Nicolae Enciu // Revoluția din Decembrie 1989, moment decisiv în istoria contemporană a României: 1989 - prăbușirea imperiului lui Stalin în Europa Centrală și de Est

1989 a rămas în istorie drept anul în care a fost îngenuncheat unul dintre cele mai brutale și anacronice imperii din lumea contemporană. Un întreg mod de viață și de percepție a realității – comunismul inspirat de Marx, Engels, Lenin și Stalin – a fost demascat ca un experiment eșuat în mod lamentabil. Pentru o mare parte a Europei, întemnițată timp de patru decenii, libertatea și independența au devenit palpabile în doar câteva săptămâni.

La începutul anului 1989, acest lucru nu părea posibil prea curând și chiar incredibil. Sistemul socialist în Europa Centrală și de Est consta din aproape 1/3 din numărul statelor continentului european – Republica Populară Albania, Republica Populară Bulgaria, Republica Socialistă Cehoslovacia, Republica Democrată Germană, Republica Socialistă Federativă Iugoslavia, Republica Populară Polonia, Republica Socialistă România, Republica Populară Ungaria și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste. Din cele circa 700 milioane de locuitori ai statelor europene, 330 de milioane construiau socialismul („matur” ori „multilateral dezvoltat”) și comunismul. Mai mult ca atât, în țările Europei Occidentale activau circa 2 500 000 de comuniști. Partidele aflate la putere în Uniunea Sovietică, Polonia, Cehoslovacia, R.D. Germană, Ungaria, Bulgaria, România și Albania aveau aceeași bază ideologică (marxism-leninismul) și urmăreau același obiectiv – construirea socialismului și comunismului.

Paradoxal, dar ceea ce URSS construise cu atâta elan din 1945 și până în 1989, avea să se prăbușească în numai câteva luni pe parcursul anului 1989. Fenomenul s-a datorat, desigur, perestroikăi inițiate de Mihail Gorbaciov în martie 1985. Ar fi însă profund eronat să se creadă că destrămarea blocului țărilor socialiste și chiar a Uniunii Sovietice a fost doar consecința perestroikăi.

Este un adevăr indiscutabil că procesul eroziunii sistemului socialist în Europa Centrală și de Est începuse încă din anii ʼ70 ai secolului al XX-lea, când centrul de greutate al acțiunilor de politică externă a SUA s-a schimbat de pe câmpul confruntărilor militare pe cel al luptei pentru drepturile omului și înfăptuirea democrației pluraliste. Această modificare de politică a devenit evidentă în anul 1975, în cadrul Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa de la Helsinki, la care au luat parte statele membre ale NATO, ale Pactului de la Varșovia, precum și statele neutre din Europa. Acordurile de la Helsinki au cuprins o declarație de principii (incluzând inviolabilitatea frontierelor, nonintervenția, integritatea teritorială a statelor) și trei „coșuri” de sfere de acord: măsuri de edificare a încrederii, cum ar fi notificarea prealabilă a manevrelor militare (coșul unu); cooperarea economică și în alte domenii (coșul doi) și cooperarea umanitară și în planul drepturilor omului (coșul trei).

Așa cum Uniunea Sovietică punea accentul pe declarația de principii și pe coșul doi, NATO va pune un mai mare accent pe coșul trei, iar arma principală în confruntarea capitalism – socialism devine imaginea și cuvântul, - o luptă pierdută din start de Uniunea Sovietică, având în vedere că la începutul anilor ʼ80, pe piața mondială a comunicațiilor, circa 80 % din cuvintele și imaginile care circulau în lume proveneau din SUA.

Nu în ultimul rând, cu mult până la venirea lui M. Gorbaciov la putere în URSS, cel care a pledat cel mai fervent pentru reconstruirea unității europene a fost papa Ioan Paul al II-lea. Chemat să conducă Biserica universală în 16 octombrie 1978, Ioan Paul al II-lea – un papă polonez și slav – a fost singurul din lume care a contestat acordurile convenite la Yalta, în cadrul întâlnirii anuale cu Corpul Diplomatic acreditat în apropierea Sfântului Scaun, în 16 ianuarie 1982, când nimeni nu prevedea căderea zidurilor. A pus în discuție o problemă politică, care nu a fost atinsă de nici un lider politic sau religios, și i-a surprins pe toți, afirmând: „La fel cum în raportul dintre oameni nu este permis ca o parte să dispună de cealaltă spre satisfacerea proprie, ca și cum aceasta ar fi un obiect, așa și în viața internațională ar trebui denunțat tot ce atentează la libera expresie a voinței popoarelor. Faptul repartițiilor în zone de hegemonie, care și-au putut avea originile în situații particulare și contingente, nu trebuie să persiste, mai ales că aceasta tinde să limiteze suveranitatea unora. Fiecare popor trebuie să poată dispune de sine în ceea ce privește libera hotărâre a propriului destin. Biserica nu poate face altceva decât să susțină această convingere”. Conform opiniei sale, Europa trebuia să înceapă să respire „cu doi plămâni”, cel al Orientului și cel al Occidentului.

O privire panoramică asupra Revoluției Române din decembrie 1989

Justețea cuvintelor papei Ioan Paul al II-lea aveau să-și găsească, peste numai șapte ani, o deplină confirmare și materializare. La începutul anului 1989, Cortina de Fier mai diviza încă Europa. Ea însemna mai mult decât cei 300 de kilometri de ziduri din beton și sârmă ghimpată. Era granița dintre Occident și țările Blocului estic, dintre capitalism și comunism, dintre două sfere de putere aflate de 50 de ani într-un conflict mut, Războiul Rece. Pe neașteptate, în doar câteva luni, revoluțiile populare au pus capăt deceniilor de opresiune. Spre deosebire, însă, de Polonia, Cehoslovacia, Germania de Est, Ungaria ori Bulgaria, în care revoluțiile au fost „de catifea”, fără victime, România a prezentat un caz particular, marcat de vărsare de sânge.

În general, astăzi istoricii sunt de acord cu faptul că revoluția română a fost un proces politico-militar, desfășurat în câteva etape consecutive între 14 decembrie 1989 și 20 mai 1990. Potrivit analiștilor, a existat un plan sovietic, sprijinit de Marile Puteri (fără China), de înlăturare a lui Nicolae Ceaușescu și implicit a soției sale, cu conservarea partidului comunist ca bază structurală pentru controlarea pluralismului politic, dar cu un regim politic reformat într-un sistem politic de tip gorbaciovist.

Într-o primă etapă, Mihail Gorbaciov a încercat să-l convingă pe Nicolae Ceaușescu să cedeze puterea, să se retragă și să permită reformarea regimului printr-un pluralism politic controlat și prin trecerea la sistemul economic proiectat de URSS – o adaptare la principiile economiei libere cu păstrarea legăturilor stabilite în CAER și constituirea unei zone economice a Estului.

Pentru punerea în aplicare a acelui plan a fost declanșată o subversiune internațională care să distrugă imaginea pozitivă a lui Nicolae Ceaușescu și să accentueze criza în România. Atât Uniunea Sovietică, cât și SUA și Marile Puteri vest-europene au pus în mișcare o amplă campanie de prezentare a României ca un caz dramatic și exploziv, stimulând disidența și opoziția câtorva personalități și blocând accesul statului român la circuitul economic și financiar internațional.

Într-o următoare etapă, URSS a inițiat „Scrisoarea celor 6”, o acțiune la nivelul superior al partidului care să provoace îndepărtarea lui Ceaușescu din funcție. Publicată de posturile de radio BBC și Europa Liberă pe data de 11 martie 1989, „Scrisoarea celor 6” a fost concepută de fostul demnitar comunist de rang înalt Gheorghe Apostol și semnată de alți cinci foști membri marcanți ai PCR: Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Grigore Răceanu, Constantin Pârvulescu și Silviu Brucan. Scrisoarea deschisă adresată lui Ceaușescu îi reproșa lipsa de reforme și abuzurile sale, constând în: sistematizarea satelor (distrugerea gospodăriilor țărănești, introducerea țăranilor în blocuri), fiind vizate vreo 7-8 mii de sate; interzicerea contactelor cu cetățenii străini și izolarea țării; securitatea creată împotriva claselor exploatatoare ajunsese să lupte acum împotriva clasei muncitoare; muncitorii erau forțați să lucreze inclusiv duminica; corespondența particulară era violată; economia națională planificată nu funcționa; România pierduse „clauza națiunii celei mai favorizate” cu SUA; liderii mondiali refuzau să se întâlnească cu Ceaușescu ș.a.

A existat, se pare, o șansă reală ca Nicolae Ceaușescu să se fi retras în mod onorabil din funcțiile deținute, pentru a deschide, astfel, calea unei tranziții pașnice a puterii către forțele reformatoare din interiorul partidului comunist. Într-o documentată lucrare despre „Revoluția Română din decembrie 1989 în context internațional”, istoricul Ioan Scurtu descrie cum, în după-amiaza zilei de 17 decembrie 1989, la București a fost convocată o ședință a Comitetului Politic Executiv, la care Nicolae Ceaușescu a prezentat situația de la Timișoara: „Aici este amestecul cercurilor din afară, a cercurilor străine de spionaj. De altfel, este cunoscut și faptul că atât în Răsărit, cât și în Apus, toți discută că în România ar trebui să se schimbe lucrurile. Și-au propus și cei din Răsărit și cei din Apus să schimbe și folosesc orice”. Nicolae Ceaușescu a declarat că „dacă Comitetul Politic Executiv este de acord, destituim pe ministrul Apărării Naționale, pe ministrul de Interne și pe comandantul trupelor de Securitate. Din acest moment preiau comanda armatei, să-mi pregătiți decretul. Convocați Consiliul de Stat, să facem totul legal, în seara asta. Nu mai am încredere în asemenea oameni”.

Însă membrii Comitetului Politic Executiv nu s-au pronunțat pentru destituire, fapt ce l-a înfuriat pe Nicolae Ceaușescu. A dat cu pumnul în masă, s-a ridicat în picioare și a strigat: „Eu cu acest Comitet Politic Executiv nu mai pot să lucrez. Alegeți-vă un alt secretar general, eu nu mai sunt secretarul vostru general!” Și a dat să plece.

Așa cum menționează prof. Ioan Scurtu, a fost un moment psihologic extrem de important: membrii Comitetului Politic Executiv ar fi putut profita de acea reacție, anunțând imediat că Nicolae Ceaușescu a demisionat, iar opinia publică ar fi primit cu ușurare și cu bucurie această veste. Dacă procedau astfel, România era scutită de drama care a urmat și a costat viața a peste o mie de oameni, decedați în timpul revoluției. Dar membrii Comitetului Politic Executiv nu numai că nu au procedat astfel; mai mulți dintre ei s-au ridicat să-l împiedice pe Nicolae Ceaușescu să părăsească sala, implorându-l să revină.

În consecință, s-a trecut la o următoare etapă, prin crearea imaginii unei revolte populare, care să justifice acțiunea ca fiind expresia voinței naționale, eventual a muncitorimii. Instigarea revoltei populare trebuia să fie una controlată, care să provoace îndepărtarea lui Ceaușescu din funcție, astfel încât să nu iasă din matricea schimbării sistemului. În acest scop, au fost sondate principalele centre cu potențial revoluționar, a fost identificat suportul social și politic opoziționist, trecându-se apoi la influențarea și organizarea unor nuclee opoziționiste capabile de acțiune.

Între 16 și 20 decembrie 1989, evenimentele s-au concentrat la nivelul orașului Timișoara, cu semne de revoltă și în alte orașe ale României. Momentul culminant s-a produs la București, între 21 și 22 decembrie, cu angajarea a sute de mii de persoane, muncitori în majoritate, care au dat un caracter decisiv cursului evenimentelor, timp în care deja Sibiul, Brașovul, Craiova, Clujul se ridicaseră la luptă. Cu trecerea armatei și a unităților de securitate de partea maselor revoltate (22-23 decembrie), Nicolae Ceaușescu este deposedat de putere, iar serviciile străine de informații implicate în subversiune încearcă, fiecare din ele, să-și plaseze agenții și colaboratorii români în zone cât mai apropiate de noul nucleu de putere. Sub imperiul grabei, într-un prim proces judecat sub egida unui regim pretins democratic (în realitate, o farsă judiciară, de tip stalinist) și nu de către vechea justiție comunistă, la 25 decembrie 1989, ora 14:45, în ziua de Crăciun (!), soții Ceaușescu sunt condamnați la moarte și executați, sub acuzațiile de „genocid, subminare a puterii de stat și subminare a economiei naționale”.

Revolta populară se transformă rapid în mișcare anticomunistă, mulțimea din Piața Palatului se radicalizează și forțează nu numai înlăturarea conducerii ceaușiste, ci și a regimului comunist. Agenți și colaboratori ai serviciilor de informații occidentale încurajau această tendință.

În acele condiții, Ion Iliescu și grupul său de simpatizanți și prieteni, care era pregătit pentru o etapă ulterioară, exclusiv politică, și anume aceea în care, după înlăturarea lui Ceaușescu și instalarea unei conduceri provizorii a PCR, urma să creeze o disidență reformistă în sânul partidului, cu care să constituie apoi un partid socialist gorbaciovist, să participe la alegeri și să preia puterea pe cale democratică, este nevoit să intre în acțiune chiar din după-amiaza zilei de 22 decembrie. Ratările succesive a etapelor scenariului sovietic de schimbare a lui Ceaușescu printr-o lovitură de palat în sânul Consiliului Politic Executiv printr-o diversiune la Iași, apoi la Timișoara (sau în alt oraș), prin agravarea situației ca urmare a rezistenței lui Ceaușescu, prin refuzul Securității și prudența Armatei de a lua inițiative decisive anticeaușiste, au determinat Kremlinul să implice la vedere, în prim-plan, pe agenții săi de influență. Cel mai grav eveniment pentru URSS a fost dizolvarea structurală în câteva ore a PCR și ieșirea bruscă din planul unui transfer controlat al regimului (prin folosirea structurilor partidului) spre un stat socialist reformist. În lipsa unui suport structural politic, Ion Iliescu nu a putut prelua conducerea PCR, recurgând la încropirea unei formațiuni parapolitice improvizate, în care, ca urmare a concepțiilor sale încă idealiste, a unei proiecții romantice despre democrație, a intrat un număr mare și divers de personalități, acoperind o gamă largă de interese inclusiv străine, dar și comuniști oportuniști, agenți ai Securității etc.

Rămasă în stradă pentru a aștepta o clarificare, mulțimea de oameni a fost șocată de suprimarea brutală a cuplului Ceaușescu, depășind nivelul politic al scenariului schimbării și începând să emită mesaje anticomuniste de schimbare radicală a regimului politic. În situația fragilității noii puteri și a perspectivei declanșării unei revoluții autentice, necontrolate, Armata se solidarizează cu noul nucleu politic, având ca scop stabilizarea situației politice, instalarea unei autorități decizionale coerente și încetarea mișcărilor haotice ale populației.

Din momentul predării puterii grupului Ion Iliescu și acordarea de către noul nucleu politic a întregii încrederi Armatei, atrăgând-o total de partea ei prin asigurări că nu vor exista consecințe pentru represiunile de la Timișoara și București, puterea revoluționară provizorie se transformă într-un partid politic, menit să gestioneze guvernarea statului. Transformarea nucleului puterii provizorii al Frontului Salvării Naționale în partid politic, cu rămânerea acestuia la putere în ianuarie 1990, a reprezentat, potrivit analiștilor, „o adevărată lovitură de stat din timpul revoluției”, urmată de eșecul unei contralovituri de stat încercată de partidele de opoziție în ianuarie-mai 1990, care nu va face decât să nască simpatie, să victimizeze și să conducă echipa Iliescu la succesul categoric în cadrul alegerilor din 20 mai 1990, România încheind, astfel, procesul revoluționar, reintrând în starea de legitimitate juridică dar și rămânând, pentru o următoare perioadă de circa un deceniu, în sfera de influență sovietică.

A fost revoluție sau lovitură de stat? Decembrie 1989 la o distanță istorică de 35 de ani

În căutarea de răspunsuri pertinente la cauzele evenimentelor care au condus la revoluția română din decembrie 1989, chiar la distanța de 35 de ani deja, întrebările pe care și le pun atât cercetătorii cât și marele public rămân în continuare la fel de numeroase și de contradictorii, iar efortul pentru căutarea adevărului și interpretarea lui corectă pare a fi un obiectiv încă greu de realizat.

Cert este că în ultimele luni ale anului 1989, în afară de URSS, unde din inițiativa lui M. Gorbaciov începuseră câteva reforme ale sistemului socialist, România și Republica Democrată Germană rămâneau singurele țări în care liderii comuniști refuzau cu îndărătnicie orice reforme, încercând să reziste în spatele „Cortinei de Fier”, găurită din ambele părți. În RDG, Erich Honecker ignora voința majorității germanilor de reunificare a țării, sfidând forța uriașă a influenței Republicii Federale a Germaniei asupra Occidentului. În România, Nicolae Ceaușescu, refuzând să vadă realitățile interne și consecințele izolării țării de către Occident, precum și ostilitatea liderilor de la Kremlin, se cantonase într-un dogmatism vetust, încăpățânându-se să reziste cu orice preț. Nu a înțeles că a rămas singur și izolat și nici semnificația dărâmării „Zidului Berlinului”, care arăta clar începutul prăbușirii regimului comunist din Germania de Est și că zilele aflării sale la putere erau numărate.

Chiar dacă noua realitate politică rezultată din Revoluția din Decembrie 1989 nu a reușit să înscrie imediat România pe un scenariu occidental de desprindere din sfera de influență sovietică, evenimentele respective au marcat începutul unei noi etape istorice în evoluția statului și poporului român. În pofida scurgerii timpului și a numărului impresionant de lucrări editate de istorici, analiști, ziariști, organizații ale societății civile și instituții ale statului, Revoluția Română din decembrie 1989 rămâne, în continuare, așa cum apreciază cercetătorul Constantin Corneanu, „unul din cele mai fascinante și dificile subiecte de istorie recentă și o imensă provocare intelectuală pentru istorici”.

Dincolo de controversele și disputele privind istoria acelor evenimente, Revoluția din decembrie 1989 a înlăturat regimul de dictatură comunistă, deschizând perspectiva reinstaurării democrației, a sistemului politic pluralist, a economiei de piață și a reintegrării României în spațiul european și euro-atlantic, din care a făcut parte dintotdeauna.

Text semnat de Nicolae Enciu, doctor habilitat în istorie, cercetător științific principal, Institutul de Istorie al Universității de Stat din Moldova, pentru Ziarul NAȚIONAL