Nicolae Enciu // Deportările, genocid împotriva basarabenilor: Cine și în ce mod a organizat, acum 75 de ani, operațiunea militară de strămutare în masă a populației băștinașe, duse forțat în Siberia și Kazahstan

În rândul celor mai brutale și inumane metode utilizate de Partidul Comunist (bolșevic) în teritoriul reanexat al Basarabiei a fost operațiunea militară elaborată în secret de organele NKVD-ului sovietic (operațiunea «Юг» / „Sud”), derulată în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949 și soldată cu deportarea din Basarabia a 35 786 de persoane, dintre care 9 864 de bărbați, 14 033 de femei și 11 889 de copii.

Deportarea criminală s-a produs în condițiile în care statul totalitar comunist declanșase o teroare feroce împotriva populației pașnice din Basarabia, urmărind un obiectiv eminamente politico-ideologic: colectivizarea cu orice preț a gospodăriilor țărănești individuale, care se împotriveau intrării în colhozurile staliniste.

Întâi de toate, la fel ca puterea sovietică și regimul stalinist în Basarabia, noțiunea de „kulak” (chiabur în limba română) a fost una străină și de import, prin care „eliberatorii” îi aveau în vedere pe țăranii întreprinzători și prosperi, care dețineau terenuri agricole peste media obișnuită și își permiteau să angajeze, contra unor recompense în bani ori în produse agricole, țărani mai săraci care să lucreze pentru ei în perioada recoltei.

Era o practică obișnuită în economia concurențială de piață, în timp ce în Rusia bolșevică, inițial Lenin, iar ulterior și Stalin, au considerat kulacii numai buni de execuție fără judecată, declarându-i fără să ezite „dușmani ai poporului”. I-au deposedat peste noapte nu numai de pământuri, dar și de propriile locuințe, li s-au luat până și farfuriile și cănile... Stalin a emis chiar un decret conform căruia oricine ajuta, în vreun fel, cu adăpost, hrană sau haine vreun „kulak”, urma să fie executat.

Lichidarea clasei de mijloc constituite în anii interbelici

Din nefericire, raptul Basarabiei din iunie 1940 a avut drept consecință inexorabilă inclusiv condamnarea la dispariție a firavei „clase de mijloc” din sfera rurală, constituită în anii interbelici în procesul reformei agrare din 1918 - 1924.

La modul nemijlocit practic, la 12 octombrie 1948, într-un memoriu al ministrului de interne al RSSM, Fiodor Tutușkin (1900 - 1959), adresat superiorului său de la Moscova, se menționa că „procesul de colectivizare a agriculturii” în Basarabia întâmpina o rezistență vădită din partea „kulacilor”, care desfășurau o „activitate subversivă antisovietică înverșunată”.

„Rămășițele elementelor româno-moldovenești, burghezo-naționaliste, chiaburești și ale speculanților, care s-au adăpostit pe teritoriul Moldovei după alungarea ocupanților fasciști germani, s-au împotrivit măsurilor luate de partid și de guvern în vederea restabilirii și dezvoltării economiei naționale, mai ales a transformărilor socialiste în agricultură” - în astfel de termeni îi descria F. Tutușkin lui S. Kruglov situația din RSSM. Rezulta, în așa mod, că succesele socialismului în raioanele dintre Prut și Nistru se aflau într-un raport direct cu depășirea rezistenței „elementelor ostile” și lichidarea „dușmanilor” noii societăți.

Tutușkin îi solicita superiorului său de la Moscova să pună în fața Guvernului URSS problema deportării din RSS Moldovenească „în regiunile îndepărtate ale Uniunii Sovietice” a 15 mii de „familii chiaburești”.

