Nicolae Enciu // Istoricul Gheorghe I. Brătianu, în apărarea idealului României Mari: „Problema Basarabiei nu este numai de interes local, specific românesc, ci o problemă europeană”

„Nu numai oamenii trebuiesc mobilizați, ci trebuiesc mobilizate și gândirea și cuvântul, deoarece un război ca acesta ne cere totul pentru că se dă pentru tot, pentru ființa însăși a pământului și sufletului românesc”, Gheorghe I. Brătianu, „Moldova” (28 noiembrie 1941)

Un savant soldat al unității românești

Declanșarea celui de al Doilea Război Mondial l-a surprins pe istoricul Gheorghe I. Brătianu în plin proces de ascensiune și de consacrare profesională.

În 1940 s-a transferat de la Universitatea din Iași la cea din București, funcționând pe lângă Catedra de istorie universală, devenită vacantă după pensionarea lui N. Iorga. În anul următor i s-a încredințat conducerea Institutului de Istorie Universală, iar către sfârșitul aceluiași an a fost numit și decan la Facultatea de Filosofie și Litere a Universității din Capitală.

Transferul lui Gheorghe I. Brătianu la București s-a produs în condițiile dramatice în care Uniunea Sovietică, profitând de conjunctura internațională favorabilă după ce, la 22 iunie 1940 Franța a capitulat, - ceea ce însemna că sosise și „ceasul de restriște” al României, de care istoricul vorbea în 1933, - a decis să pună în aplicare practică prevederile secrete ale Pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, adresând consecutiv României două note cu caracter ultimativ, în urma cărora guvernul de la București, sub amenințarea forței militare superioare, s-a văzut nevoit să evacueze teritoriul Basarabiei și nordului Bucovinei.

Deși nu a participat la ședințele Consiliilor de Coroană care au decis soarta României, în vara anului 1940 Gheorghe I. Brătianu s-a declarat adeptul rezistenței armate.

La sfârșitul anului 1941, a fost numit decan la Facultatea de Filosofie și Litere a Universității din Capitală, funcție pe care o va deține până la 1 octombrie 1943, când și-a prezentat demisia. În martie 1942 obține gradul de maior, cu care este mobilizat din nou, la Corpul de Cavalerie, între 16 iulie – 24 septembrie 1942, cu care participă la luptele din Crimeea.

Suita reușitelor profesionale obținute după mutarea la București se va încununa cu admiterea sa în calitate de membru titular al Academiei Române la 26 mai 1942, cu 27 de voturi din cele 34 exprimate, în locul rămas vacant după moartea tragică a lui Nicolae Iorga. La momentul respectiv, la cei 44 de ani ai săi, era cel mai tânăr membru al respectabilei instituții de consacrare științifică.

Considerând că „nu numai oamenii trebuiesc mobilizați, ci trebuiesc mobilizate și gândirea și cuvântul”, deoarece „un război ca acesta ne cere totul pentru că se dă pentru tot, pentru ființa însăși a pământului și a sufletului românesc”, de-a lungul anilor celui de-al Doilea Război Mondial, Gheorghe I. Brătianu a acordat o atenție deosebită problemelor fundamentale de istorie națională, legate de geneza organismelor statale românești, studiile elaborate în acest domeniu fiind reunite în ultimul volum tipărit în timpul vieții sale, „Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești”, apărut în 1945 sub egida Institutului de Istorie Universală „Nicolae Iorga”.

În același timp, așa cum scrisul istoric și crezul său politic s-au aflat întotdeauna într-o perfectă coerență și unitate, constituind produsul unui irezistibil imperativ moral de care s-a condus de-a lungul întregii sale activități, la declanșarea războiului antisovietic pentru redobândirea Basarabiei anexată prin dictat în vara anului 1940, Gheorghe I. Brătianu a fost mobilizat în cadrul Diviziei 7 infanterie, participând la campania din Basarabia între 22 iunie și 12 iulie 1941. Va fi transferat apoi la Corpul de Cavalerie, până la 30 noiembrie 1941, în cadrul Biroului 2 .informații – contrainformații, ca translator de limbă germană. Va fi demobilizat la 30 noiembrie 1941, întrucât cumula atribuții civile importante.

„Datoria noastră este să combatem minciuna cu toată puterea, cu toată convingerea noastră, oricum, oriunde și oricând”

A doua zi după ce, la 28 mai 1942, plenul Academiei Române susținuse propunerea ca Gheorghe I. Brătianu să devină membru activ în locul rămas vacant prin moartea lui Nicolae Iorga, președintele Academiei, Ion Simionescu, l-a atenționat că ocuparea locului lui Iorga nu este numai „o deosebită cinste”, ci și „o grea sarcină morală”. Deplin conștient de acea îndatorire, proaspătul academician a confirmat, prin întreaga sa activitate, încrederea acordată de înaltul for științific, angajându-se să lupte în continuare „din toate puterile”, pentru „unitatea deplină a întregului neam românesc”.

