Defectul capital al negocierilor pentru formarea noii coaliţii

Semne diacritice

S-au scurs două săptămâni de la demararea negocierilor privind formarea unei noi coaliţii de guvernământ, dar multă lume începe deja să sufere greu. Tuturor le crapă răbdarea: şi opiniei publice, şi presei, şi experţilor.

Când timpul nu va avea răbdare?

Celor trei formaţiuni politice proeuropene care discută constituirea unei majorităţi parlamentare li se impută că ar trage de timp. Că ar bate pasul pe loc. Că s-ar cearta pe nimicuri, concentrându-se pe interese înguste de partid.

Arcadie Barbăroşie, de exemplu, regretă că negociatorii să află în faţa bunelor intenţii, reeditând spectacolul din 2010. „Cred că două săptămâni, spune el, este prea mult timp pentru a gândi atât de greu”.

Chiar aşa să fie oare? Este încetineala cel mai mare cusur ce trebuie pus în cârcă celor trei partide?

Nu încape îndoială că situaţia internă şi cea externă obligă PLDM, PD şi PL să se grăbească. Totuşi, o alianţă politică nu se face uşor. Chiar şi în democraţiile avansate crearea unui Guvern de coaliţie adesea durează mult timp.

Să luăm ultimele alegeri parlamentare din Germania, care au avut loc la 22 septembrie 2013. La zece zile de la scrutin, pe data de 3 octombrie 2013, liderul creştin-democraţilor (CDU/CSU), Angela Merkel, a lansat negocierile în vederea formării unei mari coaliţii cu Partidul Social-Democrat (SPD).

La o lună (sic!) de la demararea consultărilor, care s-au dovedit a fi extrem de dificile, discuţiile au intrat în impas. La 5 noiembrie 2013, Sigmar Gabriel, liderul SPD, a avertizat că social-democraţii ar putea refuza să facă parte din marea coaliţie, ameninţând chiar să provoace alegeri anticipate.

Au urmat noi negocieri foarte grele care au durat încă 40 de zile. Cu doar jumătate de lună înainte de Revelion, când stătea să înceapă şi vacanţa de Crăciun, cele două mari partide au bătut palma. La 14 decembrie, SPD a anunţat că a aprobat, printr-un referendum în partid (sic!), formarea unui Guvern împreună cu CDU/CSU.

Să fiu bine înţeles. Nu îndemn ca formarea coaliţiei în Republica Moldova să dureze peste două luni de zile ca în Germania.

Ţin să spun doar că, deocamdată, nu lentoarea şi nu durata negocierilor constituie defectul lor capital. Parafrazându-l pe Marin Preda, timpul are încă răbdare.

Deficitul de comunicare

Hiba insuportabilă a discuţiilor tripartite este deficitul de comunicare şi lipsa de transparenţă. Nu e vorba despre prezenţa la negocieri a reprezentanţilor puterilor aliate, a mass-media şi societăţii civile. Acest lucru este binevenit, dar şi o anumită discreţie a discuţiilor poate fi înţeleasă până la un punct.

Mai greu de acceptat este ermetismul negocierilor. Secretizarea lor excesivă. Incapacitatea partidelor de a relaţiona cu cetăţenii în general şi cu propriul electorat în special.

Or, transparenţa e o facultate indispensabilă a jucătorilor politici într-o democraţie liberală. În absenţa ei, partidele pierd contactul cu electoratul şi scapă situaţia de sub control.

Văduvit de informaţii şi de o înţelegere elementară a realităţii, publicul devine pe cât de neîncrezător, pe atât de bănuitor, suspectând până şi formaţiunile politice favorite de rea-credinţă. Anume asta se întâmplă acum. Târgul e plin de zvonuri că un partid sau altul ar avea pretenţii exagerate sau chiar intenţii necurate.

PL este singurul care încearcă să reacţioneze la astfel de suspiciuni, dezminţindu-le. Dar nici liberalii, care, din când în când, prin gura lui Mihai Ghimpu sau Dorin Chirtoacă, mai oferă amănunte de la negocieri, nu par să aibă o strategie de comunicare.

Cel mai prost din acest punct de vedere stau însă PLDM şi PD, care cred, probabil, că muţenia îi face mari filosofi. De ce nu organizează briefinguri şi conferinţe de presă? De ce nu-şi explică poziţiile?

Mă miră faptul că liderii lor încă n-au înţeles că, prin proasta comunicare, îşi dau cu stângul în dreptul. Îşi enervează şi poate îşi îndepărtează propriul alegător.

A fi inteligibil

Transparenţa cultivă cultura politică în societate. Impune pacienţă şi un cod de conduită publică raţională.

În timpul negocierilor amintite din Germania, chiar dacă acestea au fost de lungă durată, cetăţenii ştiau, bunăoară, că social-democraţii cer extinderea cetăţeniei duble şi introducerea, în premieră absolută, a unui salariu minim universal. Datorită acestui fapt, SPD a găsit şi înţelegere, şi scuze pentru tergiversarea discuţiilor.

Ce să înţeleagă însă cetăţenii Republicii Moldova, urmărind negocierile? De ce Vlad Filat, Marian Lupu şi Mihai Ghimpu consideră că alegătorul trebuie să-i creadă şi să-i simpatizeze din oficiu, chiar dacă el habar n-are ce vor şi ce fac ei?

A fi un politician proeuropean înseamnă a fi inteligibil. E timpul ca viziunile liderilor de partide pro-UE să se regăsească nu doar în declaraţii şi programe, ci şi în felul lor de a fi.