Nicolae Enciu // Modernizarea economică a Basarabiei interbelice: Reîncadrarea Basarabiei în unitatea românească, nu numai un act de dreptate națională, ci și unul de echitate socială, economică și culturală

În raport cu țările dezvoltate din Europa, dar și din lume, România devenise, la sfârșitul anului 1939, o țară cu dezvoltare economică medie. În această privință, o amplă dezbatere intelectuală produsă cu mult până la căderea comunismului în Europa Centrală și de Est, având ca obiect originile înapoierii în Europa de Răsărit, a confirmat pe deplin punctul de vedere al specialiștilor care consideră că integrarea europeană reprezintă cea mai bună și sigură cale pe care o pot urma societățile sărace din Est, pentru a progresa

La doi ani de la fuga lor din București, înfrânți și disperați, regele Ferdinand I al României și regina Maria, însoțiți de generalul Henri Berthelot, se întorceau triumfători, încredințați, cum se exprima regina Maria, că au înfăptuit visul de veacuri, visul de aur al României: „Ne întorseserăm ca Rege și Regină a tuturor românilor”.

România Întregită - 2,52% din teritoriul Europei și 3,6% din populație, în 1918

Printr-un concurs întreg de împrejurări favorabile, sfârșitul Primului Război Mondial a adus modificări importante atât în privința teritoriului, cât și a populației și economiei României, plasând-o într-un nou context regional și european. Ca urmare a unirii Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei și Banatului, în 1918, România și-a modificat statutul geopolitic în Europa, transformându-se dintr-o țară mică în una de mărime medie. Pe noua hartă politică a Europei, teritoriul României Întregite reprezenta 2,52%, iar populația – 3,60 %.

Însă Primul Război Mondial și desăvârșirea constituirii statului național unitar român au adus nu numai creșteri în privința teritoriului și populației țării, ci și în suprafața arabilă și în cea acoperită cu păduri, în resursele subsolului și potențialul industrial, în lungimea rețelelor de transport și de comunicații etc.

Materialul documentar, statistic și istoriografic aflat la dispoziția cercetătorului perioadei respective confirmă că problematica istoriei social-economice a Basarabiei interbelice poate fi și trebuie abordată din perspective diferite: în raport cu perioada precedentă, de 106 ani de aflare a ținutului în componența Rusiei țariste, în raport cu starea de lucruri din stânga Nistrului, din RASS Moldovenească între 1924 - 1940, în raport cu celelalte provincii românești, care în 1918 au format România Întregită, pornind de la nivele diferite de dezvoltare social-economică și aducând moșteniri și tradiții la fel de diferite în noul organism social-economic etc.

În general, majoritatea analizelor pornesc de la consecințele spectaculoase ale Marii Uniri: creșterea suprafeței României de la 137.000 km² la 295.049 km²; creșterea populației de la 7,5 milioane locuitori la peste 18 milioane locuitori în anul 1930; creșterea suprafeței arabile de la 6,6 milioane ha la 14,6 milioane ha; creșterea forței motrice a industriei cu peste 235%; creșterea suprafețelor cu păduri de la 2,5 milioane ha la 7,3 milioane ha; creșterea producției de petrol între anii 1921 și 1938 cu 564%; creșterea bogățiilor subsolului etc. Se adaugă ritmul dezvoltării economice, în special între anii 1934 - 1938, avântul culturii românești, rolul activ al României Întregite în cadrul relațiilor internaționale ș.a.

Integrarea europeană, cea mai sigură cale de a progresa pentru societățile din Est

Considerând juste toate constatările de acest fel, o imagine cât mai apropiată de cea reală privind ritmul modernizării României în ansamblu, cât și a provinciilor istorice din componența ei, respectiv, locul României pe continentul european între cele două războaie mondiale poate fi oferită doar printr-o abordare echilibrată, fără exagerări într-o direcție sau alta și luându-se în calcul un număr cât mai mare de factori.

