Nicolae Enciu // Declarația de Independență, la 33 de ani de la adoptare sau „ceasul cel mare al săvârșirii unui act de justiție”. Integrarea în UE, modalitate sigură de revenire a R. Moldova „în spațiul istoric și etnic al devenirii sale naționale”

În Cuvântul de deschidere a ședinței extraordinare consacrate proclamării independenței Republicii Moldova, președintele forului legislativ, prof. univ. Alexandru Moșanu, a menționat că, în pofida faptului că puciul comunist de la Moscova din 19-21 august fusese pus la cale „ca mijloc de întoarcere a popoarelor URSS în bezna dictaturii totalitare”, efectele sale s-au dovedit a fi tocmai inverse, stârnind indignarea forțelor democratice din întreaga lume, ridicând la viața politică activă popoarele imperiului sovietic și determinându-le să-și exprime deschis voința lor nestrămutată de a-și hotărî singure destinul istoric. În opinia președintelui Parlamentului, ieșirea din impasul acelei construcții artificiale create prin dictat și teroare putea fi numai una: „Republica Moldova trebuie să devină stat cu adevărat suveran, proclamându-și neîntârziat independența”.

CITIȚI și EXCLUSIV // 27 august 1991. Pașii lui Alexandru Moșanu

Al. Moșanu a punctat și câteva urmări previzibile ale proclamării independenței de stat. În primul rând, constituirea Republicii Moldova într-un stat realmente suveran și independent urma să asigure neîntârziat întoarcerea liniștii interne în societate, a consensului civic și etnic, a siguranței persoanei, a ordinii de drept. În rândul al doilea, prin protejarea economiei naționale, a resurselor naturale și a mediului ambiant din republică, prin stabilirea de raporturi echitabile cu fostele republici ale URSS și cu alte state ale lumii, Republica Moldova obținea șansa de a-și asigura un real progres și prosperitate economică și culturală. În sfârșit, nu însă și în ultimul rând, pentru prima dată, după o perioadă de anonimat forțat, în fața Republicii Moldova se deschideau perspectivele „ieșirii în lume”, afirmându-și locul și rolul său pe arena politică internațională.

În discursul său, președintele Mircea Snegur s-a referit inclusiv la aspectele istorice ale independenței, evocând „loviturile antinaționale la care am fost supuși ca popor în condițiile aflării permanente în sfera intereselor imperiale”. În opinia șefului statului, „hazardul a vrut ca Moldova să se afle acolo unde se ciocneau interesele celor trei mari imperii: Austro-Ungar, Otoman și Rus. Pentru ele nu existau drepturile popoarelor la independență, la integritate teritorială. Hotarele se croiau după bunul lor plac, în funcție de cumpăna forțelor militare”.

În continuarea retrospectivei istorice, M. Snegur a menționat că anul 1812, care a adus dezmembrarea Țării Moldovei, „poate fi calificat drept începutul unei mari tragedii pentru poporul nostru”, Moldova de pe malul stâng al Prutului devenind o gubernie a Imperiului Rus, „lucru ce a avut consecințe fatale pentru ea”, cei „106 ani de asimilare forțată aducând poporul în pragul dispariției”. Subliniind importanța transformărilor de principiu produse în anii perestroikăi gorbacioviste, M. Snegur a concluzionat că atât condițiile interne, cât și cele externe erau favorabile proclamării independenței Republicii Moldova, factorul determinant și garanția acelui act fiind „poporul, coeziunea lui socială și națională, voința lui de a-și apăra demnitatea, dreptul la propășire”.

După discursul șefului statului, prof. Al. Moșanu a dat citire proiectului Declarației de Independență a Republicii Moldova.

