la mai puţin de o săptămână după ce a stârnit o dispută diplomatică între Budapesta, Kiev şi Varşovia, Viktor Orban a ieşit la rampă din nou, reluându-şi apelul privind autonomia minorităţii maghiare din vestul Ucrainei. „Statul ungar în ansamblu sprijină cererile de autonomie ale maghiarilor din Transcarpatia”, a declarat el într-un interviu acordat televiziunii publice M1.

Aparent, afirmaţiile sale nu sunt surprinzătoare. Liderul de la Budapesta e un politician teribilist care nu-i la prima declaraţie iredentistă. El a mai cerut în repetate rânduri autonomie pentru maghiarii din Slovacia sau România.

La o privire superficială, premierul ungar doar speculează o anumită conjunctură internaţională pentru a-şi etala retorica naţionalistă. Pentru a-şi mai înscrie în palmares, printr-un discurs radical, nişte dividende electorale.

Numai că Orban nu-i fraier. Prim-ministrul maghiar e conştient de contextul politic pe care îl trăieşte.

Înţelege foarte bine că se pune în poară cu aliaţii europeni. Îşi dă seama că, revendicând drepturi speciale pentru minoritatea ungurească din Transcarpatia în condiţiile în care Ucraina este victima unei intervenţii ruse, el dă apă la moară lui Putin.

Un târg reciproc avantajos

Şi cum Ungaria e membră a Uniunii Europene şi NATO, declaraţiile sale au picat ca un autogol. Vrând-nevrând, Viktor Orban a înscris în poarta euroatlantică, înclinând balanţa în favoarea adversarului.

Putin, precum se ştie, optează pentru federalizarea Ucrainei. SUA şi UE, din contra, condamnă pretenţiile ruşilor, calificându-le ca fiind nişte tertipuri menite să netezească calea spre dezmembrarea ţării.

Pe fundalul acestor controverse, iese la rampă Viktor Orban şi toarnă gaz în foc. Loveşte pe la spate Kievul chiar în momentul când acesta sângerează înjunghiat de Moscova. Ca şi cum l-ai găsi pe vecinul tău prădat, snopit în bătăi şi rănit în curtea casei lui incendiate, iar tu, în loc să-i ajuţi, îi aminteşti că ţi-e dator o sumă de bani.

De unde şi impresia că la mijloc e mai mult decât o coincidenţă de poziţii între Orban şi Putin. Se pare că avem de a face cu o cârdăşie discretă ruso-maghiară. Cu un pact nedeclarat Moscova-Budapesta îndreptat împotriva Ucrainei. Dar şi împotriva frontului comun occidental care încearcă să stăvilească agresiunea Rusiei.

Lucrul acesta este explicabil. Iredentismul maghiar se pliază perfect la ora actuală pe interesul Moscovei de a destabiliza şi a fragmenta Ucraina. Putin are nevoie de Orban şi viceversa.

Revendicarea autonomiei pentru maghiarii din vest justifică într-un fel speculaţiile Kremlinului care insinuează cum că drepturile etnicilor ruşi din est ar fi încălcate de Guvernul central de la Kiev. Afacerea ruso-maghiară este reciproc avantajoasă.

Putin poate spune acum că nu e singurul care vrea federalizarea Ucrainei. Orban îi cântă în strună, creând un tandem cu preşedintele rus.

Ruşii muşcă din est, iar ungurii din vest

În cazul în care Moscova reuşeşte să facă ireversibile procesele centrifugale din Ucraina, premierul maghiar speră, pesemne, să profite de slăbiciunile Kievului şi să muşte din vestul acestei ţări în timp ce Kremlinul îşi va împlânta colţii în est. Această poziţie a Budapestei, oricât de şocantă ar fi, nu-i întâmplătoare.

Orban şi partidul său populist Fidesz, sprijiniţi de nostalgicii după Ungaria Mare, nu-şi ascund euroscepticismul, adoptând de-a lungul ultimilor ani nai multe legi antidemocratice care contravin spiritului european. Totodată, premierul ungur cochetează cu eurasianismul şi s-a apropiat periculos de Putin.

Departe de mine gândul că Viktor Orban a devenit deja un cal troian al Rusiei în UE. Orice s-ar spune, sub comunişti, el a fost disident. Şi pe urmă, nu cred că şeful Guvernului ungar are forţa să desprindă ţara de pe orbita occidentală pentru a o muta pe cea rusească.

Totuşi, radicalismul său doctrinar, oportunismul politic şi neîncrederea în Europa îl transformă într-un fel de Eduard Beneş. Fostul preşedinte ceh în perioada interbelică a căutat să joace la două capete, şi de partea democraţiilor europene, şi de partea Rusiei sovietice, ca până la urmă să fie suprimat de aceasta din urmă.