La modul general, fazele conjuncturale parcurse de economia românească în cele două decenii interbelice au fost următoarele:

1)perioada de refacere postbelică, situată între sfârșitul războiului mondial și anii 1923 - 1924;

2)perioada de avânt economic dintre 1924 și prima jumătate a anului 1929;

3)perioada marii crize economice atât mondiale, cât și românești, dintre 1929 și 1933;

4)perioada de redresare și de nou avânt economic, dar pe fundalul înrăutățirii treptate a situației internaționale, înscrisă în intervalul 1934 - 1938.

Aceste faze, caracteristice atât economiei românești, cât și mediului economic internațional, în special european, de care România era strâns legată, și-au pus amprenta – cu tot ce aveau pozitiv și/sau negativ – pe ramurile economiei românești, imprimându-i, totodată, și linia generală de evoluție. În configurarea lor s-a inclus și particularitățile proprii ale realității economico-sociale autohtone.

Analiza proceselor social-economice dintre cele două războaie mondiale demonstrează că România Întregită, cu toate provinciile istorice în componența ei, inclusiv Basarabia, a fost o țară conexată prin toate „canalele” de comunicare la lumea europeană civilizată, încercând din răsputeri și cu sacrificii dureroase, reducerea decalajelor față de Occident. În raport cu țările dezvoltate din Europa, dar și din lume, România devenise, la sfârșitul perioadei de referință, o țară cu dezvoltare economică medie. În această privință, o amplă dezbatere intelectuală produsă cu mult până la căderea comunismului în Europa Centrală și de Est, având ca obiect originile înapoierii în Europa de Răsărit, a confirmat pe deplin punctul de vedere al specialiștilor care consideră că integrarea europeană reprezintă cea mai bună și sigură cale pe care o pot urma societățile sărace din Est, pentru a progresa.

„Spiritualitatea liberală”

Este anume calea urmată de România Întregită între cele două războaie mondiale, probând adevărul confirmat inițial de societățile occidentale că, în paralel cu unificarea națională și cu formarea de state-națiuni, modernitatea se identifică în mod necesar cu generalizarea economiei libere de piață și cu industrializarea sistemului de producție, iar în plan social - cu procesul de urbanizare și cu formarea unui sistem unitar de educație și de cultură. În cadrul procesului respectiv, are loc formarea așa-numitei „clase de mijloc” – un grup social important din punct de vedere numeric, al cărui membri manifestă atitudini și comportamente omogene: gândesc, consumă, se distrează sau votează într-un mod relativ asemănător și previzibil. Constituind o adevărată aristocrație modernă, ale cărei drepturi nu se mai transmit prin naștere, ci se dobândesc prin reușită, putere și influență, clasa de mijloc este rezultanta unor mutații economice, tehnologice, culturale, de mentalitate și comportament care apar pe parcursul timpului, producând o creștere substanțială a sectoarelor terțiar (serviciile) și cuaternar (petrecerea timpului liber), în dauna celui primar (agricultura) și secundar (industria) la scara întregii economii naționale.

O particularitate esențială a procesului de modernizare produs în Europa Occidentală a constat în faptul că statele respective „au crescut sub vântul liberalismului” (G. Ciulpan): „toate acele reforme liberale, care porneau întâi din Anglia, aveau influențe nemăsurate asupra popoarelor. Spiritualitatea liberală a creat cu vremea anumite principii, pe care omul de atunci, individualist, capătă locul lui. Iată atmosfera prielnică individualismului printr-o politică liberă, când un individ putea să se ridice deasupra altuia, când industria care deținea capitalurile, putea să se ridice deasupra agriculturii, când orașele care dețineau și dețin marea industrie, mica industrie, toate capitalurile, nu erau deloc împiedicate ca să nu acopere și toată activitatea satelor”.

