Nicolae Enciu // „Au început trecerea Prutului cântând imnuri patriotice”. România în al Doilea Război Mondial: Opinii și controverse istoriografice

Mărturii de la eliberarea Basarabiei și Bucovinei de Nord de către Armata Română: „A fost impresionant momentul acestei treceri, când, contrar regulilor de a păstra liniștea, ofițerii și trupa urcați pe primele ambarcațiuni au început trecerea (Prutului - n.r.) cântând imnuri patriotice. Inamicul vede acțiunea noastră și execută un bombardament extrem de violent asupra plajelor, bombardament ce nu a stânjenit cu nimic elanul ofițerilor și al trupei”

Secolul al XX-lea a fost, indiscutabil, cel al dilemelor dramatice ale istoriei, manifestate în forță și în conflictele sale specifice. Disputa intransigentă dintre democrația liberală și fascism, dintre fascism și comunism, dintre democrația liberală și dictatura partidelor comuniste, dintre liberalismul economic și economia socială de piață, - iată doar câteva din controversele ideologice care au însoțit ori cauzat marile conflicte și războaie ale veacului trecut.

În această ordine de idei, cel de-al Doilea Război Mondial constituie unul din cele mai controversate capitole ale istoriei secolului XX, iar problema responsabilităților în declanșarea celei mai mari conflagrații din istoria omenirii nu a încetat să-i divizeze pe istorici până în zilele noastre.

Hitler și împăciuitorismul britanic, spiritul „münchenez” în Franța și abținerea americană

În linii generale, istoriografia cauzelor și originilor celui de-al Doilea Război Mondial a trecut prin trei etape distincte.

Astfel, imediat după conflict, în istoriografie a prevalat teza răspunderii unice a lui Hitler. Maurice Beaumont, bunăoară, în „Originile celui de-al Doilea Război Mondial” (1969), afirma că: „Originile războiului din 1939, mult mai clare, duc direct la dorințele insațiabile ale lui Adolf Hitler”.

Începând cu anii ʼ50, istoricii anglo-saxoni au nuanțat considerabil această schemă, insistând mai mult pe erorile democrațiilor occidentale (împăciuitorismul britanic, spiritul „münchenez” în Franța, abținerea americană). Nemulțumindu-se să găsească în tratatul de pace de la Versailles cauza majoră a declanșării războiului, istoricul american A.J.P. Taylor va adăuga, în „Originile celui de-al Doilea Război Mondial” (1961) că, în fond, Hitler nu a fost mai „ticălos” ca alți oameni de stat europeni ai epocii și că ale sale calcule erau la fel de raționale ca acelea ale adversarilor săi.

Nu în ultimul rând, cercetările mai recente ale istoricilor din diverse țări au fost de natură să echilibreze tezele extreme și pasionale, deschizând calea unor analize mai complexe și punând într-o lumină obiectivă adevărații instigatori ai celui de-al Doilea Război Mondial. În consecință, s-a ajuns la concluzia că „bomba” anului 1939 n-a fost, precum s-ar crede, izbucnirea războiului mondial ca atare, deoarece acesta a fost previzibil din chiar modul de desfășurare a relațiilor internaționale, și popoarele, în special din Europa, se așteptau la acest deznodământ. „Bomba” anului 1939 a fost, potrivit aprecierilor recente, semnarea Pactului de neagresiune sovieto-german și Anexa sa secretă privind împărțirea sferelor de interese în Europa.