Profund afectat de rapturile teritoriale suferite de țara sa, de brutalitățile și deportările la care au fost supuși românii în zonele anexate în 1940, Gheorghe I. Brătianu a elaborat o suită de lucrări, traduse în limbi de circulație, în care denunța inechitățile suferite și, pe de altă parte, încerca să insufle curaj conaționalilor, prin evocarea momentelor dificile pe care strămoșii lor le-au depășit prin voință și tenacitate de-a lungul veacurilor.

Experiența „celor mai negre zile ale istoriei noastre”, când s-a văzut nu numai „pământul nostru sfâșiat”, ci și „milioane de români azvârliți iarăși în robie străină, oastea țării constrânsă, împotriva voinței ei îndârjite, să părăsească fără luptă hotarul ce se pregătea să-l apere”, este evocat de istoricul Gheorghe I. Brătianu ca suport moral pentru depășirea încercărilor dramatice ale momentului. „Întorcându-ne la izvorul pururea limpede al istoriei naționale, - îndemna Gh. I. Brătianu, - să știm să culegem din experiența îndelungatelor veacuri de încercări, de năpastă și de suferință ale strămoșilor, încrederea lor statornică și senină în menirea și puterile acestui neam, care i-a deprins să privească totdeauna dincolo de greutățile și primejdiile clipei, și să-și asigure astfel temeinica așezare a viitorului”.

Pornind de la ideea că „nimic nu este pierdut, cât timp păstrăm, neînduplecată și neștirbită, conștiința legăturii veșnice dintre acest neam și pământul său, cât timp se va găsi un glas, fie ca expresiune a consensului obștesc, fie ca manifestare hotărâtă a unui sacrificiu izolat, care să revendice cu tărie, în fața națiunii și a istoriei, drepturile ce nu se por perima, pe care împrejurările potrivnice le pot acoperi vremelnic, fără a împiedica însă triumful unei justiții care întârzie adesea, dar nu lipsește niciodată”, în decurs de numai câțiva ani, Gheorghe I. Brătianu va publica în diferite limbi de circulație internațională mai multe lucrări de mare valoare, pledând în fața opiniei publice românești și internaționale pentru drepturile istorice ale României asupra teritoriilor răpite și dezvăluind fragilitatea „argumentelor” ideologilor iredentismului.

„Sângele vărsat pe pământul Basarabiei n-a fost în zadar”

Între aceste lucrări, „Origines et formation de l'unité roumaine” (1943) ocupă un loc deosebit prin faptul că a cuprins prelegerile ținute de reputatul istoric la Școala Superioară de Război din București în luna februarie 1942, în Aula Magna a actualei Universități Naționale de Apărare „Carol I” din Șoseaua Pandurilor. Cele șase prelegeri ale cursului „Originile și formarea unității românești” – 1. Înțelesul unității românești și spațiul ei; 2. Continuitatea românească și temeiurile ei; 3. Originile statelor românești; 4. Formarea statelor românești și misiunea lor istorică; 5. Desmembrări teritoriale și unitate spirituală; 6. Etapele unității politice, - au stat la baza volumului omonim, apărut inițial în limba franceză și difuzat inclusiv peste hotare cu hărți și ilustrații în interior.

Așa cum tradiția de a conferenția la Școala Superioară de Război pe teme majore de istorie națională și universală fusese inaugurată încă din 1889 de Bogdan Petriceicu Hasdeu și continuată vreme de peste patruzeci de ani, până la moartea sa martirică, de către marele savant Nicolae Iorga, Gheorghe I. Brătianu se întreba, pe drept cuvânt, în fața ofițerilor-studenți la prima sa prelegere: „Despre ce v-ar fi vorbit Nicolae Iorga, dacă i-ar fi fost dat să rămână în viață și să vă vorbească mai departe de la această catedră?”. Iar răspunsul său univoc a fost că, „dacă ar fi trăit, tot aceeași temă ar fi ales-o, - „Originile și formarea unității românești”, - poate cu un alt titlu, dar în orice caz, conținutul gândirii sale ar fi fost același, pentru că împrejurările în mijlocul cărora se desfășoară acest curs, l-ar fi determinat desigur și pe el să aleagă același subiect al conferințelor sale”.

Prezentate ofițerilor-studenți ai Școlii Superioare de Război în zilele de 3, 4, 10, 11, 17 și 18 februarie 1942, cele șase prelegeri ale profesorului universitar Gheorghe I. Brătianu și-au păstrat nealterată întreaga actualitate și prospețime a ideilor expuse, în pofida celor peste opt decenii distanță. Așa cum le vorbea ofițerilor-studenți în februarie 1942, abia reveniți, ca și prof. Gh. I. Brătianu, de pe front: „Sângele vărsat pe pământul Basarabiei n-a fost în zadar și recucerirea ei cu forța armelor de către oștirea noastră înseamnă un temei mai puternic, decât chiar împrejurările care ne-au adus unirea din 1918. Această unitate a neamului nostru se poate considera definitiv întemeiată, de vreme ce ea reprezintă factorul fără de care nici un neam nu poate trăi: conștiința morală de a fi o națiune, întemeiată pe această unitate. Atâta vreme cât această conștiință morală va trăi în noi, nu avem de ce să ne temem”.