Ca o urmare firească a „spiritualității liberale” ce a dominat în Europa Occidentală, liberalismul a contribuit la afirmarea naturală a capitalismului, cu marile și micile industrii caracteristice. La un moment dat, câmpul restrâns al orașelor a devenit neîndestulător, căutându-se un spațiu mai larg pentru expansiunea capitalismului. De obicei, materiile prime necesare se găseau în abundență în mediul rural. În consecință, „într-un secol și mai bine cât au bătut vânturile binefăcătoare ale capitalismului, industriile au cuprins și satele. Prin urmare, electrificarea și modernizarea satelor, la popoarele din Europa Occidentală, nu a fost decât un gol umplut, pentru ca industria și toată viața economică să se poată desfășura în voie”.

Odată cu ocuparea Basarabiei de către ruși, „zilele bune ale populației băștinașe au dispărut”

Studiile de specialitate probează că fiind privată de avantajele descoperirii, pas cu pas, a preceptelor de bază ale liberalismului occidental și economiei științifice moderne, după care „bogăția națiunilor” se află în strânsă dependență de dezvoltarea schimbului liber, de libera inițiativă, de comerțul liber și de libera circulație a capitalurilor, - model economic afirmat pretutindeni în Europa Occidentală și în America, la date și în ritmuri diferite, începând din secolele XVII-XVIII și provocând invariabil creșteri economice spectaculoase, - Moldova de Est, respectiv, Basarabia, așa cum a fost botezată începând cu 1813 partea de Est a Principatului Moldovei, „asupra căreia natura și-a răspândit atât de generos binefacerile” și „atât de bine înzestrată în privința vânătorii, pescuitului, creșterii vitelor, cultivării pământului și a viței-de-vie”, a fost nevoită, cu toate acestea, să bată mai mult pasul pe loc, evoluând timp de 106 ani în cadrul sistemului imperial al Rusiei țariste, în calitate de simplă gubernie a acesteia, cu o economie de tip colonial și fără posibilitatea formării unor tradiții în sfera economiei de piață.

„În 1812, - menționau în această privință cunoscuții autori C. Filipescu și Eugeniu N. Giurgea, - Basarabia a fost ocupată de ruși și, din acel timp, zilele bune ale populațiunii băștinașe moldovenești au dispărut, pentru ca să nu mai apară decât astăzi, după 106 ani de stăpânire rusească, când Basarabia, conștientă de menirea ei, s-a reîntors iarăși la sânul Moldovei”.

În această ordine de idei, produsă la finele unei intense perioade de dezvoltare economică („La belle époque” sau „vârsta de aur a lumii europene”, așa cum au fost caracterizați primii ani ai secolului al XX-lea, cu modelul capitalismului liberal și cel al regimului democrației liberale în plină ascensiune), prima conflagrație mondială, - „Marele Război”, cum a fost supranumit de contemporanii săi războiul din 1914 - 1918, - respectiv, sistemul tratatelor de pace care i-a urmat, au modificat profund geografia teritorială a Europei, consacrând compartimentarea spațiului geopolitic european în unități statale după criterii etnice, odată cu dispariția imperiilor țarist, austro-ungar, german și otoman. Pentru România Întregită, inclusiv pentru Basarabia, în particular, Marea Unire produsă la încheierea Primului Război Mondial i-a deschis etapa de 22 de ani „pe calea regăsirii de sine și a progresului”, de „reluare a adevăratei continuități etnice și ideale” pe orbita culturii și civilizației europene, cu numeroase și diverse împliniri și realizări inclusiv în procesul de modernizare economică.

Unirea Basarabiei cu România, un act de dreptate

Deși e vorba de doar puțin peste două decenii, cuprinse între 27 martie / 9 aprilie 1918 și 26 - 28 iunie 1940, anii interbelici constituie o perioadă distinctă în istoria contemporană a românilor, fiind extrem de bogată în evenimente, procese social-economice, învățăminte istorice și împliniri în cele mai diverse domenii de activitate.

Realizată prin libera voință a întregii populații, reîncadrarea Basarabiei în unitatea românească din care fusese smulsă în mod abuziv în 1812 a fost nu numai un act de dreptate națională, ci și unul de echitate socială, economică și culturală atât pentru populația românească majoritară, cât și pentru toate minoritățile etnice, lingvistice și confesionale conlocuitoare.