Pactul Molotov-Ribbentrop, semnat de sovietici și naziști, a deschis poarta celui mai crâncen măcel

Anume Pactul Molotov-Ribbentrop, ținut strict secret atât în URSS, cât și în Germania, a deschis poarta celui mai crâncen măcel cunoscut de omenire. Adolf Hitler l-a vrut pentru obținerea „spațiului vital” (Lebensraum), a supremației în Europa și chiar dincolo de aceasta, iar Stalin – pentru declanșarea „revoluției comuniste mondiale”, un fel de variantă sovietică a aceluiași spațiu vital. Deosebirile ideologice nu au constituit o stavilă în calea apropierii celor două regimuri politice, deși, anterior anului 1939, ele s-au criticat cu vehemență. Atunci când situația internațională a fost favorabilă împărțirii sferelor de interese, ideologiile – nazistă și comunistă – au jucat doar rolul de paravan, pentru a ascunde scopurile meschine, antidemocratice, antiumane, imperialiste și criminale.

Partajul sferelor de influență în spațiul de la Marea Baltică la Marea Neagră din vara anului 1939 între Germania și Uniunea Sovietică, în baza Pactului Molotov-Ribbentrop, a avut implicații extrem de grave inclusiv asupra României, determinând-o să-și modifice poziția în relațiile internaționale. Din punct de vedere geopolitic, România s-a pomenit prinsă între URSS, care urmărea anexarea Basarabiei, și Germania, vital interesată de resursele petroliere și agricole ale României.

Ca urmare directă și imediată a Pactului Molotov-Ribbentrop, la 1 septembrie 1939 s-a declanșat cel de-al Doilea Război Mondial, prin agresiunea Germaniei asupra Poloniei, care va fi atacată la 17 septembrie și de Armata Roșie. La 28 septembrie 1939, se încheia la Moscova Tratatul de prietenie și frontieră între URSS și Germania, granița dintre cele două țări situându-se pe cursurile râurilor San și Bug.

Polonia, ocupată și de germani, și de sovietici

Prin ocuparea Poloniei de către germani și sovietici, granița României cu URSS s-a extins de la 812 km la 1.158 km, guvernul român fiind constrâns să aleagă între Hitler și Stalin, deși majoritatea oamenilor politici români erau convinși că „între hitlerism și stalinism nu e o mare deosebire”, apreciind, pe bună dreptate, că „primejdia rusească întrecea, din nou, în ce ne privește, pe toate celelalte”.

Într-o situație internațională extrem de complicată și într-o permanentă înrăutățire a poziției internaționale a României, guvernul român a considerat că interesele fundamentale ale țării puteau fi cel mai bine apărate – cel puțin într-o fază inițială – prin proclamarea neutralității. Astfel, în seara zilei de 6 septembrie 1939 s-a întrunit la Palatul Cotroceni Consiliul de Coroană, care a discutat situația internațională și politica externă a guvernului român în noile împrejurări. În urma dezbaterilor, a fost aprobat în unanimitate un comunicat prin care România se angaja la „observarea strictă a regulilor neutralității stabilite prin convențiunile internaționale față de beligeranții din actualul conflict”.

Un nou Comunicat al guvernului de la București, dat la 13 septembrie 1939, înștiința Guvernul sovietic că, în virtutea statutului său de neutralitate, pe care l-a adoptat la 6 septembrie, va continua să păstreze raporturi pașnice cu toți vecinii săi.

Cum a răspuns URSS la toate acțiunile și gesturile României, care vădeau bunăvoință, solicitudine, disponibilitate pentru compromisuri și dialog, pentru întărirea relațiilor de bună vecinătate și, într-un plan mai larg, pentru destinderea tensiunii internaționale?

Deja în noiembrie 1939, precum menționa Gheorghe Tătărescu, „la venirea mea la conducerea guvernului, am găsit raporturile noastre cu Sovietele, revenite la un stadiu îngrijorător și desfășurându-se într-o atmosferă de ostilitate, care ne obliga să avizăm din primul ceas la găsirea mijloacelor de apărare împotriva unei politici de agresiune”.

Astăzi se știe cu certitudine că, având o puternică carte în mână – Pactul Molotov-Ribbentrop – sovietici au dorit să exploateze din plin avantajele oferite de acesta. Iată de ce URSS a continuat să cultive, în relațiile cu România, suspiciunea, neîncrederea, minciuna, diversiunea etc., - toate acestea în așteptarea momentului „răfuielii”, adică reocupării Basarabiei.