Cu referire la problematica interfluviului pruto-nistrean elaborată în anii războiului mondial, prima în ordinea cronologică a elaborării lor, a fost „La Moldavie et ses frontières historiques”, apărută în 1940, cu o nouă ediție în 1941 și cu traduceri a ambelor ediții în limbile germană și italiană.

Studiul a fost scris în „anul de urgie și de cumplită umilință, 1940” (Gh. I. Brătianu), când granițele României au fost încălcate, iar trupul i-a fost sfâșiat. Referindu-se la consecințele primului an de stăpânire bolșevică a Basarabiei, autorii unui volum editat în 1942 sub egida Guvernământului Basarabiei menționau, pe bună dreptate, că „a fost o experiență dureroasă, plină de jertfe și, poate, cea mai grea din lungul șir de încercări, pe care a avut să le îndure poporul nostru basarabean în cursul dramaticei lui dezvoltări istorice”. Aceasta deoarece, în timp ce în cei 22 de ani de administrație românească așezările tradiționale ale populației Basarabiei au fost Familia, Școala, Graiul, Biserica, Credința, Proprietatea, cu instalarea regimului bolșevic, „toate au rămas departe de rosturile lor firești și au fost întrebuințate numai ca instrumente pentru realizarea structurii comuniste a Provinciei, dărâmând proprietatea și credința și etatizând totul”.

Rușii au luat 50 de mii de kilometri pătrați, dar au lăsat Moldova sovietică numai cu 37 de mii

Însă regimul comunist sovietic a produs în primul an de ocupație a Basarabiei nu numai grave consecințe politice, social-economice și spirituale, ci i-a afectat profund însăși ființa acesteia.

Așa cum se știe, pe durata întregii perioade interbelice, obiectivul declarat al URSS în problema basarabeană a constat în sovietizarea acesteia, urmând a fi realizată prin „unirea Basarabiei Sovietice cu Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească și prin ea – cu URSS”. Un proiect identic al preconizatei Republici Sovietice Socialiste Moldovenești a fi reconfirmat inclusiv de ziarul „Pravda” din 11 iulie 1940, care relata că „suprafața viitoarei RSS Moldovenești va fi de peste 50 mii km²”, iar populația ei – „de peste 3.700.000 de oameni”. RSS Moldovenească, promitea același organ central al PC(b) din întreaga Uniune, „va deveni un stat cu un teritoriu mai mare decât unele țări europene ca Belgia, Olanda, Elveția”.

Așadar, proiectul viitoarei RSS Moldovenești descris în ziarul „Pravda” se încadra perfect în formula anterioară a Kremlinului de „unire a Basarabiei cu RASSM”, deoarece teritoriul Basarabiei interbelice (44.422 km²) și cel al RASSM de până la 28 iunie 1940 (8.500 km²) alcătuiau împreună 52.922 km², iar populația RASSM (599.156 locuitori către anul 1940) sumată la populația Basarabiei de 3.191.016 locuitori la finele anului 1939, constituia un total de 3.790.172 de locuitori.

Evenimentele imediat următoare au arătat însă cu toată claritatea, că promisiunile Kremlinului nu coincid neapărat și întotdeauna cu acțiunile sale pe plan politic. În ședința Sovietului Suprem al URSS din 1 august 1940, V. Molotov a declarat că, în legătură cu „alipirea” Basarabiei și Bucovinei de Nord, „frontiera Uniunii Sovietice s-a deplasat spre apus și a ajuns la Dunăre”, ceea ce însemna că, pentru moment, poftele teritoriale ale Kremlinului constând în extinderea spațiului geopolitic asiatic în detrimentul celui european, - prin înglobarea marginii de răsărit a României cuprinse între patrulaterul Cernăuți, Hotin, Reni și Cetatea Albă, - fuseseră satisfăcute. Cât privește organizarea concretă a noilor achiziții teritoriale în perimetrul imperiului sovietic, problema respectivă a preocupat într-o măsură mai redusă conducerea de la Kremlin, procedându-se însă neapărat în spiritul politicii comune oricărui imperiu – divide et impera.