Actul Unirii din 1918 a fost însoțit de elaborarea și aplicarea unor măsuri democratice, precum egalitatea tuturor cetățenilor indiferent de naționalitate, limbă vorbită sau religie, votul universal, reforma agrară apreciată drept una din cele mai largi în Europa etc., incluse, într-o formă sau alta, în Constituția României Întregite din 29 martie 1923. Constituția garanta egalitatea în societate și în fața legilor fără deosebire de clasă socială, origine etnică, limbă, credințe religioase și confesiuni, - toate aceste prevederi având o semnificație deosebită, reflectând cuceririle democratice ale societății românești și cerințele ei de viață din perioada istorică ce a urmat. Pe lângă cele menționate, Constituția prevedea și astfel de principii ca votul universal, libertatea organizării și a întrunirilor, a presei. Nici o persoană nu putea fi urmărită sau percheziționată decât în cazurile și în condițiile prevăzute de lege. Nimeni nu putea fi deținut sau arestat numai în baza unui mandat judecătoresc motivat, care trebuia să fie comunicat în momentul arestării sau cel mai târziu în 24 de ore după detenție.

La o distanță istorică de 100 de ani de la adoptare, actualitatea Constituției României din 1923 constă în faptul de a fi consfințit integrarea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei în cadrul statului național unitar român. Cu toate că a funcționat doar până la 27 februarie 1938, Constituția României Mari din 1923 i-a asigurat caracterul de stat național, unitar, indivizibil, cu teritoriul inalienabil, iar societății românești - o evoluție ascendentă în cadrul modelului democrației liberale, opus celui autoritar și dictatorial. Reflectând mutațiile produse în viața politică, social-economică și culturală, Constituția din 1923 a stabilit pentru Noua Românie un cadru unitar de organizare a vieții de stat, răspunzând unui deziderat național de cea mai mare importanță.

România, numită „Belgia Orientului” sau „Japonia europeană”

La fel ca în anii antebelici, - din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și până la declanșarea Primului Război Mondial, - evoluția social-economică a României Întregite în perioada interbelică a decurs în cadrul unui efort prin care s-a încercat „arderea etapelor” parcurse pe drumul modernizării de către statele occidentale.

În fapt, așa cum menționează prof. Gh. Iacob, dacă realizăm o comparație între România de la 1914 cu România lui Alexandru Ioan Cuza, între România de la 1938 cu cea a lui Carol I din preajma Primului Război Mondial, vom constata realizarea unui salt spectaculos. Nu întâmplător, observatorii străini supranumeau România, la începutul secolului al XX-lea, „Belgia Orientului” sau „Japonia europeană”, iar la 1938 România se situa – din perspectiva mai multor „repere” – în fruntea țărilor din sud-estul Europei. Firește, este necesară o abordare echilibrată, care să nu exagereze împlinirile, dar nici limitele. Sunt necesare comparații cu țările dezvoltate, dar și cu cele situate în aceeași „zonă” a continentului, inclusiv cu vecinii. Întreaga statistică economică demonstrează progresul înregistrat de România în toate domeniile de activitate. În consecință, modernizarea României în perioada 1919 - 1939 a reprezentat, cu toate limitele, neîmplinirile și stagnările provocate de crize, un indiscutabil succes. Declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial a întrerupt un proces care conducea România spre integrarea reală și definitivă în Europa civilizată.

La o privire de ansamblu și dincolo de imperfecțiunile și lipsurile inerente oricărei societăți vii, dinamice, dezvoltarea României în cele două decenii de după Marea Unire din 1918, în bună parte și sub imboldul stimulativ al acestui eveniment crucial din istoria contemporană a românilor, a înregistrat succese cu adevărat impresionante și un mers ascendent, atingând în 1938 nivelul cel mai înalt în raport cu toate perioadele istorice anterioare. Și dacă „timpul istoric” ce i-a stat la dispoziție ar fi fost mai lung, dacă „intemperiile” politico-diplomatice din perioada următoare nu i-ar fi adus grave sfâșieri și știrbiri politice, teritoriale, demografice, social-economice și de altă natură – situate dincolo de forța și capacitatea ei de a le contracara – România ar fi înregistrat, cu certitudine, rezultate și mai grăitoare.