Astfel s-a ajuns la întocmirea listelor celor care urmau a fi deportați din RSS Moldovenească. La 17 martie 1949, Viktor Ivanov (n. 1903), președintele Biroului CC al PC(b) din toată Uniunea pentru RSSM, Nicolai Coval (1904 - 1970), secretarul CC al PC(b)M și Gherasim Rudi (n. 1907), președintele Consiliului de Miniștri al RSS Moldovenești, au făcut un demers către Iosif Stalin, solicitând permisiunea CC al PC(b) din toată Uniunea în vederea deportării din RSS Moldovenească a „chiaburilor, complicilor ocupanților și a activiștilor partidelor profasciste”, în număr de 39 092 de persoane.

„Deportarea pe veci, fără dreptul de întoarcere pe locurile natale”

În consecință, la 6 aprilie 1949, Biroul Politic al CC al PC(b) din toată Uniunea a adoptat hotărârea „Cu privire la deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenești a chiaburilor, foștilor moșieri, marilor comercianți, complicilor ocupanților germani, persoanelor care au colaborat cu organele de poliție germane și românești, a membrilor partidelor și organizațiilor profasciste, a gardiștilor albi, membrilor sectelor ilegale, cât și a familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus”.

Hotărârea respectivă prevedea „deportarea pe veci, fără dreptul de întoarcere pe locurile natale”, a 11 280 de familii sau 40 850 de persoane, în regiunile Aktiubinsk, Kazahstanul de Sud și Djambul al RSS Kazahă, în ținutul Altai, regiunile Kurgan, Tiumen și Tomsk ale RSFSR. În cazul evadării din locurile de surghiun, vinovații urmau a fi trimiși la ocnă pe un termen de 20 de ani.

Ridicarea și deportarea „chiaburilor”, a foștilor moșieri, marilor comercianți și a familiilor acestora urma a fi efectuată potrivit listelor confirmate de Consiliul de Miniștri al RSS Moldovenești, iar a celorlalte categorii – în baza hotărârii unui „consiliu special” («Особое совещание»), instituit de Ministerul Securității de Stat al URSS. A fost fixat și termenul desfășurării operațiunii: începutul – la 6 iulie 1949, ora 2:00, urmând a se încheia la 7 iulie, ora 20:00.

Pe 28 iunie 1949, exact la nouă ani de la anexarea Basarabiei conform notelor ultimative sovietice din 26 - 28 iunie 1940, Consiliul de Miniștri al RSS Moldovenești a adoptat hotărârea nr. 509 strict secretă a Consiliului de Miniștri al RSS Moldovenești „Cu privire la deportarea din RSS Moldovenească a familiilor de chiaburi, a foștilor moșieri și a marilor comercianți”, prin care a confirmat listele de „chiaburi, foști moșieri și mari comercianți”, prezentate de comitetele executive orășenești și raionale ale „sovietelor de deputați”, cuprinzând un număr de 11 342 de familii. Listele întocmite în raioane au fost trimise Ministerului Securității de Stat al RSS Moldovenești, în vederea verificării datelor referitoare la persoanele incluse în ele și precizarea domiciliului.

Conform hotărârii menționate, cetățenii, în ale căror familii nu existau persoane înrolate în Armata Sovietică, decorate cu ordine și medalii de luptă și de muncă ale URSS sau cu merite deosebite față de statul sovietic, urmau să fie deportați împreună cu familiile lor în afara hotarelor RSSM.

Punctul 3 al hotărârii din 28 iunie 1949 permitea celor deportați să ia cu sine valori, bani, îmbrăcăminte, veselă și alte obiecte de uz casnic, inventar agricol, meșteșugăresc și casnic, precum și o rezervă de produse alimentare în volum total de până la 1 500 kg de fiecare familie. Este de notat că soluționarea tuturor problemelor legate de ridicarea și deportarea celor incluși în liste a fost pusă în sarcina Ministerului Securității de Stat al RSS Moldovenești, în frunte cu Iosif Mordoveț (1899-1976).

Față de prevederile inițiale de deportare a 40 850 de persoane, în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949 au fost ridicate 35 786 de persoane și strămutate forțat în Siberia și Kazahstan. Din totalul familiilor deportate în acele zile, 7 625 au fost considerate „chiabure”, restul fiind acuzate de colaborare cu „ocupanții germano-fasciști” în anii războiului. 305 familii sau circa 1 000 de persoane proveneau din fosta RASSM, de pe malul stâng al Nistrului.

Mai mulți kgb-iști și ofițeri implicați în operațiune decât numărul persoanelor deportate

Pentru ridicarea și deportarea basarabenilor au fost antrenate 4 496 de persoane din efectivul operativ, inclusiv 484 de colaboratori ai Ministerului Securității Statului al RSSM și 4 012 kaghebiști, trimiși din alte regiuni ale Uniunii Sovietice. La operațiunea militară au mai participat 13 705 soldați și ofițeri ai trupelor Ministerului Securității și 24 705 de persoane din „activul de partid și sovietic”. Pentru transportarea arestaților la stațiile de cale ferată au fost mobilizate 4 069 de mașini: 1 506 unități de transport din RSSM și 2 563 din districtele militare Odesa și Carpați. Pentru dirijarea operațiunii au fost delegați: la Chișinău – ministrul adjunct al securității statului din Estonia, colonelul Mihailov; în sectorul operativ Bălți – general-maiorul Rogov din Moscova; în sectorul Cahul – șeful secției MGB din Breansk, colonelul Șkurin.

Un adevărat război împotriva populației Basarabiei în condiții de pace, planificat și purtat conform regulilor artei militare!

Rezultatul operațiunii «Юг» / „Sud” din noaptea de 5 spre 6 iulie 1949 a fost deportarea din Basarabia a 35 786 de persoane, dintre care 9 864 de bărbați, 14 033 de femei și 11 889 de copii.

Baza legislativă a ridicării și deportării din vara anului 1949 s-a pretins a fi decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 8 martie 1941 „Despre obținerea cetățeniei sovietice de către locuitorii din Bucovina și restabilirea cetățeniei sovietice pentru locuitorii din Basarabia”, conform căruia românii de la est de Prut, fiind declarați cetățeni sovietici, ar fi colaborat în anii războiului cu administrația românească, „trădând”, astfel, „patria sovietică”. Doar că românii din Bucovina nu solicitaseră cetățenia sovietică pentru ca s-o obțină în 1941, iar românii basarabeni nu o avuseseră vreodată ca să și-o „restabilească”.

O altă aberație era și calificarea gospodăriilor țărănești drept „chiaburești”, sub aspect economic. Datele existente, inclusiv și mai ales cele oficiale, privind normele maxime de folosire a pământului de către o gospodărie în Basarabia și Bucovina de Nord probează, fără putință de tăgadă, că gospodăria „chiaburească” medie, evidențiată în 1947, era mult mai slabă decât permiteau legile în vigoare ale statului sovietic.

În așa mod, „pericolul politic” reprezentat de „chiaburii” din Basarabia a fost unul inventat. Studiile realizate în acest domeniu probează că deportarea din noaptea de 5 spre 6 iulie 1949 s-a efectuat conform unor dogme politice și ideologice străine, marxist-leninist-staliniste („exploatarea omului de către om”), neavând nimic în comun cu tradițiile și obiceiurile populației din Basarabia.

În altă ordine de idei, deportarea din 5/6 iulie 1949 a pus în evidență aspectul hidos și ipocrit al regimului stalinist instaurat în Basarabia la finele celei de-a doua conflagrații mondiale.

Iată un singur exemplu elocvent:

În noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, conform numitei Hotărâri a Consiliului de Miniștri din 28 iunie 1949, urma a fi deportată și întreaga familie Balan din localitatea Hecii-Vechi, raionul Bălți, compusă din cinci persoane (soțul, soția și trei fiice). Însă, așa cum în acea noapte soțul, soția și fiica cea mai mare nu se aflau acasă, au fost arestate și deportate cele două fiice rămase, Natalia și Eftimia Balan, respectiv de 16 și 18 ani neîmpliniți. În consecință, o parte a familiei a rămas pe drumuri, fiindu-i confiscată casa și întreaga avere, iar cealaltă parte – deportată fără nicio vină. În atare mod, I.V. Stalin declara omul drept „valoare supremă” a noii orânduiri, în timp ce, în realitate, sacrifica fără milă pe altarul „construcției societății comuniste” nu numai milioane de persoane adulte, ci și tot atâtea suflete de copii nevinovați.

Planul colectivizării, depășit de două ori în câteva luni după deportări

Speriată și demoralizată de cumplita foamete din anii 1946 - 1947, de permanenta teroare la care era supusă de regimul stalinist, de urgia arestărilor și a deportării din noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, țărănimea basarabeană a început să se înscrie, în sfârșit, în noile colhozuri. Majoritatea cererilor erau scrise din timp de către organizatorii locali ai colectivizării în masă. Dacă la 1 februarie 1949 erau colectivizate doar 22% din numărul total al gospodăriilor țărănești, în luna decembrie a aceluiași an erau deja colectivizate 82,3 % din total. În doar cinci-șase luni de zile au fost formate 1 743 de colhozuri, care întruneau 306 400 de gospodării țărănești. În așa mod, planul colectivizării fusese depășit de două ori, acest lucru însemnând „victoria socialismului” în RSS Moldovenească. Doar că era o victorie à la Pirus.

Așadar, în RSS Moldovenească, unde comuniștii minoritari au fost instalați la putere de armata roșie sovietică, aceștia au manifestat, din chiar primele zile de ocupație, un profund dispreț și ură față de populația titulară și majoritară, aplicându-i cele mai brutale și inumane politici de represiune. Deportarea din 5/6 iulie 1949 a fost o operațiune militară efectuată de militari de profesie în condiții de pace asupra unei populații pașnice și nevinovate, înscriindu-se în conceptul de genocid.

Potrivit Convenției pentru reprimarea crimei de genocid, aprobată de Adunarea Generală a ONU din 9 decembrie 1948, „genocidul se referă la oricare din actele de mai jos, comise cu intenția de a distruge, în totalitate sau numai în parte, un grup național, etnic sau religios, cum ar fi: a) omorârea membrilor unui grup; b) atingerea gravă a integrității fizice sau mentale a membrilor unui grup; c) supunerea intenționată a grupului la condiții de existență care antrenează distrugerea fizică totală sau parțială”.

Operațiunea militară „Sud” din noaptea de 5 spre 6 iulie 1949 a purtat, așadar, un caracter criminal, cu efecte tragice asupra unei întregi categorii sociale, încadrându-se în conceptul de genocid definit de Convenția ONU din 9 decembrie 1948. Consecința cea mai gravă, cu efecte pe termen lung, a Operațiunii militare „Sud” a fost deformarea structurii etno-demografice, demo-economice și demo-sociale a populației Basarabiei, desființându-seclasa țărănească ca principală producătoare a avuției naționale. La aproape un deceniu de la notele ultimative sovietice din iunie 1940, țăranii mijlocași și așa-zișii „chiaburi” continuau să reprezinte, în Basarabia / RSS Moldovenească, cea mai aptă și competitivă categorie socială pentru adaptarea la exigențele unei agriculturi moderne. După operațiunea din 5/6 iulie 1949, această categorie a încetat să mai existe, atât din cauza represiunii administrative din perioada colectivizării cât și din anii următori, în urma migrației la oraș sau în alte regiuni ale fostei URSS, completând rândurile unei categorii sociale nedefinite – nici țărani, nici orășeni, un fel de lumpenproletariat fără nici o perspectivă socială.

Text semnat pentru Ziarul NAȚIONAL de de Nicolae Enciu, doctor habilitat în istorie, cercetător științific principal la Institutul de Istorie al Universității de Stat din Moldova