În consecință, Legea URSS „Cu privire la formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești” din 2 august 1940 reflecta deja o nouă viziune a Kremlinului asupra configurației celei de-a 13-a republici unionale, stipulând doar „reunirea populației moldovenești din Basarabia cu populația moldovenească din RASS Moldovenească”. Într-o atare formulă, în componența RSS Moldovenești rămâneau doar orașele Tiraspol și Grigoriopol, raioanele Dubăsari, Camenca, Râbnița, Slobozia și Tiraspol ale Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești, orașul Chișinău și județele Bălți, Bender, Chișinău, Cahul, Orhei și Soroca ale Basarabiei. Astfel a înțeles Kremlinul să vină „în întâmpinarea doleanțelor oamenilor muncii din Basarabia” și ale „oamenilor muncii din RASSM”.

Ca urmare, în componența Moldovei sovietice a rămas o suprafață de numai 33,7 mii km² față de 44,4 mii km² pe care a avut-o în perioada interbelică și o populație de 2.467.700 locuitori față de 3.700.000 cât i s-a promis inițial.

Confuziile induse de propaganda sovietică, desființate de Brătianu

Profund indignat și îngrijorat de acea dramatică trunchiere a teritoriului și populației Basarabiei istorice, de insinuările că Basarabia, „populată în majoritate de ucraineni”, ar fi aparținut de secole Ucrainei, că moldovenii ar fi fost „o populație slavă” și, în consecință, ar fi avut aceeași origine cu rușii și ucrainenii, doar că vorbesc un dialect înrudit cu româna, Gh. I. Brătianu și-a propus să clarifice neîntârziat, în acea „scurtă schiță de geografie istorică”, toate confuziile induse de propaganda sovietică auditoriului neinformat, explicând exact sensul numelui Moldova din punct de vedere geografic și istoric, precum și să definească hotarele ținutului pe care-l denumește.

Așa cum menționează Gh. I. Brătianu, tendințele respective ale reprezentanților regimului sovietic de falsificare a istoriei românilor nu erau o noutate istoriografică, aceștia reluând teorii mai vechi ale imperialismului țarist. În mod special, istoricul se referă la lucrările lui P.N. Batiușkov și Alexie Nako despre Basarabia, inclusiv, mai aproape de evenimentele din iunie 1940, la studiile lui Iacob Bromberg asupra toponimiei și istoriei regiunilor Dunării de Jos, publicate în „Byzantion” (1937-1938).

Nominalizarea celor trei autori nu a fost întâmplătoare. În primul caz, consecințele de durată, în plan istoriografic și identitar, ale anexării Basarabiei de către Imperiul Rus au fost expuse cu maximă claritate în lucrarea cunoscutului istoric rus P.N. Batiușkov, „Descrierea istorică a Basarabiei” (1892), în care se pretindea că Basarabia ar fi fost „un fel de zonă de interferență între poporul rus și cel românesc” și în această calitate a ei, atât un popor cât și celălalt, în persoana istoricilor și a cercetătorilor de antichități, „se consideră în egală măsură locuitori băștinași, din cele mai vechi timpuri, ai acestei țări, pretinzând aceleași drepturi istorice”. Concretizându-și teza respectivă, P.N. Batiușkov menționa că „unii savanți români și patrioți ai acestui neam continuau chiar la sfârșitul secolului al XIX-lea să considere Basarabia parte integrantă a teritoriului românesc, ruptă din trupul Principatului Moldovei în 1812 și încercând să-și afirme drepturile nu numai în temeiul structurii ei etnografice, ci și în cel al apartenenței populației la comunitatea românească, care ar fi apărut aici cu mult înaintea celei rusești. De cealaltă parte, istoricii ruși încercau să-și afirme aceleași drepturi, demonstrând primordialitatea populației slavo-rusești asupra aceluiași teritoriu.

Celui de-al doilea autor, Alexie Nako (1832 – 1915, Odesa), un cunoscut scriitor român basarabeannăscut în localitatea Bălănești din Nisporeni, îi aparțineo încercare de sinteză a istoriei Basarabiei din cele mai vechi timpuri, în limba rusă. Aflată în prezent în fondul de manuscrise al Bibliotecii Universității de Stat din Odesa, valoarea lucrării lui A. Nako este considerabil afectată și diminuată de expunerea tendențioasă a autorului, care a contestat latinitatea populației Basarabiei. Implicat plenar în disputa în jurul apartenenței Basarabiei la spațiul românesc de cultură și civilizație sau la cel slav, A. Nako, la fel ca majoritatea istoricilor ruși, adepți ai curentului slavofil, a încercat să demonstreze cu orice preț apartenența Basarabiei la pretinsa „lume slavă”, falsificând, în acest scop, statisticile și manipulând mărturiile istorice.

În sfârșit, cel de-al treilea autor era un fost basarabean, emigrat în SUA, la New York, care „își făcu deodată apariția în arena științei printr-o serie de articole publicate în «Byzantion», pe un ton care a uimit lumea științifică și cu o tendință, pe care a ținut s-o proclame mai dinainte, prin o îndârjită corespondență cu savanți din mai multe țări”, cu scopul mărturisit „de a dovedi că Basarabia, ba chiar întreaga Moldovă, fusese o «țară rusească», leagănul însuși al neamurilor slave”, articolele sale ocupându-se preponderent de toponimia localităților românești de la gurile Dunării și Marea Neagră.