Țărănimea rămânea „singura clasă pozitivă” și în anii interbelici

O opinie identică este împărtășită și de economiști de specialitate, afirmând că numeroasele sinuozități de natură obiectivă și subiectivă, generate sau numai favorizate de factori interni și de contextul general european, nu au fost de natură să afecteze ori să împiedice mersul ascendent al economiei și societății românești între cele două războaie mondiale. „Privită în ansamblu, - menționează Maria Mureșan, - dezvoltarea economiei românești, a forțelor ei productive, a înregistrat progrese remarcabile și a determinat o serie de mutații importante în viața economico-socială a țării”.

Instaurarea dictaturii regale, la începutul anului 1938, a pus capăt evoluției liberale a economiei și societății românești. Acea „schimbare totală, radicală, în politica și în rolul statului”, așa cum menționa G. Tașcă, se datora nu numai influenței germane, dar și noilor curente sociale care favorizau, mai degrabă, „corporatismul și intervenționismul statului în procesele social-economice, în detrimentul doctrinelor neoliberale, țărăniste ori de altă natură”.

În același timp, principalul impediment obiectiv în calea modernizării de tip occidental consta în faptul, așa cum considera G. Ciulpan, că încă „n-avem o clasă avută”. Mihai Eminescu spunea despre țărănime că este „singura clasă pozitivă, pe al cărui spate rămân toți”, însă își dădea seama cel dintâi de neagra sărăcie în care se zbăteau satele românești. De netăgăduit, țărănimea rămânea și în anii interbelici „singura clasă pozitivă”, nu însă și o clasă avută. „Istoria ei este scrisă cu trudă și necazuri, - menționa G. Ciulpan, - și a o răsfoi, înseamnă a privi de-a lungul trecutului acestei mase impunătoare, - trecut în care ea a îngenuncheat și s-a ridicat. Drum întortocheat și plin de răscruci” („Electrificarea satelor”, București, Editura „Universul”, 1937, 52p.).

Din aceste considerente, în pofida importantelor realizări obținute pe multiple planuri de societatea românească în cele două decenii interbelice, distanța ce o separa de societatea europeană occidentală rămânea încă mare. Cu referire la sfera agrară, în special, numărul muncitorilor agricoli pe hectarul cultivabil era în Danemarca de 16,4, timp în care în România el se cifra la 41,1. Deși mult mai numeroase, persoanele utilizate în agricultura României realizau recolte sub nivelul fertilității solului sau cel puțin sub standardele țărilor din vestul Europei. Astfel, în Danemarca recolta de grâu pe hectar se ridica la 31,3 chintale, la producerea ei contribuind 16,4 persoane, pe când în România cei 41,1 muncitori agricoli realizau doar 9,1 chintale.

O discrepanță similară s-a menținut și în domeniul activităților industriale. În februarie 1938, în România un muncitor urban necalificat câștiga 7,50 lei pe oră. Comparativ cu acesta, care era luat coeficient de bază, șoferii realizau 1,40, muncitorii din industria mobilei 1,58, cei din construcții 2,65, inginerii 2,10, pe când la muncitorii agricoli se înregistra un coeficient de numai 0,61 lei pe oră.