CITIȚI și DEZVĂLUIRE // De ce lipsește semnătura lui Petru Lucinschi de pe Declarația de Independență

Textul Declarației de independență conținea o incursiune „în trecutul milenar al poporului nostru și în spațiul istoric și etnic al devenirii sale naționale”, subliniindu-se inclusiv „dăinuirea în timp a moldovenilor în Transnistria – parte componentă a teritoriului istoric și etnic al poporului nostru”. Proiectul Declarației de independență califica actele de dezmembrare a teritoriului național din 1775 și 1812 ca fiind „în contradicție cu dreptul istoric și de neam și cu statutul juridic al Țării Moldovei”, acte infirmate de întreaga evoluție a istoriei și de voința liber exprimată a populației Basarabiei și Bucovinei.

Declarația făcea referire și la actul formării, la 12 octombrie 1924, a RASS Moldovenești (Transnistriei), la ocuparea prin forță a Basarabiei la 28 iunie 1940, fără consultarea populației din ținut, la Legea URSS cu privire la formarea RSS Moldovenești din 2 august 1940 și Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 4 noiembrie 1940, - „acte normative prin care s-a încercat, în absența oricărui temei juridic real, justificarea dezmembrării acestor teritorii și apartenența noii republici la URSS”.

În consecință, pornind de la Declarația de suveranitate din 23 iunie 1990 și de la faptul că populația Republicii Moldova nu participase la referendumul din 17 martie 1991 de menținere a URSS, reafirmând dreptul la autodeterminare conform Cartei ONU, Actului Final de la Helsinki din 1 august 1975, apreciind că „a sosit ceasul cel mare al săvârșirii unui act de justiție, în concordanță cu istoria poporului nostru, cu normele de morală și de drept internațional”, Parlamentul a proclamat solemn Republica Moldova „în virtutea dreptului popoarelor la autodeterminare, în numele întregii populații și în fața întregii lumi drept un stat suveran, independent și democratic, liber să-și hotărască prezentul și viitorul, fără niciun amestec din afară, în conformitate cu idealurile și năzuințele sfinte ale poporului în spațiul istoric și etnic al devenirii sale naționale”.

Textul Declarației de independență a fost adoptat cu 277 de voturi ale celor prezenți în ședință, reprezentând 74% din totalul deputaților Parlamentului. Declarația de Independență a fost votată unanim, fără dezbateri, inclusiv de cei circa 40 din totalul de 277 de deputați prezenți în ședință (14%), reprezentând etniile minoritare din Republica Moldova.

În aceeași ședință istorică au fost votate mai multe rezoluții și legi, suspendate o serie de articole ale Constituției Republicii Moldova, prin care se menținea dependența de structurile U.R.S.S., precum și a fost constituită o comisie pentru purtarea de negocieri cu administrația U.R.S.S. în vederea asigurării independenței de stat.

Printr-o hotărâre aparte, la propunerea prim-vicepreședintelui Parlamentului, Ion Hadârcă, deputații au aprobat, cu 203 voturi, imnul de stat al Republicii Moldova „Deșteaptă-te, române!”.

CITIȚI și EXCLUSIV // 27 august 1991: Pașii lui Ion Hadârcă, șeful Guvernului din EXIL în acea perioadă

În aceeași zi de 27 august, a avut loc recunoașterea imediată și necondiționată de către România a independenței Republicii Moldova, constituind un act de maximă importanță pentru mișcarea de eliberare națională din stânga Prutului, menit să încurajeze și să dezvolte la un nivel calitativ nou relațiile dintre cele două state românești.



27 martie 1918 versus 27 august 1991: similitudini și diferențe

Proclamarea, la 27 august 1991, a Independenței Republicii Moldova a fost o a doua încercare, după 27 martie 1918, a populației Basarabiei de a scăpa din „închisoarea popoarelor” pentru a-și hotărî liber „prezentul și viitorul, fără niciun amestec din afară, în conformitate cu idealurile sfinte ale poporului în spațiul istoric și etnic al devenirii sale naționale”.

În primul caz, Mișcarea de Eliberare Națională declanșată la finele Primului Război Mondial a culminat cu revenirea Basarabiei în spațiul de cultură și civilizație românească, din care fusese smulsă în mod abuziv și ilegal din trupul Moldovei pentru a fi anexată de Imperiul Rus în 1812. În cel de-al doilea caz, chiar la 33 de ani de la proclamarea independenței Republicii Moldova, evenimentul istoric respectiv continuă să fie apreciat și interpretat în mod contradictoriu și de pe poziții în mare parte opuse, unii istorici, analiști și oameni politici considerându-l materializarea și întruchiparea exactă a obiectivului mișcării de emancipare națională din a doua jumătate a anilor '80 ai secolului trecut, în timp ce alți autori dar și actori politici consideră Independența Republicii Moldova proclamată la 27 august 1991 o etapă efemeră și tranzitorie, necesitând a fi finalizată cu revenirea teritoriului rămas din Basarabia istorică după spargerea integrității ei teritoriale în vara-toamna anului 1940, în componența României actuale - membră a Alianței Nord-Atlantice și a Uniunii Europene - urmând exemplul Sfatului Țării din 27 martie/ 9 aprilie 1918.

În general, în anii perestroikăi, mai ales după ce Congresul deputaților poporului – cel mai înalt for din U.R.S.S. – a condamnat public prevederile secrete ale Pactului Ribbentrop-Molotov, recunoscând că sunt, „din punct de vedere juridic, lipsite de valabilitate din momentul semnării lor” (24 decembrie 1989), iar Conferința internațională de la Chișinău din 26 - 28 iunie 1991 a declarat că aceleași prevederi „au afectat direct populația și teritoriile Basarabiei, nordului Bucovinei și Herței – străvechi teritorii românești”, opinia larg răspândită și împărtășită nu numai de Frontul Popular din Moldova și de o mare parte a intelectualității, ci și de numeroși membri ai Legislativului de la Chișinău, de conducerea Parlamentului în frunte cu prof. Alexandru Moșanu, de un larg segment al populației, consta în faptul că Republica Moldova va urma, inevitabil, itinerarul în trei etape al mișcării de emancipare din anii 1917-1918: proclamarea Republicii Democratice Moldovenești (2 decembrie 1917); proclamarea independenței Republicii Democratice Moldovenești (24 ianuarie 1918); declarația de Unire a Basarabiei cu România (27 martie/ 9 aprilie 1918).

Din nefericire, conjunctura regională și internațională pe fundalul căreia s-a desfășurat mișcarea democratică și națională din Basarabia/ R.S.S.M. la începutul și la sfârșitul secolului al XX-lea a avut numeroase similitudini, dar și tot atâtea deosebiri.

În ambele cazuri, s-au produs evenimente care au zguduit și destabilizat întregul sistem al relațiilor interstatale de pe continentul european: destrămarea Imperiului țarist, în primul caz, și dispariția în neant a Uniunii Sovietice, în cel de-al doilea caz. În primul caz, Imperiul țarist s-a destrămat ca urmare a unui război mondial și a două revoluții produse într-un singur an, concomitent cu înfrângerea și umilirea Germaniei, în timp ce Uniunea Sovietică – un imperiu ideologic – s-a destrămat în condițiile Războiului Rece, deci fără război și oarecum inopinat, concomitent cu reunificarea celor două Germanii. În primul caz, Rusia țaristă reconstituită sub forma Uniunii Sovietice în 1922, a reușit, în condițiile politicii izolaționiste promovate de SUA în perioada interbelică, să-și refacă imperiul recurgând la o alianță geopolitică cu Germania hitleristă; în cel de-al doilea caz, încercările legitime și firești ale noilor state ieșite din captivitatea sovietică de redefinire a securității lor naționale prin integrarea în spațiul european și euroatlantic, se lovesc de ambițiile neo-imperialiste ale Rusiei de revenire cu orice preț în spațiul ex-sovietic inclusiv pe calea unor războaie hibride și a șantajului nuclear, prin susținerea și stimularea fățișă a mișcărilor separatiste, nerecunoașterea noilor realități geopolitice de la încheierea Războiului Rece prin reanimarea conceptului anacronic al „lumii ruse”, ajungând la declanșarea de războaie în adevăratul sens al cuvântului, așa cum a procedat în 1992 față de Republica Moldova, ulterior față de Georgia, iar în prezent față de Ucraina.

CITIȚI și DETALII // Cum a fost distrusă Declarația de Independență

În așa mod, în timp ce în primul caz, grație unei conjuncturi internaționale favorabile, Basarabia a reușit să se desprindă de Imperiul țarist în trei etape consecutive, proces finalizat cu votul Sfatului Țării de Unire cu România, în cel de-al doilea caz, conjunctura regională, dar și nepregătirea populației și a noii elite politice de la Chișinău au plasat pe un termen nedefinit etapa a treia a reunificării, stipulând doar că Republica Moldova este liberă „să-și hotărască prezentul și viitorul, fără nici un amestec din afară, în conformitate cu năzuințele sfinte ale poporului în spațiul istoric și etnic al devenirii sale naționale”.

Avansarea R. Moldova pe calea integrării europene, obiectiv major conținut chiar în textul Declarației de Independență

27 august 1991 a fost și rămâne ziua, luna și anul în care primul Parlament al Republicii Moldova, constituit în urma unor alegeri libere și democratice, cu votul unanim al celor 277 de deputați prezenți în acea ședință istorică, a decis ieșirea din componența Uniunii Sovietice în care fusese încorporată brutal în iunie 1940 și reanexată apoi în august 1944, proclamând solemn, în virtutea dreptului popoarelor la autodeterminare, în numele întregii populații a Republicii Moldova și în fața întregii lumi, că „Republica Moldova este un stat suveran, independent și democratic”, solicitând tuturor statelor și guvernelor lumii recunoașterea independenței sale.

Așa cum menționa ulterior primul președinte al Parlamentului Republicii Moldova, prof. Alexandru Moșanu, speculațiile privind „ratarea, în august 1991, a unirii Basarabiei cu Țara” sau „greșeala Bucureștiului de a recunoaște independența unei provincii românești” sunt pe cât de percutante, pe atât însă de ireale și irealizabile în anul proclamării independenței. Aceasta deoarece, în primul rând, Mișcarea de Eliberare Națională a avut în acel moment, datorită unor cauze obiective, limitele ei, iar, pe de altă parte, trebuia neapărat luat în considerare pericolul reprezentat în continuare de forțele imperiale: teritoriul republicii era împânzit cu unități ale armatei sovietice, organele de securitate, de interne și de pază a frontierei erau dominate de cadre filo-sovietice, iar minoritățile naționale priveau cu destulă suspiciune evenimentele în desfășurare.

Ca urmare a factorilor menționați, dar și a multor altor cauze de natură obiectivă și subiectivă, inclusiv dezbinarea în continuare a societății printr-un sistem politic de circa ori chiar peste 60 de partide politice, segmentul de drum rămas până la revenirea Republicii Moldova „în spațiul istoric și etnic al devenirii sale naționale” s-a dovedit a fi mult mai lung și mai întortocheat decât și l-au imaginat artizanii Independenței. Dincolo de limitele istorice ale actului politico-juridic din 27 august 1991, actuala conjunctură geopolitică pare să favorizeze, în schimb, o altă cale, indirectă, de durată dar sigură și originală de materializare a aceluiași ideal național, constând în avansarea Republicii Moldova pe calea integrării europene, prin deschiderea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, obiectiv major conținut chiar în textul Declarației de Independență, reprezentând o cale de parcurs obiectivă și necesară spre modernitate și modernizare, spre afirmarea libertății, independenței și unității naționale și revenirea în marea familie a Europei Unite.

Text semnat pentru Ziarul NAȚIONAL de către Nicolae Enciu, doctor habilitat în istorie, cercetător științific principal, Institutul de Istorie al Universității de Stat din Moldova