Politica răstignirii și Dumnezeul libertății

Prezentul continuu

Moto: „Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi” Ioan, 8,32

Acum două mii de ani, procesul și răstignirea lui Iisus, deși au avut motive preponderent religioase, au fost acte eminamente politice. Hotărârea de a-l supune supliciului crucii a fost luată de autoritățile de ocupație.

Pentru iudei sminteală, pentru neamuri nebunie

N-au lipsit și elemente rudimentare ale democrației directe. Cel care se autoproclamase Mesia lui Dumnezeu a fost executat la cererea clerului, dar și sub presiunea mulțimii, a gloatei care cu puțin timp înainte întâmpina cu ovații intrarea lui în Ierusalim.

În prima epistolă către Corinteni (1,23), scrisă în jurul anului 55, la aproximativ două decenii de la moartea și învierea Mântuitorului, Pavel nota că răstignirea a fost: „pentru iudei sminteală, pentru neamuri nebunie”. De ce grăit-a așa?

Nu pentru că Iisus ar fi contestat credința poporului său, după cum își imaginează foarte multă lume, cu pentru că forța desăvârșirea ei. În realitate, Fondatorul creștinismului niciodată nu s-a distanțat de religia strămoșească. Am venit nu să abolesc Legea, spunea El, ci s-o împlinesc.

Cum s-o împlinească? Anunță distrugerea Templului, sugerând că-i va lua locul. Cuvântul său aparent paradoxal disloca o instituție religioasă încremenită în proiect.

De ce urma să dispară Templul? Pentru că acesta întruchipa prejudecățile și tiparele depășite de timp pe care Iisus și-a propus să le spargă.

El se despărțea de o cutumă religioasă care a ajuns să ia locul credinței. Ca și adesea în timpurile noastre, pentru mulți atunci Dumnezeu era căutat doar în cult, în ceremonii, în obligații formale, într-un loc anume.

Credința dragostei și moașa istoriei

Astfel, Iisus vestește ieșirea lui Dumnezeu în afara religiei, în afara templului și intrarea lui în lumea profană. El eliberează omul de supremația cultului, pentru că divinitatea nu are nevoie de ritualuri rigide, singura condiție a credinței fiind slujirea aproapelui și dragostea pentru ceilalți.

„Iubește și fă ce vrei”, formula lapidar Sfântul Augustin crezul creștin, fapt ce promitea intrarea omenirii în era libertății și refuzului violenței. Firește că e mult până departe. Acest precept creștin a avut și mai are încă nevoie de timp ca să triumfe.

Nu este vina lui Iisus că ulterior s-a înregistrat un recul. Că s-a recăzut în formalism. Că în numele credinței s-au declanșat războaie și s-au comis crime. Nu este vina medicului că medicamentele pe cale le prescrie pentru vindecare unii le folosesc pentru suicid sau pentru a-i omorî pe alții.

Și totuși, orice s-ar spune, în ciuda unei lumi care nu contenește să pară nebună, ideea de libertate și umanism își croiește drum. Democrația liberală modernă nu întâmplător s-a născut în sânul civilizației iudeo-creștine. Drepturile cetățenești, libertățile individuale, toleranța, abolirea pedepsei cu moartea și multe alte valori, catalogate în prezent ca fiind europene sau chiar general umane, își au originile în învățătura cristică a dragostei și nonviolenței.

Acum aproape trei secole, niște coloniști idealiști, pornind de la credința lor creștină care le dicta slujirea aproapelui, au pus temeliile unui stat bazat pe alegeri libere, separația puterilor și justiția independentă. Din această idee au rezultat Statele Unite ale Americii.

Acum aproape un secol, un grup de complotiști atei, pornind de la credința lor marxistă, potrivit căreia „violența este moașa istoriei”, au creat și ei un stat al dictaturii proletariatului. Din această utopie a rezultat GULAG-ul numit Uniunea Sovietică.