Ocupația sovietică, consecințe grave pentru Basarabia

Așadar, concomitent cu necesitatea culturalizării marii mase a populației, atât din mediul rural, cât și din cel urban, obiectivul fundamental al societății românești interbelice rămânea, în continuare, „pregătirea, înzestrarea și înavuțirea”, prin toate mijloacele posibile, a satelor românești, „adică acel confort, - așa cum afirma G. Ciulpan, - care le lipsește se cere să-l creăm cu posibilități proprii”. Același autor menționa că satele românești „s-au născut în timp și în istorie, urmând întrucâtva o linie simbolică de creștere: de la comuniunea bordeielor până la aceea a caselor acoperite cu stuf, iar astăzi cu țiglă și/sau olane. Iată de unde am putea admite creșterea satului în civilizație. Însă această creștere, în loc să urmeze drumul năzuințelor inițiale, parcă s-a oprit dintr-odată din anumite motive și ca și când n-ar fi o cale spre a ieși din impas. Istoricii vieții noastre sociale, când se vor dovedi mai vrednici descriind aspectul adevărat al satelor, vor constata dacă punctul acesta, - al opririi pe loc, - nu este acela de unde cu adevărat începe sărăcirea integrală a satelor. Cu alte cuvinte, se ivesc de pe acum simptomele unei alte condiții de viață pentru sat. Căci în astfel de condiții, - oricât am fi de optimiști, - o civilizație acolo nu se poate împlini decât numai cu voința hotărâtoare a câtorva generații viitoare. A civiliza satele, nu înseamnă numaidecât, cum înțeleg unii, a le industrializa, sau a le orășeniza, cum spun alții, ci a crea în ele acea condiție de existență sub care comuniunea familiilor să nu se depărteze de matca sufletului de până atunci, de tradiție, de culoarea păstrate din veac în veac. Orășenizarea sau industrializarea satelor înseamnă, înainte de orice, denaturarea ființei lor printr-o seamă de lucruri străine, ce nu-și pot găsi loc, nici ecou, într-un suflet deprins să fie simplu, nu singuratic, dar liber între cer și pământ. Să-i civilizăm, așadar, să le creăm, dacă se poate, o nouă condiție omenească, dar să nu sfârșim prin a le ucide sufletul. După procesul civilizării, se-nțelege, ar urma culturalizarea satelor, mai precis: ridicarea țărănimii la o spiritualitate nouă de înțelegere a vieții”.

Obiectivul descris de G. Ciulpan, atât de complex pe cât era și de corect și realizabil, a rămas, din nefericire, în domeniul dezideratelor, dat fiind „anul de urgie și de cumplită umilință, 1940” (Gh. I. Brătianu), când granițele României au fost încălcate, iar trupul i-a fost sfâșiat de Armata Roșie a lui I.V. Stalin. Așa cum menționau autorii unui volum apărut în 1942 sub egida Guvernământului Basarabiei, ocupația sovietică din iunie 1940 a fost „o experiență dureroasă, plină de jertfe și, poate, cea mai grea din lungul șir de încercări, pe care a avut să le îndure poporul nostru basarabean în cursul dramaticei lui dezvoltări istorice”. Aceasta deoarece, în timp ce în cei 22 de ani de administrație românească așezările tradiționale ale populației Basarabiei au fost: Familia, Școala, Graiul, Biserica, Credința, Proprietatea, cu instalarea regimului bolșevic sovietic „toate au rămas departe de rosturile lor firești și au fost întrebuințate numai ca instrumente pentru realizarea structurii comuniste a provinciei, dărâmând proprietatea și credința și etatizând totul”.

În doar primul an de ocupație a Basarabiei, regimul comunist sovietic îi va produce nu numai grave consecințe politice, social-economice și spirituale, ci îi va afecta profund însăși ființa acesteia. Dar nu era numai atât. Toate acele dramatice evenimente, așa cum afirma Gh. I. Brătianu, nu erau decât etape ale unei expansiuni mult mai mari care nu se opreau nici în Basarabia, nici în Bucovina și nici în Moldova și care trebuiau să se reverse peste întregul pământ românesc, peste toată Europa, constituind astfel cea mai mare primejdie care s-ar fi abătut vreodată în vremurile frământate ale istoriei noastre naționale.

Text semnat de Nicolae Enciu, doctor habilitat în istorie, cercetător științific principal, Institutul de Istorie al Universității de Stat din Moldova, pentru Ziarul NAȚIONAL