VIDEO // DOLIU în Basarabia: Pe 28 iunie 1940, sovieticii INVADAU teritoriul dintre Prut și Nistru, dar și partea nordică a Bucovinei. De 80 de ani, în afara României

Anexarea Basarabiei de către Rusia ţaristă a fost primul act al imperiului de Nord de a se extinde în Balcani şi s-a realizat pe contul poporului român. În teritoriul acaparat, Rusia, se ştie, a promovat o politică de „uniformizare” a populaţiei băştinaşe cu restul popoarelor din imperiu, altfel spus – o politică de deznaţionalizare şi de rusificare. Aceste eforturi s-au materializat plenar: au fost rusificate oraşele basarabene, a fost adusă populaţie alogenă în Sudul Basarabiei, ceea ce a determinat modificarea structurii etnice a zonei etc., iar într-un termen mai îndelungat a fost impusă minciuna că Basarabia ar fi pământ rusesc. În schimb, evenimentele de la sfârşitul anului 1917 – începutul anului 1918 au demonstrat că nu a fost totul pierdut, că s-au găsit forţe politice naţionale româneşti capabile să afirme identitatea românească a provinciei răpite, înfăptuind Unirea din 27 martie 1918 cu Patria-mamă România. Cei 22 de ani de viaţă naţională au fost deosebit de benefici pentru basarabeni: s-a mărit numărul populaţiei datorită sporului natural – natalitatea a depăşit mortalitatea, asistenţa socială şi medicală corespundea nivelului european din acel timp, sistemul de educaţie a fost unul performant, cu rezultate palpabile.

Către sfârşitul anilor ’30 ai secolului trecut situaţia pe continentul european s-a agravat datorită apropierii celor două regimuri totalitare – nazist şi bolşevic –, regimuri doritoare de noi cuceriri teritoriale. În acest context, România intră în vizorul Kremlinului, fapt consemnat în Protocolul adiţional secret, ataşat Pactului Ribbentrop-Molotov, semnat la 23 august 1939. După declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial şi înfrângerea militară a Franţei în iunie 1940, sovieticii au formulat pretenţii faţă de România. Astfel, ceva mai devreme, pe data de 29 martie 1940, Preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului, tot el – Comisar al poporului pentru afaceri externe, Veaceslav Molotov a ţinut un discurs în cadrul sesiunii Sovietului Suprem al U.R.S.S., în care a afirmat că există „o problemă litigioasă nerezolvată, aceea a Basarabiei, a cărei anexare de către România nu a fost niciodată recunoscută de Uniunea Sovietică, cu toate că aceasta n-a pus niciodată chestiunea înapoierii Basarabiei pe cale militară”.

La 23 iunie 1940, a doua zi după semnarea actului de capitulare a Franţei, V. Molotov i-a declarat lui Fr. Schulenburg, ambasadorul Germaniei la Moscova, că „soluţionarea chestiunii Basarabiei nu mai suferă nicio amânare. Guvernul sovietic caută, deocamdată, să soluţioneze chestiunea pe cale paşnică, dar el intenţionează să utilizeze forţa în caz dacă Guvernul român va respinge acordul paşnic”.

În urma unor consultări speciale cu puterea Germaniei naziste, U.R.S.S. a remis României nota ultimativă din 26 iunie 1940, plină de falsuri, cinism, dorinţa de a umili un stat pe care îl ştia mai vulnerabil din punct de vedere militar.

CITIȚI și 80 de ani de când Uniunea Sovietică a dezmembrat România şi a ocupat Basarabia. Alecu Reniță: „Despre ziua de 28 iunie 1940 au curs râuri de minciună”

Pe 27 iunie 1940 regele României Carol al II-lea a convocat două şedinţe ale Consiliului de Coroană la care s-a pus în discuţie problema ultimatumului sovietic. La prima şedinţă a Consiliului de Coroană rezultatele votării au fost: din cei 26 de participanţi 11 s-au pronunţat pentru respingerea notei ultimative sovietice, 10 – pentru acceptarea ei, 4 – pentru discuţii cu sovieticii, 1 vot a fost rezervat. Astfel, cei mai mulţi participanţi la şedinţă s-au pronunţat pentru respingerea dictatului bolşevic. Suveranul României a observat însă că „în chip cu totul straniu” „...rezultatul votului a fost pentru primirea ultimatumului”. În după-amiaza aceleiaşi zile Gh. Tătărescu, Primul-Ministru al României, l-a vizitat pe rege. Din discuţiile avute, Carol al II-lea a înţeles că Gh. Tătărescu „este pentru cedare”. Ideea cedării intrase atât de mult în sufletul unora, scrie în Însemnările zilnice regele Carol al II-lea, încât Gh. Tătărescu şi chiar Ion Ilcuş, Ministrul Apărării Naţionale, l-au sfătuit ca Decretul de mobilizare a armatei să nu fie publicat.

La cea de-a doua şedinţă a Consiliului de Coroană au participat 28 de miniştri şi consilieri regali. Primul-Ministru Gh. Tătărescu a recapitulat cele întâmplate de dimineaţă şi a dat citire notei de răspuns adresate Guvernului sovietic. Şeful Marelui Stat Major, generalul Florea Ţeneseu, a prezentat un raport ce conţinea „date uluitoare” privind ponderea forţelor din România şi U.R.S.S., la care au fost adăugate forţele militare ungare şi bulgare. Datele trebuiau „să conducăla întărirea concluziei celor prezenţi că România nu avea altă cale de urmat decât acceptarea pretenţiilor teritoriale ale Kremlinului”. Din cei prezenţi la şedinţă, 21 au votat pentru acceptarea ultimatumului sovietic, 6 s-au pronunţat pentru respingerea lui, iar unul s-a abţinut. Carol al II-lea a notat în Însemnările zilnice: „Am ieşit din el (de la Consiliul de Coroană – n. – A.P.)amărât şi dezgustat, toţi acei care făceau pe eroii la prânz s-au dezumflat. Numai 6 voturi, din cei 26 prezenţi, au fost pentru rezistenţă. Numele lor merită să fie înscrise cu litere de aur în cartea demnităţii româneşti: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ştefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu. Toţi ceilalţi, cu oarecare nuanţă au fost pentru acceptarea ultimatumului”.

În noaptea de 27 spre 28 iunie 1940, Guvernul sovietic a adresat României a doua notă ultimativă în care cerea următoarele:

„1. În decurs de patru zile, începând cu orele 14.00 după ora Moscovei, la 28 iunie, să se evacueze teritoriul Basarabiei şi Bucovinei de trupele româneşti;
2. Trupele sovietice în acelaşi timp să ocupe teritoriul Basarabiei şi partea de Nord a Bucovinei;
3. În decursul zilei de 28 iunie trupele sovietice să ocupe următoarele puncte: Cernăuţi, Chişinău, Cetatea Albă;
4. Guvernul regal al României să ia asupra sa răspunderea în ceea ce priveşte păstrarea şi nedeteriorarea căilor ferate, parcurilor de locomotive şi vagoane, podurilor, depozitelor, aerodromurilor, întreprinderilor industriale, uzinelor electrice, telegrafului.
5. Să se numească o comisie alcătuită din reprezentanţi ai Guvernului român şi ai Guvernului sovietic, câte doi din fiecare parte, pentru lichidarea chestiunilor în litigiu în legătură cu evacuarea armatei române şi instituţiilor din Basarabia şi partea de Nord a Bucovinei”.

Pe data de 28 iunie 1940 trupele sovietice au invadat România, ocupând nu doar Basarabia şi Nordul Bucovinei, ci şi Ţinutul Herţa şi insule de la Gurile Dunării.

Aşadar, după ce a semnat pactul sovieto-german din 23 august 1939, consultându-se de fiecare dată cu Berlinul, conducerea U.R.S.S. a materializat, pas cu pas, prevederile Protocolului adiţional secret, încorporând teritoriile trecute în zona sovietică de interes. Având scopuri bine determinate, ce intrau în flagrantă contradicţie cu interesele fundamentale ale popoarelor, cu normele elementare ale dreptului internaţional, Stalin şi anturajul lui au interpretat anexările drept acte de „binefacere”, de „eliberare” şi de „ocrotire” a popoarelor, drept un „marş triumfal” spre Occident.

În Declaraţia de la Chişinău a Conferinţei internaţionale „Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele sale pentru Basarabia” (26-28 iunie 1991) s-a subliniat: „Anexarea de către Uniunea Sovietică a Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa – teritorii care nu-i aparţineau şi asupra cărora nu avea nici un drept, a constituit primul act al tragediei naţionale – sfârtecarea României în anul 1940, punând la grea încercare întregul popor român şi aducându-i imense suferinţe şi incalculabile daune. Trecerea totală a acestor teritorii în componenţa U.R.S.S. a avut consecinţe dramatice pentru întregul popor român, îndeosebi pentru populaţia din teritoriile respective”.

Pentru soluţionarea problemelor apărute la cedarea Basarabiei a fost constituită o comisie mixtă sovieto-română, care şi-a desfăşurat lucrările la Odesa, apoi – în altă componenţă – la Moscova. Între altele, comisia a examinat amănunţit stabilirea traseului de frontieră terestră între U.R.S.S. şi România (în Bucovina), precum şi cel de pe Prut şi Dunăre. Tratatul de frontieră ar fi intrat în vigoare dacă părţile ar fi ajuns la o înţelegere în privinţa tuturor celor trei porţiuni ale hotarului. Dar sovieticii au insistat foarte mult să-şi păstreze câteva insule româneşti ocupate de armata roşie la gurile Dunării. Vicecomisarul poporului pentru afaceri externe V. Dekanozov insista în faţa reprezentanţilor României asupra desfăşurării unor negocieri: „Pentru U.R.S.S. întărirea poziţiilor sale pe braţul Chilia prezintă un interes însemnat. Este vorba de un interes definitiv...”. Sovieticii erau însă intransigenţi privind frontiera cu România. Pe de altă parte, negociatorii români au dat dovadă de curaj şi patriotism. Ei n-au semnat documentul privind porţiunea dunăreană a graniţei impuse de U.R.S.S. şi întrucât partea „dunăreană” a tratatului n-a fost aprobată, n-a fost semnat tratatul în ansamblu. Astfel, România regală n-a recunoscut şi n-a semnat tratatul de frontieră cu U.R.S.S.

CITIȚI și Iuliana Gorea Costin: O fotografie pentru vindecare și mântuire

Imediat ce s-au instalat, chiar din prima zi, autorităţile sovietice au scos în afara legii organele administrative existente, organele judiciare, militare şi poliţieneşti. A fost interzisă activitatea partidelor politice (cu excepţia celui bolşevic) şi au fost suprimate sindicatele, numite de ocupanţi „fasciste şi reacţionare”. În teritoriile cotropite au fost aplicate legile existente în U.R.S.S. Funcţiile administraţiei româneşti au fost preluate de comisariatele militare şi de organele politice ale armatei roşii, acestea din urmă asumându-şi prerogativele formării noilor organe administrative locale. A început constituirea consiliilor săteşti (selsoviet), comitetelor executive raionale (raispolcom) cu secţiile: agrară (raizerno), financiară (raifino) etc. Au fost instituite tribunale, secţii de miliţie, reprezentanţe ale NKVD-ului. Aşa cum atestă documentele timpului, în funcţiile de preşedinţi şi secretari ai comitetelor executive au fost numite persoane venite de peste Nistru. După 28 iunie 1940, conducerea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti (R.A.S.S.M.) şi-a extins împuternicirile asupra Basarabiei doar formal, în realitate toate directivele veneau de la Moscova.

Prima decizie oficială a conducerii de la Kremlin în vederea instaurării regimului bolşevic în teritoriile ocupate a fost cea din 2 iulie 1940, intitulată Probleme ale CC al PC(b) din Ucraina. Aceasta prevedea constituirea comitetelor judeţene de partid şi a comitetelor executive judeţene în Basarabia şi Nordul Bucovinei. Deja pe 3 iulie 1940 CC al PC(b) din Ucraina confirma componenţa comitetelor judeţene ale Partidului Comunist din Ucraina în Basarabia şi Nordul Bucovinei. Printre persoanele confirmate în funcţii de conducere (în total 51) doar doi erau români: T. A. Konstantinov şi S.S. Zelenciuk, dar niciunul nu era originar din Basarabia.

