„Stejarul” despre Stejar: Numele lui Dinu Lipatti, într-un ziar din Elveția anilor ’50

„Le Chênois” înseamnă Stejarul. De exact o sută de ani, acesta este titlul publicației oficiale și apoi al ziarului a trei comune din cantonul Geneva, cunoscute drept Trois Chêne – Trei Stejari: Chêne-Bougeries (Pășune la Stejar), Chêne-Bourg (Orășelul la Stejar) și Chêne-Thonex (Thonex la Stejar). Trei Stejari (singular) în sensul de trei sate unite, așezate în jurul bisericii comune de la umbra unui bătrân stejar, or, trei sate în jurul aceluiași stejar. De un secol încoace, această denumire nu s-a supus gramaticii elementare, chiar dacă stejarii s-au îmmulțit între timp pe teritoriile respectivelor orășele/ sătucuri.

Aceste trei localități trăiesc într-o foarte bună vecinătate, organizându-și în comun cotidianul propriu și relația cu administrația cantonală. Și aspectele culturale, sărbătorile naționale, școlaritatea, transportul și altele, erau soluționate în acord și colaborare strânsă.

Răsfoind „Stejarul”, aflăm că, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și până la începutul anului 1949, mai existau cartele de rație alimentară, al căror regim de distribuire se publica în ziar, cu indicații exacte despre ziua și ora pentru recuperare, în funcție de numele din cartea de identitate. La început, „Stejarul” era doar organ oficial, care apărea de patru ori pe an: 20 martie, 20 iunie, 20 septembrie și 20 decembrie, informând cetățeanul despre drepturi și obligații, deciziile luate de administrație, publicând lista noilor cetățeni și a celor plecați în ceruri ș.a.m.d. În pofida evoluției tehnologice și a multiplicării mijloacelor de informare, pentru populația locală, „Stejarul” rămâne în continuare sursa preferată de informare despre viața politică, administrativă, culturală, de mediu și multe altele, actualmente fiind distribuit la domiciliu de șase ori pe an.

75 de ani de la moartea lui Dinu Lipatti

În 2025, „Stejarul” sărbătorește un secol de existență și tot în 2025 se împlinesc 75 de ani de la moartea lui Dinu Lipatti, care și-a trăit ultimii ani în comuna Chêne-Bourg, una dintre cele trei de lângă acel stejar, și este îngropat în cimitirul comunal, alături de mamă și soție. În numărul din 20 decembrie al colecției anului 1950 găsim numele lui Dinu (Constantin) Lipatti.

Educat într-o familie unde muzica era ocupația preponderentă, Lipatti a beneficiat de instruire academică în școlile muzicale din Paris, dar a avut privilegiul să studieze și să fie influențat de George Enescu. Foarte repede, câștigă concursul internațional de la Viena și, începând cu 1935, devine cunoscut publicului larg. Succesul câștigat în turneele internaționale va fi întrerupt de războiul, care începe pe continentul european în septembrie 1939.

În anul 1943, pianistul și compozitorul român Dinu Lipatti ajunge cu soția la Geneva, unde este întâmpinat cu mare entuziasm de personalități muzicale, precum Franck Martin și Ernest Ansermet. Directorul Conservatorului de Muzică îi propune un post de profesor de pian, unde umanistul Lipatti cucerește întregul auditoriu de studenți.

Lucrări solo pentru pian, ansambluri de cameră și influențele folclorului românesc

Într-o Europă bulversată de război, lucrurile par să se aranjeze bine pentru tânărul cuplu ajuns la Geneva, după un drum lung și anevoios. Imediat după război, cariera muzicală ia avânt, iar Dinu Lipatti cunoaște o activitate internațională extrem de intensă: concerte, turnee în toată Europa, înregistrări de discuri, relații epistolare cu personalități ale lumii muzicale.

Lipatti a fost apreciat pentru gustul rafinat, pentru interpretările emoționante și tehnica impecabilă. Cele mai celebre înregistrări ale sale includ lucrări de Chopin, Bach, Mozart și Schubert. De asemenea, Dinu Lipatti a fost un compozitor talentat, creând lucrări solo pentru pian și ansambluri de cameră, în care se reflectă influențele folclorului românesc. Printre compozițiile mai cunoscute se numără „Sonatina pentru mâna stângă”, „Nocturna în fa diez minor”, „Fantezia pentru pian și orchestră”, precum și numeroase lieduri și lucrări de muzică de cameră.

Boala și decesul la 33 de ani

Tocmai atunci când viața părea să fie sigură și ușoară, se anunță o boală gravă și puțin cunoscută atunci – boala lui Hodgkin. Incepu sa se simtă tot mai obosit și vlăguit de energie, astfel că în scurt timp, Dinu Lipatti a fost nevoit să renunțe la concertele programate în SUA și Australia. În 1948, starea sănătății sale s-a agravat, iar Henri Dubois-Ferrière, medicul său devenit prieten, l-a instalat în vila Bianchi din sătucul Chêne-Bourg, de lângă Stejar (Le Chênois), unde a fost supravegheat îndeaproape. A fost nevoit să abandoneze postul de profesor de pian și, deseori, chiar pianul și scena. Țintuit la pat, a început să compună, iar descoperirea preparatului de cortizon i-a adus noi speranțe. Deoarece medicamentul era foarte scump, mai mulți colegi de breaslă au contribuit financiar pentru a-i asigura tratamentul.

În pofida acestor eforturi, sănătatea oricum s-a deteriorat, iar în 1949, medicul său a informat casa de discuri Columbia, cu care Dinu Lipatti avea unele angajamente, despre lipsa de soluții medicale pentru boala sa. Imediat a fost organizat un autocar special, echipat cu tehnicieni care au realizat, într-o perioadă scurtă de timp, o serie de înregistrări, devenite istorice, din repertoriul lui Mozart, Chopin și Bach. Se pare că forța și entuziasmul lui Dinu Lipatti i-au impresionat profund pe toți cei care au asistat la această muncă titanică. Drumul său, croit de destin, s-a încheiat în decembrie 1950, când s-a stins din viață la doar 33 de ani. A fost înmormântat în cimitirul comunei elvețiene Chêne-Bourg.

„Orășelul Lipatti” din Elveția

Vila Bianchi, unde și-a petrecut ultimele luni din viață, a fost demolată ulterior pentru a face loc unor noi imobile și unui mic parc, cunoscut astăzi sub numele de „Orășelul Lipatti”. La 33 de ani de la moartea sa, biserica română din Geneva a comandat un bust al artistului, realizat de sculptorul Vasile Rus Batin, care a fost inaugurat în noiembrie 1983, în prezența românilor stabiliți în Elveția.

În 1970, la 20 de ani de la moartea lui Dinu Lipatti, a fost creată Fundația „Dr. Henri Dubois-Ferrière Dinu Lipatti”, dedicată cercetării leucemiei și altor boli de sânge. Actualmente, nu prea sunt organizate celebrări și alte manifestații culturale în memoria lui Dinu Lipatti. Deocamdată.

Perfecțiunea sa pianistică, umanismul său profund, compozițiile, care pun în valoare folclorul românesc, și eleganța stilului său definesc moștenirea artistică a lui Dinu Lipatti – un stejar al talentului, trimis pe pământ de sfinți.

Text semnat de Margareta Donos, Geneva