Moldova Unirii din 1859 a pregătit Unirea din 1918

Polemizând cu respectivii autori, Gheorghe I. Brătianu pornește de la adevărul că destinul istoric al oricărei țări depinde de poziția sa geografică. Din acest punct de vedere, Moldova constituie zona orientală a regiunii carpatice și dunărene. Și dacă despre pământul Egiptului se spune că este un dar al Nilului, despre Moldova se poate spune că este o creație născută din prelungirea naturală a muntelui, numai sudul Basarabiei reprezentând o continuare a stepei. Aceste date geografice, în opinia lui Gh. I. Brătianu, sunt determinante pentru două aspecte ale acestei regiuni. Pe de o parte, centrul său natural, militar și politic se găsește în munții Bucovinei la originea celor trei văi paralele care-i străbat teritoriul de la nord la sud, - cea a Nistrului și cele ale Siretului și Prutului, afluenți ai Dunării, care au ca punct de plecare Galiția, - la care se adaugă și valea Moldovei, afluent al Siretului, de unde provine și numele țării. Pe de altă parte, deschiderea spre stepă atrage invadatorii, „care vin unii după alții, fără să-și oprească prea mult înaintarea lor spre sud-vest”.

În așa mod, conchide Gh. I. Brătianu, fondul permanent, fundalul stabil al istoriei Moldovei este legat de evoluția regiunilor carpatice și dunărene, trebuind, în schimb, să suporte ca pe o adevărată fatalitate, invaziile periodice venite din stepă.

Analizând fluxul și refluxul migrațiilor produse pe acest teritoriu de-a lungul istoriei sale, autorul ajunge la importante concluzii referitoare la locul Moldovei în cadrul unității românești. Constată că pe parcursul a cinci secole (1359-1859) care delimitează cu riguroasă exactitate cronologică existența sa de stat independent, Moldova nu și-a urmat doar propriul destin, nu și-a limitat eforturile să creeze și să reconstituie unitatea provinciei sale, în afara evenimentelor istoriei europene a timpurilor moderne. Asemeni Piemontului în istoria Italiei, sau a Prusiei în unitatea germană, adevăratul destin al Moldovei a tins mereu să-și depășească propriile limite și, de aceea, subliniază Gh. I. Brătianu, ar fi fals din punct de vedere istoric, să se rețină din trecutul său doar elementul local.

Desigur, Moldova este cea care a dat un secol – al XV-lea - de importantă istorie politică și militară, secol ce a fost al lui Ștefan cel Mare, cu toată strălucirea artei sale originale, dovadă a unui culturi și chiar a unei civilizații originale, realizând, prin arhitectura zveltă a bisericilor ei, cea mai armonioasă sinteză între Orient și Occident, între bizantin și gotic.

În același timp, menționează Gh. I. Brătianu, unitatea politică românească n-ar fi fost posibilă fără sacrificarea particularităților, drepturilor și tradițiilor locale. Prințul care a realizat Unirea a fost moldovean, însă capitala sa a fost stabilită, în cele din urmă, la București și nu la Iași. În așa mod, Moldova Unirii din 1859 a pregătit Unirea din 1918.

Concluzia formulată de Gheorghe I. Brătianu este de o actualitate perenă: dacă este adevărat că unitatea moldovenească este înscrisă în însăși alcătuirea ei geografică, la fel de adevărat este și faptul că ea s-a dezvoltat și a trăit numai în funcție de unitatea poporului român în întregul lui.

Același subiect a fost dezvoltat de autor în conferința din 28 noiembrie 1941, susținută în ciclul Universității Libere. A vorbit despre Moldova, în ziua destinată ciclului de prelegeri despre Unire, considerând că ambele subiecte se confundă, că oarecum se contopesc, pentru că „parcurgând cât de vag și de repede trecutul Moldovei și mai ales trecutul ei recent, nu putem să nu ne convingem că ea constituie un factor esențial și o piatră de temelie a unirii românilor, a tuturor unirilor românești”.

În opinia lui Gh. I. Brătianu, există două modalități esențiale de înțelegere și de interpretare a subiectului privind Moldova. Prima modalitate ar fi mai degrabă o evocare cu caracter politic și sentimental: pentru toți cei în sufletul cărora vibrează aceeași căldură, aceeași dragoste pentru Moldova, ea poate fi privită „din lunca Mirceștilor lui Alecsandri de sub teiul lui Eminescu, împreună cu Sadoveanu cum «Venea o moară pe Siret», sau să ne urcăm cu Ion Pillat pe dealurile lungi ale Miorcanilor”. Cum însă rostul acelor vremuri era altul, după cum alta era și porunca împrejurărilor, „mai ales un război ca acesta care ne cere totul pentru că se dă pentru tot, pentru ființa însăși a pământului și a sufletului românesc”, autorul a ales să omită evocările literare și să examineze, în schimb, realități mult mai poruncitoare, mult mai aspre, anume realități geografice și istorice care se leagă de numele Moldovei. A tratat în mod special modalitatea în care Moldova este privită de alții și, mai ales, „cum o privesc aceia care de trei ori în cursul unui veac au încercat s-o smulgă total sau în parte, cum se oglindește această problemă în gândirea lor, cum formulează punctul lor de vedere asupra acestui ținut, pe care noi îl integrăm în sufletul și în pământul românesc”.

Documentându-se suplimentar asupra punctului de vedere rusesc / sovietic în această privință, Gh. I. Brătianu invocă în mod special articolul lui N. Narțov „Destinele istorice ale Basarabiei și Moldovei”, apărut în toamna anului 1940 în revista „Istoricul marxist”. Având aspectul unei „aparente priviri științifice și obiective”, articolul lui N. Narțov conținea, în realitate, „o descriere paralelă a destinului nefericitei Basarabii”, prezentând și pretinzând drept „legitime” revendicările rusești / sovietice „nu numai asupra Basarabiei, ci și asupra Moldovei la Rusia”.

Aceleași împrejurări erau descrise în termeni asemănători și în alte publicații oficiale sovietice, - cum ar fi „Almanahul sovietic”, bunăoară, - care califica Basarabia drept „străvechi teritoriu al Rusiei”, iar „în anul 1918 România, folosind slăbiciunea militară de atunci a Uniunii Sovietice (Rusia) a luat prin violență Basarabia”.

Gheorghe I. Brătianu nu a trecut cu vederea nici pretinsa „moștenire culturală a norodului moldovenesc”, invocată în articolul de fond „Ortografia nouă a limbii românești”, publicat în numărul din 8 iunie 1940 al ziarului „Moldova socialistă”. Apreciază drept pură propagandă în stil sovietic afirmația hilară cum că „ocupanții români au dăunat mult desfășurării culturii moldovenești, au introdus cu de-a sila în Basarabia șriftul latin, au românizat limba moldovenească”, invocată doar pentru justificarea trecerii forțate a „scrierii moldovenești la șriftul rus”, acțiune ce urmărea „să apropie norodul moldovenesc de noroadele frățești ale marei Uniuni Sovietice”.

Dar nu era numai atât: „Toate acestea erau doar etapele unei expansiuni mult mai mari care nu se opreau nici în Basarabia, nici în Bucovina și nici în Moldova și care trebuia să se reverse peste întregul pământ românesc, peste toată Europa, constituind astfel cea mai mare primejdie care s-ar fi vărsat vreodată în vremurile frământate ale dezvoltării noastre naționale”.

„Decât să ne rășluiască țara, bucată cu bucată, mai bine să murim cu toții pentru un ideal al părinților noștri”

O nouă sinteză de istorie a Basarabiei editată în limba franceză, „La Bessarabie. Droits nationaux et historiques”, – a fost realizată de istoricul Gheorghe I. Brătianuîn 1943, în limba franceză pentru a fi accesibilă opiniei publice internaționale. De-a lungul întregii perioade postbelice, lucrarea lui Gheorghe I. Brătianu „La Bessarabie. Droits nationaux et historiques”, a făcut parte din categoria celor aproximativ 40.000 de cărți interzise de cenzura comunistă, reintegrarea în circuitul științific devenind posibilă abia în ultimele decenii, dovedindu-se una dintre cele mai valoroase lucrări dedicate Basarabiei.

Dedicată memoriei ofițerilor și soldaților români ai Diviziei a VIII-a și a Corpului de cavalerie căzuți pentru eliberarea Bucovinei și a Basarabiei în lunile iunie și iulie 1941, lucrarea lui Gh. I. Brătianu „La Bessarabie. Droits nationaux et historiques”, prin varietatea, calitatea și numărul impresionant al surselor documentare și istoriografice utilizate, prin structura originală, stilul academic și acuratețea analizei procesului istoric se situează în rândul celor mai reușite și originale sinteze de istorie a Basarabiei, în special a problemei „atât de controversate dar, în același timp, foarte puțin cunoscute de publicul european sau de cel de peste ocean, cum este problema Basarabiei”.

În chiar prefața lucrării, Gh. I. Brătianu menționează două modalități posibile de soluționare a problemei Basarabiei.

În vara anului 1940, întreaga Românie a trăit experiența inedită a modelului sovietic, când cuceritorul și-a impus cu brutalitate voința conform dreptului celui mai tare, astfel încât, dată fiind forța militară copleșitoare pusă în cumpănă, unica soluție salvatoare nu putea fi alta decât acceptarea pretențiilor teritoriale ale Kremlinului, menținându-se în continuare considerentul că partea de țară ocupată de URSS reprezenta „un teritoriu de istorie națională și de drept național” care, netăgăduit, „va fi reluat la cel dintâi prilej favorabil”. Exista, desigur, și opțiunea unei rezistențe armate în fața agresorului, care a fost cel mai bine exprimată de ministrul Ștefan Ciobanu: așa cum era greu de conceput ca o provincie „care din punct de vedere și istoric și ca structură etnografică este românească, să fie cedată fără nici un gest măcar de apărare Rușilor”, „decât să ne rășluiască țara, bucată cu bucată, mai bine să murim cu toții pentru un ideal al părinților noștri”.

Totuși, exemplul Finlandei, așa cum menționa Gh. I. Brătianu, arătase că „oricât de eroică ar fi rezistența unei țări mici, ea nu poate ține în șah, mult timp, un număr covârșitor de oameni și de materiale de război”. În consecință, pornind de la considerentul că principiul de drept și respectarea unității etnice și lingvistice își mai păstrau încă valabilitatea, singura opțiune realistă, cu sorți de izbândă, consta în a face cunoscut tuturor celor cărora, la încheierea ostilităților, le-ar fi revenit greaua sarcină de a reconstrui Europa și lumea, „interesul primordial al României pentru Basarabia și dreptul ei indiscutabil în această problemă”.

Pornind de la considerentul că din 22 iunie 1941, - cu angajarea României, alături de Germania, în războiul împotriva Uniunii Sovietice pentru recuperarea Basarabiei, nordului Bucovinei și ținutului Herța, - începuse un nou capitol în relațiile ruso-române, inclusiv în pretențiile de nenumărate ori enunțate de URSS de a-și recăpăta frontierele Rusiei țariste din 1914, sau pe cele din 1940, care nu lăsau nici un dubiu asupra intențiilor sale agresive și imperialiste, chiar dacă acele revendicări erau incompatibile cu principiile Cartei Atlanticului din 14 august 1941, Gheorghe I. Brătianu și-a propus, în noua sa lucrare, o analiză aprofundată „a arsenalului sovieticilor de argumente referitoare la drepturile istorice și naționale pe care și le puteau pune în evidență în privința Basarabiei”. Potrivit autorului, se cerea o analiză specială și a teoriei „cel puțin stranii” de drept internațional, care considera că dreptul scris, în vigoare până la 1918, se baza pe tratatul din 1812, prin care Imperiul Otoman ceda Rusiei o provincie, din care, de fapt, nu deținea decât câteva cetăți. Aceeași teorie pretindea recunoașterea unei cedări acceptate în ultimatumul impus în 1940 României, în urma căruia ar fi fost restabilită suveranitatea Uniunii Sovietice, ceea ce ar fi însemnat că românii reveniți pe teritoriul Basarabiei după ofensiva din iunie – iulie 1941, ar fi fost aici „o autoritate de ocupație, într-un teritoriu cucerit prin forța armelor de la ruși”.

Toate acele teorii sovietice, menționa Gh. I. Brătianu, demonstrau necesitatea obiectivă și stringentă de revenire la o analiză mai atentă a problemei basarabene, în special „în privința originii și sensului care trebuie să i se dea în istoria relațiilor dintre Rusia și România, chiar dacă anterior, istorici de mare valoare publicaseră voluminoase studii cu titlu asemănător.

Structurată în cinci capitole, conform principiului cronologic, analiza drepturilor naționale și istorice românești asupra Basarabiei începe nu de la 1812, așa cum, până atunci, proceda în mod obișnuit majoritatea istoricilor, ci anume de la Tratatul ruso-moldovenesc din 1711. Așa cum pe bună dreptate menționează autorul, „istoria Basarabiei nu începe la 1812, așa cum ar vrea să ne convingă cei care invocă argumentele tezei rusești sau sovietice. Dacă pentru această afirmație controversată trebuie să avem la bază un tratat, nu este nevoie să ne întoarcem neapărat la 1812, ci la 1711, la recunoașterea categorică de către Rusia lui Petru cel Mare a drepturilor naționale și istorice ale Moldovei asupra întregului teritoriu cuprins între Prut, Dunăre și Nistru. (...) Problema Basarabiei nu este numai de interes local, specific românesc, ci o problemă europeană”.