Nota ultimativă înmânată Români privind cedarea Basarabiei și Nordului Bucovinei

Acest moment a apărut în primăvara anului 1940, când Germania a ocupat Danemarca, Norvegia, Olanda, Belgia și Luxemburgul, iar la 14 iunie a ocupat și Parisul. Profitând de acea conjunctură, Moscova a adresat, la 14 și 16 iunie 1940, guvernelor Lituaniei, Letoniei și Estoniei cererea de a permite trupelor sovietice să intre pe teritoriile acestor state. Cererile au fost „acceptate”, pentru ca la începutul lunii august, Sovietul Suprem al URSS să „satisfacă rugămintea” țărilor baltice de a intra „în componența URSS”.

La 22 iunie 1940, Franța a capitulat, ceea ce însemna că sosise și „ceasul de restriște” al României, de care vorbea Gheorghe I. Brătianu în 1933.

Profitând de aceeași conjunctură favorabilă, la 23 iunie 1940 V.M. Molotov, ministrul de Externe sovietic, l-a informat pe Schulenburg, Ambasadorul Germaniei la Moscova, că „soluționarea problemei Basarabiei nu mai permite acum nicio amânare. Guvernul sovietic tinde acum, ca și mai înainte, la soluționarea pe cale pașnică, însă este decis să întrebuințeze forța în caz că guvernul român refuză o înțelegere pașnică. Pretenția sovietică se extinde și asupra Bucovinei, care are populație ucraineană”.

În acest context, în seara zilei de 26 iunie 1940, la orele 22:00, Molotov i-a înmânat, la Kremlin, ministrului român Davidescu Nota ultimativă privind cedarea Basarabiei și Nordului Bucovinei. Șeful diplomației sovietice a spus că l-a chemat „într-o chestiune de importanță principală pentru dezvoltarea relațiilor sovieto-române”, după care a dat citire Notei cu caracter ultimativ. Așa cum Nota ultimativă a fost adresată guvernului României în condițiile în care „slăbiciunea militară a URSS ținea de domeniul trecutului”, - conținând, prin urmare, o clară amenințare a recurgerii la forță în caz de refuz, - iar „situația internațională ce se crease cerea o rezolvare rapidă a problemelor moștenite din trecut”, - guvernul României a fost silit să accepte executarea materială a acelui ultimatum.

Toate elementele agresiunii militare se găseau astfel exprimate în notele ultimative sovietice și în declarațiile lui Molotov. În răspunsul său, ministrul Afacerilor Străine, C. Argetoianu, a subliniat acest lucru: „Guvernul român, pentru a evita gravele urmări pe care le-ar avea recurgerea la forță și deschiderea ostilităților în această parte a Europei, se vede silit să primească condițiile de evacuare, specificate în răspunsul sovietic”.

În așa mod, guvernul de la București nu a consimțit la cedarea Basarabiei și a Nordului Bucovinei, ci numai la evacuarea unor teritorii sub amenințarea forței superioare, hotărârea respectivă fiind bazată pe următorii factori obiectivi:

a)înfrângerea catastrofală a armatei franco-britanice și armistițiul francez, în urma cărora garanția guvernelor britanic și francez din 13 aprilie devenea inoperantă;

b)avizul ministrului Apărării Naționale Ioan Ilcuș și al șefului Marelui Stat Major Florea Țenescu că, dincolo de lipsa materialului greu și a rezervelor de muniții, armata română va fi obligată să lupte pe trei fronturi – de Est împotriva Uniunii Sovietice, de Vest contra Ungariei și de Sud contra Bulgariei, ceea ce ar fi fost o imposibilitate;

c)presiunile categorice ale Germaniei și Italiei;

d)atitudinea amenințătoare a Ungariei și Bulgariei, în timp ce nu se putea conta pe asistența aliatelor României, Iugoslavia, Turcia și Grecia.

În acele condiții, în ziua de 3 iulie 1940, la termenul indicat de Guvernul sovietic (ora 14:00), noua graniță sovieto-română a fost închisă. Depășind linia de demarcație fixată, trupele sovietice au provocat o serie de incidente și lupte locale cu armata română. Parașutiști lansați din avioane au întretăiat retragerea trupelor române înainte de expirarea termenului convenit, oprind trenurile, percheziționând și confiscând lucrurile și valorile refugiaților, dezarmând trupe și ofițeri români și reținând originari din Basarabia.

„Ostași, vă ordon: Treceți Prutul!”

Deja primele metode folosite de regimul sovietic pentru obținerea unei cât mai rapide supuneri a populației din teritoriile ocupate, denotă clar că au fost vizate câteva obiective precise, dinainte stabilite, că a existat un plan pregătit din vreme și o infrastructură introdusă în spațiul dintre Prut și Nistru mai dinainte, care a intrat în acțiune la ordin. Omoruri, jafuri, devastări, schingiuiri, trenuri atacate, preoți batjocoriți și cu limbile tăiate, biserici pângărite, ofense la adresa regilor Ferdinand I și Carol al II-lea prin batjocorirea statuilor din Chișinău și Cetatea Albă, - toate acestea au evidențiat, în miniatură, planurile diabolice ale administrației sovietice în teritoriile ocupate.

Modul în care armata roșie a cotropit Basarabia și Nordul Bucovinei subliniază caracterul agresiv al acțiunii sovietice împotriva României. Trupele sovietice s-au dedat la acte de ostilitate, în timp ce trupele românești, în retragere, s-au conformat ordinelor categorice date de Comandamentul armatei de a nu recurge la arme. A fost, așadar, cel de-al doilea dictat din totalul celor 13 impuse României între 1939 și 1947 de către marile puteri totalitare și ne-totalitare, spre folosul Reich-ului nazist inițial și, în etapa finală a conflagrației secolului, spre marele avantaj al URSS.

În situația în care România a fost pusă pe masa de disecție a celor două mari puteri continentale, - Uniunea Sovietică și Germania, - factorul politic intern a înțeles că singura soluție viabilă era o guvernare de „mână forte”, capabilă să salveze regimul politic, să asigure ordinea internă, să fie agreat de forțele politice interne și acceptat de Germania. Această soluție viabilă s-a dovedit a fi „soluția Antonescu”, care nu a fost gândită ca o uzurpare a puterii în scopul reformării, schimbării sau întemeierii de instituții noi, de impunere a unor modele străine spiritului național, ci s-a impus de la sine ca o soluție de apărare, pentru depășirea unui moment politic cu finalitate neprevăzută și ca o continuitate a statalității românești, aflată în pragul prăbușirii datorită regimului politic și a consecințelor crizei generale europene.

În discursul ținut la 8 septembrie 1940, în prima duminică de după abdicarea lui Carol al II-lea, când pierderile României însumau 33,79 % din teritoriu și 34,02 % din populație, generalul I. Antonescu a lansat îndemnul: „Români, împreună cu copiii și cu părinții noștri, să mergem la ora 11:00 în bisericile noastre și, îngenunchiați în fața altarelor, cu fața la pământ, să ne rugăm pentru greșelile de care nu suntem vinovați. Să cerem iertare fraților noștri nefericiți care, din cauza durității timpurilor și din cauza propriei noastre greșeli, au fost smulși de la pieptul României îndurerate, și să ne luăm angajamentul solemn că ne vom uni prin muncă și prin fraternitate, prin gândire și prin sentimente, în iubire și întru lege, în disciplină și echilibru, în ordine și în credință pentru că, prin muncă, vom merge spre prosperitate. Să fim pregătiți”.

Atunci când, în zorii zilei de 22 iunie 1941, Germania a atacat prin surprindere Uniunea Sovietică, fostul ei aliat de război și cotropiri din 1939-1941, I. Antonescu, angajându-se alături de trupele germane, a difuzat, concomitent cu celebra-i Proclamație către Țară, nu mai puțin celebrul ordin de atac, difuzat prin Radio și tipar, care suna astfel:

„V-am făgăduit din prima zi a noii domnii și a luptei mele naționale, să vă duc la biruință. Să șterg pata de dezonoare din Cartea Neamului și umbra de umilire de pe fruntea și epoleții voștri. Azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoșești și a bisericii, lupta pentru vetrele și altarele românești de totdeauna.

Ostași, vă ordon: Treceți Prutul!

Zdrobiți vrăjmașul din Răsărit și Miazănoapte. Dezrobiți din jugul roșu al bolșevismului pe frații voștri cotropiți! Reîmpliniți în trupul Țării glia străbună a Basarabilor și codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele și plaiurile voastre!

Ostași, plecați azi pe drumul biruinței lui Ștefan cel Mare, ca să cuprindeți cu jertfa voastră ceea ce au supus strămoșii voștri cu lupta lor!

Înainte! Fiți mândri că veacurile ne-au lăsat aici strajă dreptății și zid de apărare creștină! Fiți vrednici de trecutul românesc!”.

„Ofițerii și trupa urcați pe primele ambarcațiuni au început trecerea Prutului cântând imnuri patriotice”

Așadar, zarurile erau aruncate: România se angaja în vara anului 1941 într-un „război paralel” alături de Germania, prea puțin pregătit sub aspect politic, slab conceput din punct de vedere strategic, imperfect ca pregătire informativă, materială, cu insuficiente mijloace de luptă și efective, urmărind însă, indiscutabil, o cauză dreaptă – reluarea Basarabiei și a Nordului Bucovinei. Explicația finală, în sfera diplomatică, între România și URSS a fost oferită de audiența lui Grigore Gafencu la V.M. Molotov din 24 iunie 1941. Ministrul României i-a arătat șefului diplomației sovietice că URSS era răspunzătoare pentru alăturarea României de Axă: „Uniunea Sovietică – a spus el – a distrus în România orice sentiment de încredere și de siguranță și a trezit îndreptățita teamă că însăși ființa statului român e în primejdie. Am căutat atunci un sprijin în altă parte. Nu am fi avut nevoie de acest sprijin și nu l-am fi căutat, dacă nu am fi fost loviți și dacă nu ne-am fi simțit amenințați”.

Dezlănțuită la orele 4:00, în dimineața zilei de 22 iunie, ofensiva română n-a constituit o surpriză pentru sovietici. Pe malul opus al Prutului și în unele sectoare, chiar la malul apei, trupele sovietice au deschis imediat un foc viu și eficient, luptând dârz în apărare. A trebuit mult efort, multă vitejie, soldate cu multe pierderi de vieți omenești, de o parte și de alta, pentru ca să poată fi lărgite capetele de pod și mișcarea de înaintare să se producă. Spre deosebire de restul frontului german, care continua înaintarea vertiginos și spectacular, în Basarabia și Bucovina au fost duse lupte dârze pentru cucerirea fiecărei poziții, fiecărei linii de rezistență avantajate de pădurile și cutele largi de teren succesive pe direcția de înaintare.

Entuziasmul soldaților români, substitut al carențelor de instruire și înzestrare, a cunoscut, în acele lupte, cotele cele mai înalte din timpul războiului. S-au petrecut, uneori, scene de-a dreptul paradoxale, ca de pildă cea descrisă în jurnalul Diviziei 5 infanterie, la 4 iulie, când a avut loc trecerea Prutului: „A fost impresionant momentul acestei treceri, când, contrar regulilor de a păstra liniștea, ofițerii și trupa urcați pe primele ambarcațiuni au început trecerea cântând imnuri patriotice. Inamicul vede acțiunea noastră și execută un bombardament extrem de violent asupra plajelor, bombardament ce nu a stânjenit cu nimic elanul ofițerilor și al trupei”.

Recucerirea Basarabiei și Nordului Bucovinei nu s-a făcut, prin urmare, prin plimbări demonstrative de oști în ținută de război, ci prin încleștări pe viață și pe moarte între acei care își apărau pământul, alungându-i pe cotropitori ca în vremea lui Ștefan cel Mare. La 25 iulie 1941, după 33 de zile de război, cu pierderi de 24.396 de oameni, dintre care 5.011 morți, restul fiind răniți ori dispăruți, Basarabia și Nordul Bucovinei au fost recuperate, iar generalul I. Antonescu a fost ridicat, la 22 august, în gradul de mareșal. Totodată, Antonescu a fost distins cu ordinul „Mihai Viteazul” (clasa I), la 15 zile după ce Adolf Hitler, personal, îi înmânase „Crucea de Fier”, în semn de prețuire a celui care, la aproape 150 de ani de la creare, devenea primul străin posesor al invidiatei distincții.

Antonescu a ordonat trecerea Prutului singur, fără nicio consultare cu factorii politici ai țării, - deși, popularitatea deciziei de a implica România în cel de-al Doilea Război Mondial, ca și satisfacțiile pentru lanțul de victorii succesive datei de 22 iunie 1941 și-au aflat reflexul în rezultatele extrem de semnificative ale plebiscitului din 9 noiembrie 1941, când, cu 3.481.311 voturi „da” și 74 de „nu”, națiunea română și-a exprimat aprobarea asupra „guvernării dezrobitoare a Mareșalului Antonescu”, - și fără a încheia vreun tratat sau convenție cu Germania care să stipuleze condițiile și limitele colaborării.

Basarabia și Nordul Bucovinei, eliberate în întregime în 1941 de armata română

La 27 iulie 1941, după lupte grele, Basarabia și Nordul Bucovinei erau în întregime eliberate și, prin urmare, fusese realizat și obiectivul angajării României în războiul împotriva Uniunii Sovietice. I. Antonescu urma acum, iarăși singur, să decidă: fie continuarea războiului peste Nistru, - o acțiune pe care Hitler nu i-o ceruse, - fie oprirea armatei pe vechea frontieră reîntregită. Nu a fost, de aceea, o surpriză faptul că, a doua zi de la atingerea vechilor frontiere de la Est, generalul dădu ordin de demobilizare și înapoiere în țară a primului eșalon de forțe alcătuit din două divizii de infanterie. Mai mult, s-a deplasat în după-amiaza acelei zile la posturile de comandă a celor două mari unități, spre a controla cum se executau deplasările în interior.

Acest act militar, consemnat în documentele vremii, atestă clar concepția conducerii de stat și militare a României, că războiul luase sfârșit. Totuși, dezvoltarea generală a operațiilor de pe frontul germano-sovietic a făcut ca România să nu-și poată încheia războiul. Răspunsul l-a dat chiar generalul Antonescu, și anume pentru simplul motiv că nu era cu putință. Nu se putea admite ca o armată de 20 de divizii victorioase să plece acasă, în momentul când aliatul ei purta bătălii grele pentru distrugerea inamicului comun. Nu se putea ca 20 de divizii să stea cu arma la picior, când germanii simțeau lipsa efectivelor. Nu se putea, așadar, ca generalul Antonescu să comită un act de defecțiune, care ar fi fost similar cu o desprindere de alianță. Un asemenea fapt n-ar fi rămas fără consecințe pentru România: în timp ce armata ungară mergea alături de Germania pentru același Ardeal; în timp ce Bulgaria stătea cu arma la picior, în spatele României; în timp ce Horia Sima aștepta la Berlin cea mai mică defecțiune în conducerea generalului Antonescu, acestuia nu-i era permis să comită acea defecțiune.

Spre deosebire de Mannerheim, care se oprise după recucerirea Careliei, