De ce, pentru ce şi cum votăm la 30 noiembrie

Prezentul continuu

O colegă de breaslă, care acum locuieşte în Europa şi lucrează într-o prestigioasă instituţie comunitară, scria deunăzi pe reţelele de socializare că nu va vota duminică, întrucât este dezamăgită de actuala guvernare. Şi ea nu-i singură.

Refuzul de a vota e ca şi cum a-i vota dictatura

Zilnic auzim destule voci şi în presă, şi în stradă, care afirmă că n-au dintre cine alege. Că opoziţia este trădătoare, iar guvernarea - coruptă şi de aceea participarea la alegeri ar fi un nonsens. O pierdere de timp.

Or, partidele democratice de la guvernare sunt vrednice să fie sprijinite nu doar pentru ridicarea vizelor şi construirea drumurilor europene. Oricât ar părea de paradoxal, ele merită votate tocmai pentru că au adus pe agenda politică problemele ce le provoacă astăzi unor cetăţeni silă faţă de politică, în ansamblu, şi faţă de alegeri, în special.

Acum şase ani, justiţia europeană şi corupţia la nivel înalt erau nişte fenomene ce străluceau prin absenţă din dezbaterea publică. Puţinele voci care abordau atare probleme strigau în pustiu. Dar nu pentru că acestea n-ar fi existat, ci pentru că guvernarea PCRM, putredă, samavolnică şi represivă până-n măduva oaselor, reuşea să închidă gura opiniei publice şi să-şi muşamalizeze propriile fărădelegi.

Însăşi colega de breaslă, amintită mai sus, s-a numărat printre protestatarii de la Radioteleviziunea publică care în 2004 au luptat contra cenzurii, mulţi dintre ei fiind concediaţi abuziv şi apoi ulterior reabilitaţi în urma unui proces la CEDO. Faptul că fostul regim comunist, o emanaţie a crimei organizate şi a serviciilor secrete ruse, este de domeniul trecutului se datorează luptei politice, deschiderii spre Europa şi succesiunii democratice la putere.

Cine nu doreşte să participe la scrutin respinge nu partidele în care zice că s-a dezamăgit, ci democraţia şi UE ca atare. Refuzul sufragiului popular este, de fapt, un vot oferit autocraţiei în detrimentul libertăţii. Sau dacă vreţi, un vot oferit modelului putinist în dauna celui european.

Nimeni nu-i perfect

Faptul că hotarele s-au deschis, iar lumea dezbate în libertate probleme reale, de stringentă actualitate, se datorează progresului înregistrat de partidele aflate la guvernare de la 2005 încoace. Este adevărat că acestea nu au fost perfecte, iar unii jucători ridică semne de întrebare sub aspectul integrităţii lor.

Dar cine-i perfect? Nici apostolii sau sfinţii nu au fost fără cusur. Petru, din laşitate, l-a trădat de trei ori pe Iisus înainte de răstignire, iar Paul, înainte de a slugi Mântuitorul, a fost un înverşunat prigonitor al creştinilor, fiind responsabil de asasinarea sfântului Ştefan.

Nici mucenicii nu au fost impecabili, necum politicienii într-un domeniu care, în esenţele sale, este machiavelic. Dacă europenii ar judeca lucrurile aidoma unor pretinşi perfecţionişti de la noi, UE nu ar fi existat. O Comisie Europeană în întregime la începuturile constituirii comunităţii în forma ei actuală a fost acuzată de corupţie, iar unii dintre comisari au fost condamnaţi.

Dacă era refuzat votul, trebuia să cadă democraţia germană, întrucât Helmut Kohl, unificatorul Germaniei, a fost acuzat de cheltuirea ilicită a unor fonduri. Trebuia să moară democraţia americană, deoarece preşedintele Richard Nixon şi-a pierdut postul în urma unui abuz de putere, iar Bill Clinton a fost anchetat pentru sperjur.

În Franţa, ultimii trei preşedinţi - Jacques Chirac, Nicolas Sarkozy şi Francois Hollande - sunt suspectaţi de serioase abateri ori de natură contravenţională, ori morală. De Berlusconi nu vă mai spun nimic. De cei doi preşedinţi ai Coreii de Sud care au fost băgaţi la zdup, la fel.

Toţi ei însă au contribuit la propăşirea ţărilor pe care le-au slujit în cele mai înalte funcţii de stat. Democraţiile avansate sunt construite de oameni imperfecţi.

Din Europa în Europa

România cu justiţia şi societatea civilă care trezesc în prezent admiraţia lumii occidentale au fost edificate nu doar de Traian Băsescu, care nici el nu-i uşă de biserică. A fost şi peste măsură de conflictual, şi nedrept faţă de rege şi monarhie, şi relaţia sa cu fratele urmărit penal trezeşte suspiciuni.

Ascensiunea ţării spre UE şi NATO a început încă sub Ion Iliescu. Anume primul preşedinte de după căderea comunismului, acuzat de criptocomunism, a pus umărul, prin declaraţia de la Snagov, la constituirea unui consens euroatlantic naţional. Sub Adrian Năstase, judecat mai târziu pentru fraudă, România a intrat în NATO şi a îndeplinit condiţiile integrării în UE.

Dacă românii refuzau votul şi îşi tratau politicienii de pe poziţii puritane şi habotnice, ţara nici nu ar fi avansat, nici nu s-ar fi democratizat, nici nu s-ar fi europenizat. O democraţie se clădeşte încet, cu răbdare şi prin exerciţiu democratic. Să nu-l refuzăm.

Să tratăm cu pacienţă sistemul nostru politic în multe privinţe corigent şi defectuos, dar care nu a bătut pasul pe loc şi a avansat în direcţia corectă – înspre UE. Iar acest fapt se datorează partidelor europene pe care le-am votat şi în 2009, şi în 2010. Fără să ne pierdem exigenţa faţă de prestaţia lor, să le oferim un nou mandat pentru a perpetua cursul european.

Să-i oferim şansa colegei mele de breaslă să vină acasă în vacanţă, de la Amsterdam la Chişinău, ca şi cum ar veni din Europa în Europa. Nu din Europa - într-o celulă din „închisoarea popoarelor”, vorba neuitatului Vladimir Ilici Lenin.