La 4 iulie 1940, Prezidiul Sovietului Suprem al R.S.S. Ucrainene aproba componenţa comitetelor executive judeţene din Basarabia şi Nordul Bucovinei, organe ale puterii sovietice. Din cei 75 de funcţionari împuterniciţi să constituie sovietele judeţene doar doi erau români. Respectivele decizii ale forurilor supreme ale Ucrainei erau adoptate în condiţiile în care, pe 27 iunie 1940, se forma comitetul de partid al comuniştilor ieşiţi din ilegalitate. Dar comuniştii ilegalişti din Basarabia n-au fost recunoscuţi de tovarăşii lor de idei de la Kremlin. Nici unul dintre comuniştii ilegalişti n-a participat la Congresul I al PC(b) din Moldova, iar mulţi comunişti ilegalişti basarabeni au fost deportaţi în Siberia sau condamnaţi la ani grei de puşcărie.

Totodată, regimul bolşevic „a soluţionat” problema statutului Basarabiei în strictă conformitate cu interesele geopolitice ale Kremlinului. În acel timp au existat două variante de soluţionare a „chestiunii” date. În articolul de fond al ziarului „Pravda”din 11 iulie 1940, organul central de presă al bolşevicilor, s-a menţionat: „Teritoriul Republicii Unionale Sovietice Socialiste Moldoveneşti va fi de peste 50 mii km pătrați, iar populaţia – de peste 3 milioane 700 de mii de locuitori. Astfel, viitoarea R.S.S.M. se va prezenta ca un stat cu un teritoriu mai întins decât cel al Belgiei, Olandei, Elveţiei”. Ideile expuse de „Pravda” se încadrau în formula „reunirea R.A.S.S.M. cu Basarabia”. A existat însă şi un proiect ucrainean. Conducătorii de la Kiev insistau să li se cedeze judeţul Ismail şi „propuneau” pentru viitoarea R.S.S.M. doar 6 din cele 14 raioane ale R.A.S.S.M. Conform variantei ucrainene, populaţia Republicii Unionale Moldoveneşti urma să alcătuiască circa 2 milioane 272 de mii de locuitori, românii (moldovenii) constituind 66%, ucrainenii – 6,94%, ruşii – 9,25%, restul naţionalităţilor – 17,7%. Ceea ce planificau ucrainenii era concentrat în formula „reunirea populaţiei moldoveneşti din raioanele R.A.S.S.M. cu populaţia majoritar compactă a Basarabiei”. Or, varianta ucraineană venea să submineze unitatea teritorială a românilor trecuţi cu forţa sub autoritatea Kremlinului.

Documentele demonstrează că au existat anumite disensiuni între conducerea U.R.S.S. şi cea a Ucrainei cu privire la hotarele viitoarei R.S.S.M., disensiuni care în cele din urmă au fost rezolvate în favoarea Ucrainei. N-au fost incluse în R.S.S.M. judeţele româneşti Hotin, Cetatea Albă şi Ismail cu o populaţie de 959.115 oameni, dintre care 272 314 (28,4%) – români, iar ucrainenii alcătuind doar 25,4% (244.017 persoane).

Pentru a-şi atinge scopurile expansioniste, conducerea bolşevică a Ucrainei, ca, de altfel, şi cea de la Moscova, a comis falsuri grosolane. De exemplu, vorbind despre judeţul Ismail, M. Greciuha, preşedinte al Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S.U., afirma că 33,3% din populaţie era alcătuită din bulgari şi găgăuzi, care, „fiind triburi slave”, aveau mai multe lucruri comune în privinţa modului de viaţă cu ucrainenii decât cu moldovenii. În realitate bulgarii şi găgăuzii din judeţul Ismail alcătuiau 18% din locuitori, iar găgăuzii, încadraţi în aceeaşi proporţie, nu sunt de origine slavă.

La nord, ca şi la sud, hotarul a fost trasat în mod arbitrar, fără a se ţine cont de componenţa naţională a teritoriilor, iar 8 raioane din fosta R.A.S.S.M., populate cu români, erau trecute fără nicio justificare în componenţa R.S.S.U.

La 2 august 1940 sesiunea Sovietului Suprem al U.R.S.S. constituia R.S.S. Moldovenească, deşi hotarele noii formaţiuni statale nu erau trasate definitiv. Organul suprem de conducere al U.R.S.S. a adoptat Legea cu privire la formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti Unionale, care a fost o creaţie arbitrară, bazată pe înşelăciune, ipocrizie şi ilegalitate. Chiar preambulul legii începea cu un fals: „Venind în întâmpinarea doleanţelor oamenilor muncii din Basarabia, ale oamenilor muncii din Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească privind reunirea populaţiei moldoveneşti din Basarabia cu populaţia moldovenească din R.A.S.S. Moldovenească şi călăuzindu-se de principiul dezvoltării libere a naţionalităţilor...”. Faptele demonstrează cu certitudine că iniţiativa creării R.S.S.M. nu a fost a populaţiei din cele două teritorii menţionate; populaţia nu a făcut o asemenea cerere. La sesiunea Sovietului Suprem din august 1940 a fost prezentă o delegaţie din 32 de persoane, care ar fi reprezentat populaţia autohtonă. Membrii delegaţiei basarabene, care aveau statutul de „oaspeţi ai Kremlinului”, au fost admişi la lucrările sesiunii numai după ce T. Konstantinov a fost obligat să accepte ca o parte organică a Basarabiei să intre în componenţa Ucrainei. Începuse gala spectacolelor de umilire a populaţiei româneşti: delegaţii au trebuit să „mulţumească” lui I. Stalin pentru cele săvârşite de el: „Trimiţându-ne pe noi, fericiţii, la Moscova, muncitorii din Basarabia ne-au rugat să vă transmitem că noi, toţi ca unul, dorim doar atât: reunirea cât mai grabnică, frăţească, cu populaţia moldovenească.”¹⁷. Ţinem să subliniem, în mod special, că faimoasa Constituţie stalinistă din 1936 împuternicea Sovietul Suprem să accepte includerea unor noi republici sovietice în componenţa U.R.S.S., dar nu şi crearea unor republici noi în teritoriile U.R.S.S.

La scurt timp după constituirea R.S.S. Moldoveneşti a fost delimitată frontiera de Est a acesteia, frontieră ce coincide cu cea de astăzi a Republicii Moldova.

După proclamarea R.S.S.M., s-a intensificat procesul de comunizare a economiei: au fost naţionalizate băncile (6 iulie 1940), a fost naţionalizat pământul (15 august 1940), la sate a fost pusă în aplicare politica comunismului de război: 200 de mii de tone de grâu rechiziţionat de la ţărani au fost expediate în Germania nazistă, cu care U.R.S.S. era în perioada „lunii de miere”. Autorităţile comuniste au trecut apoi la colectivizarea pământului naţionalizat şi împărţirea lui ţăranilor: pe data de 15 februarie 1941 existau oficial 29 de colhozuri, întrunind 3.629 de gospodării cu membrii lor. Asigurarea populaţiei cu produse alimentare a scăzut brusc: ţăranii nu mai erau interesaţi şi nu aveau posibilitatea să aducă la oraşe produsele muncii lor. Regimul bolşevic a promovat o politică de preţuri vădit defavorabilă pentru agricultori. Preţul unui kilogram de carne de porc era de 7 ruble, de carne de pasăre (găină) – 9-12 ruble, de ceapă – 2 ruble, porumbul costa 4 ruble pudul (16 kg). Preţul unei perechi de pantaloni de calitate proastă (50% lână) costa 600-700 de ruble; o pereche de cizme ţărăneşti – 110 ruble (preţurile pentru februarie 1941). În aceeaşi perioadă, salariul lunar, de exemplu, al unui şef de oficiu poştal era de 265 de ruble, al unui poştaş – 120 de ruble, un zilier primea 5-6 ruble / zi. Multă lume rămăsese fără lucru şi o ducea extrem de greu. Nenumărate mori şi fabrici de ulei vegetal fuseseră demontate, iar utilajul transportat peste Nistru. „Lucrările (de demontare – n. A.P.) erau executate noaptea, tot noaptea erau încărcate maşinăriile în vagoane”, se sublinia într-un raport. La sate lumea stătea pe întuneric, gazul lampant lipsea. Deşi locuitorilor Basarabiei li s-au perfectat paşapoarte, ei nu puteau să se deplaseze decât cu permise speciale, eliberate de la caz la caz, pe un termen de până la 3 luni.

În teritoriile româneşti anexate sovieticii au instalat un regim sângeros, promovând teroarea faţă de populaţia autohtonă. Politica bolşevică de sovietizare a Basarabiei includea şi strămutarea forţată a populaţiei, practicată permanent pe întinderile imperiului roşu.

Odată cu retragerea armatei şi a administraţiei româneşti, o parte considerabilă a populaţiei din Basarabia s-a refugiat peste Prut. Către sfârşitul lunii octombrie 1940, numărul celor plecaţi din Basarabia s-a ridicat la peste 100.000 de persoane. Exodul românilor basarabeni a continuat şi în lunile următoare.

La 5 septembrie 1940, guvernul U.R.S.S. şi cel al Germaniei au semnat un acord cu privire la evacuarea germanilor de pe teritoriul Basarabiei şi Nordului Bucovinei în cel de-al treilea Reich. Au fost strămutaţi forţat peste 100.000 de germani.

Organele represive ale U.R.S.S. (comisariatul de interne, cel al securităţii – poliţia secretă bolşevică) au pregătit deportarea în masă a „elementelor” antisovietice. Dar nu numai atât. Ele au arestat, maltratat şi omorât în chinuri groaznice mulţi oameni paşnici, găsiţi de către sovietici a fi „vinovaţi” că nu erau şi ei proletari în cel mai prost înţeles al acestui cuvânt, de „pauper”. Aşa cum au subliniat autorii studiului Basarabia dezrobită. Drepturi istorice. Nelegiuiri bolşevice, înfăptuiri româneşti, publicat în 1942, teroarea a fost „instrumentul de căpetenie pus în mâna conducătorilor regimului (bolşevic – n. – A.P.)”²⁴. Revoluţiile întotdeauna s-au caracterizat prin violenţă, „regimul sovietic însă a întrecut cu mult în sălbăticie, în perversitate şi sadism tot ceea ce au făptuit mişcările teroriste cunoscute până acum în istorie”. Autorii acestui important studiu au constatat că „întreg pământul Basarabiei a fost semănat cu mii de cadavre ale românilor care îşi ţineau legea şi sufletul nevândute”.

Ei au adus câteva exemple ale crimelor săvârşite de bandele bolşevice (la Orhei, Cetatea Albă, judeţul Cahul). Materialele din arhive completează mult acest tablou apocaliptic. De exemplu, conducerea Guvernământului Basarabiei raporta Preşedinţiei Consiliului de Miniştri (la 16 octombrie 1941) despre săpăturile în beciul localului din str. General Voitoianu, nr. 25, din Ismail, fost sediu al NKVD-ului local, unde s-au găsit corpurile a 5 bărbaţi între 45-60 de ani şi al unei femei de 22-23 de ani. În raport se menţionează: „Cadavrele au fost îngropate cu capul în jos, legate cu mâinile la spate şi la ochi. Din expertiza făcută s-a stabilit că sunt îngropaţi de aproximativ 7-8 luni. Cadavrele prezintă arsuri pe corp, deducându-se că au fost stropiţi cu vitriol (...). Populaţia a venit în pelerinaj compact, crezând că va identifica vreun membru al familiilor dispărut sub ocupaţia bolşevică. Până în prezent nu s-a putut identifica niciun cadavru. Din partea poliţiei şi garnizoanei locale s-au luat măsuri de menţinere a ordinei”.

În septembrie 1941, „în partea din fund a curţii fostului local al Consulatului italian din Chişinău, strada Viilor, nr. 97, devenit în timpul regimului sovietic sediul central al NKVD-ului local, în prezent distrus complet, într-un loc acoperit cu scânduri înalte s-au descoperit două gropi mari şi altele mai mici, în care au fost îngropate ultimele victime ale NKVD-ului”. Raportul inspectorului de poliţie Alfred Pacsimade stabileşte că execuţia s-a făcut în beciul fostului consulat, unde au rămas urme evidente şi unde s-au găsit două tărgi pline de sânge. În urma efectuării unor săpături au fost deshumate 85 de cadavre, dintre care 15 aruncate într-o groapă comună aveau mâinile iar unele şi picioarele legate. Îmbrăcămintea sumară (pijama, cămaşă de noapte) denotă faptul că persoanele respective au fost ridicate de acasă în timpul nopţii şi executate imediat, fără a fi cercetate. Printre victime erau şase ceferişti, doi preoţi, s-au găsit, de asemenea, şepci de elevi. După sentinţele de condamnare au fost identificaţi fraţii Petre şi Pavel Ţanţu, fostul şef al secţiei de gardieni publici din Chişinău Cernovschi, ceferiştii Teslaru Ion, Banu Ilie, Doroftei Dionisie, Tluşca Ene Grigore, Vieru Dimitrie şi Guţu Teodor, Filipenco David, Melentievici şi Şevcenco. După anumite semne a fost identificat şi unul dintre preoţi – Gh. Tudorache, presupus fruntaş legionar. În buzunarul hainei lui Pavel Ţanţu s-a găsit o sentinţă dată de Tribunalul militar al NKVD-ului din regiunea militară Kiev, prin care aceşti doi fraţi au fost condamnaţi, în ziua de 21 iunie 1941, la moarte prin împuşcare şi li s-a confiscat averea, pe motiv că erau fii ai unui ofiţer din armata albă. S-a constatat că victimele au fost împuşcate în serie şi aruncate în gropi.

În subteranele Palatului Mitropolitan din Chişinău, unde s-a aflat Consistoriul bisericesc şi fabrica de lumânări şi unde sovieticii au avut secţia de spionaj a NKVD-ului, s-au descoperit mai multe celule individuale, unde fuseseră deţinute cele mai suspecte şi mai importante persoane care trebuiau să fie interogate cu o grijă deosebită. În acelaşi local au fost găsite instrumente speciale de tortură; se folosea îndeosebi curentul electric; în retragere sovieticii au încercat să distrugă respectivele instalaţii, însă acestea au putut fi reconstituite. Într-o dare de seamă a poliţiei din Orhei se menţiona că încă de la ocuparea oraşului de către trupele sovietice a început adevărata teroare contra populaţiei paşnice din localitate. Arestări nemotivate, condamnări siluite ce au culminat cu deportările în Siberia au fost acte prin care au excelat bolşevicii.

Autorităţile bolşevice au trimis în Siberia copii nevinovaţi cu vârsta cuprinsă între 12 şi 20 de ani, acuzaţi că ar fi răspândit manifeste naţionaliste, că sunt „rămăşiţe” ale fostului regim românesc burghez şi cuzist, de a căror soartă nu se mai ştie nimic. În documentele din arhive s-a păstrat cazul de la Şcoala nr. 2cu predare în limba română şi cel de la Şcoala Pedagogică, unde un cerc de elevi au manifestat loialitate faţă de statul român. Ei au redactat un manifest, pe care l-au lipit pe uşa fostului liceu de băieţi şi pe care era scris: „Ne-am săturat de regimul şi pâinea sovietică, vrem pâinea românească, jos Stalin şi bolşevismul, sus românismul legionar, jos NKVD-ul, sus siguranţa română!”.

În februarie 1941 Sesiunea Sovietului Suprem al R.S.S.M. a aprobat Constituţia noii republici, croite pe teritorii româneşti. „Legea fundamentală” era o copie fidelă a Constituţiei R.A.S.S.M. cu unele completări, bazate pe noile realităţi. Statul recent creat era proclamat ca fiind „socialist, al muncitorilor şi ţăranilor”, iar baza politică o formau sovietele (consiliile) deputaţilor truditorilor, „care s-au întărit în rezultatul răsturnării puterii moşierilor şi capitaliştilor şi a stabilirii dictaturii proletariatului”.

Totuşi conducerea de la Kremlin nu a avut încredere în cea de la Chişinău. Astfel se explică faptul instituirii unui organ extra-legal, numit „împuternicitul CC al PC(b) din U.R.S.S. şi al CCP al Uniunii R.S.S.” care a şi procedat la deportarea „elementelor” ostile regimului. Ca bază „juridică” a strămutării basarabenilor a servit Regulamentul cu privire la modul de aplicare a deportării faţă de unele categorii de criminali, aprobat în mai 1941. La 7 iunie 1941, NKGB al R.S.S. Moldoveneşti a cerut 1.315 vagoane pentru trimiterea a 85.000 de basarabeni în regiunile Aktiubinsk, Cazahă de Sud, Karaganda, Kustanai, Kzîl-Orda, Novo-Sibirsk ş.a. Operaţiunea de deportare a început în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 (ora 2:30). Conform unor date, desigur incomplete, organele sovietice represive au reuşit să strămute (până la 22 iunie 1941) peste 22.000 de oameni.

Deportările s-au făcut în mare grabă şi în condiţii îngrozitoare. Deciziile de a oprima familiile celor vizaţi erau scrise cu creionul, nu aveau semnăturile şi ştampilele organelor împuternicite. În vagoane destinate transportului de vite au fost aruncate jertfele acestor acte de tiranie: femei gravide, cu copii mici (numai pentru faptul că soţii lor au făcut serviciul militar în armata română); mici negustori, consideraţi „comercianţi şi elemente sociale străine”; studenţi, absolvenţi ai şcolilor (sovietice!), abia ieşiţi de la balul de absolvire (fără a fi anunţaţi părinţii), invalizi etc.

Aşa a fost declanşat calvarul basarabenilor deportaţi de puterea sovietică. Războiul germano-sovietic a pus piatra de început a acestei politici demente a unui stat-criminal faţă de populaţia paşnică a unei provincii răpite. Deci, la 6 septembrie 1939 România a declarat că păstrează neutralitatea faţă de războiul declanşat de Germania împotriva Poloniei. Această stare de neutralitate a fost păstrată până la 28 iunie 1940, când, în înţelegere cu Germania, U.R.S.S. a cucerit teritorii româneşti: Basarabia, Nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, insule de la Gurile Dunării. Astfel, statutul României a fost schimbat: din ţară neutră ea a devenit nonbeligerantă.

Constituirea R.S.S. Moldoveneşti s-a făcut arbitrar, fără a consulta populaţia românească, autohtonă şi majoritară; hotarele noii „republici” au fost trasate, ţinându-se cont numai de interesele geopolitice ale U.R.S.S. şi de ambiţiile „tovarăşilor” ucraineni. Noua împărţire administrativă a Basarabiei a divizat populaţia românească în diverse republici, fiind supusă ucrainizării sau rusificării forţate.

În acest tragic an în Basarabia s-a aplicat din plin politica de strămutare forţată a populaţiei. În locul coloniştilor germani ridicaţi şi expediaţi în cel de-al treilea Reich sovieticii au adus ucraineni şi polonezi din regiunile de Est ale Poloniei, care nu mai exista ca stat pe harta politică a Europei de atunci. Profitând de plecarea germanilor, împreună cu ei au fugit şi mulţi români basarabeni, precum şi persoane de alte etnii, cetăţeni ai României.

Organele represive sovietice au făcut în scurt timp trierea populaţiei după criterii „de clasă”: toate „elementele” considerate ostile proletariatului (citeşte – regimului sovietic) au fost pregătite pentru deportare în regiunile de Nord şi de Est ale U.R.S.S. Operaţiunea de deportare a început în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941. Conform datelor existente, bolşevicii au reuşit să trimită în Siberia 22.000 de basarabeni („planul” prevedea expedierea a 85.000 de oameni nevinovaţi).

Deşi raptul Basarabiei, Nordului Bucovinei, Ţinutului Herţa a îngrijorat populaţia acestor teritorii, totuşi o parte a reprezentanţilor etniilor conlocuitoare a salutat venirea forţelor militare sovietice, solidarizându-se cu acest act agresiv al bolşevicilor. Agentura filosovietică din Basarabia şi Bucovina a netezit parţial calea invadatorului, ultimul folosind-o în funcţii inferioare, ca instrument de exercitare a autorităţii sale.

Lecțiile istoriei în revista „Limba Română, nr. 5-6, anul XXII