Contracarând teza sovietică din notele ultimative din 26-28 iunie 1940 privind „unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Socialistă Ucraineană”, Gh. I. Brătianu reproduce punctele principale ale acordului încheiat de principele Moldovei, Dimitrie Cantemir, cu țarul Petru I, anunțat după intrarea trupelor rusești: țara Moldovei va avea frontieră pe Nistru și Bugeacul, cu toate fortărețele sale, va fi totdeauna al Moldovei; moscoviții nu vor lăsa soldați decât în cetăți până la organizarea orașului, iar apoi armata moscovită se va retrage. Proclamația lui Petru cel Mare adresată moldovenilor, conținea și ea aceleași asigurări, iar textul rusesc al tratatului făcea, la articolul XI, o precizare foarte importantă: „Frontierele Moldovei, în conformitate cu vechile sale drepturi, sunt cele formate din Nistru (Camenița, Bender cu teritoriul Bugeacului), Dunărea, Valahia, Transilvania și Polonia, după delimitarea care a fost făcută”.

În atare mod, conchide cu justificat temei Gh. I. Brătianu, având în vedere inclusiv existența unei hărți, - fiindcă la un desen de acest gen face referință textul, - tratatul ruso-moldovenesc din 13 aprilie 1711 nu este altceva decât o recunoaștere completă și solemnă a hotarelor istorice ale Moldovei.

În timp ce tratatul din 1711 reprezintă o recunoaștere categorică de către Rusia lui Petru cel Mare a drepturilor naționale și istorice ale Moldovei asupra întregului teritoriu cuprins între Prut, Dunăre și Nistru, tratatul ruso-turc din 1812 nu a fost decât rezultatul unui compromis de ultimă oră între Imperiul rus, care urmărea anexarea celor două principate române pe toată întinderea lor și Imperiul Otoman, care își apăra pozițiile, dar ca să iasă basma curată, nu s-a sinchisit să consimtă la împărțirea Moldovei.

Cât privește pretențiile notei ultimative sovietice din 26 iunie, adresată României, că Basarabia ar fi fost populată „în principal cu ucraineni”, Gh. I. Brătianu menționează că acest teritoriu a fost locuit dintotdeauna, încă din epoca când i se poate scrie istoria, din Evul Mediu, de o populație de neam și limbă românească. Așa cum pe bună dreptate constată autorul, după teoria istoricilor care revendicau pentru Ucraina, Basarabia și chiar Moldova doar pentru faptul că niște triburi slave s-au stabilit pentru câtva timp aici în Evul Mediu, ar fi trebuit, în mod logic, ca anglo-saxonii să vrea Germania și maghiarii Siberia.

În sfârșit, nu însă și în ultimul rând, Gheorghe I. Brătianu se referă și la pretențiile sovietice enunțate în repetate rânduri după Conferința româno-sovietică de la Viena din 1924, de organizare a plebiscitului în Basarabia. Apreciind, în această privință, contribuția esențială a istoricului Alexandru V. Boldur care demonstrase imposibilitatea soluționării chestiunii basarabene pe cale plebiscitară, Gh. I. Brătianu invocă faptul că între 1919 și 1938, administrația românească a organizat în Basarabia nu unul, ci 10 plebiscite, toate fiind desfășurate în regimul sufragiului universal masculin după 21 de ani. La cele 10 plebiscite s-au mai adăugat, în aceeași perioadă, alegerile parțiale, cele ale consiliilor departamentale sau ale camerelor agricole și adunărilor ecleziastice, care întruneau o mare parte din corpul electoral basarabean. Și dacă opinia alegătorilor s-a exprimat, în unele cazuri, în favoarea unor nuanțe politice radicale, „ea nu s-a manifestat niciodată pentru o mișcare separatistă sau măcar autonomă, așa cum era în Alsacia în ultimii ani dinaintea ultimului război”. Așa cum pe bună dreptate constată autorul, partizanii întoarcerii la Rusia au fost doar comuniștii militanți și anumite minorități, care și-au arătat adevăratele sentimente în iunie 1940.

Spre deosebire de administrația românească, cei care au cerut în permanență organizarea plebiscitului în Basarabia, - „Comitetul național rus”, la Conferința de pace din 1919 și propus de delegatul sovietic la Viena în 1924, ca o soluție capabilă să pună în dificultate guvernul român, - atunci când au obținut, în sfârșit, această posibilitate în iunie 1940, au demonstrat cu prisosință „cât de convinsă era URSS de necesitateaacestui plebiscit: nici nu a fost vorba de așa ceva, nici înainte și nici după ultimatum!”.

Completată cu un rezumat cronologic al principalelor evenimente din istoria Basarabiei, cu o temeinică bibliografie și anexe, precum și ilustrată cu harta Daciei romane și a Frontierelor definitive ale României în anul 1923, lucrarea lui Gh. I. Brătianu, „La Bessarabie. Droits nationaux et historiques”, și-a păstrat nealterată valoarea științifică și actualitatea până în zilele noastre, constituind un instrument de lucru extrem de util în cadrul analizei chestiunii basarabene din punct de vedere istoric.

Nicolae Enciu, doctor habilitat în istorie, cercetător științific principal, Institutul de Istorie al Universității de Stat din Moldova, pentru Ziarul NAȚIONAL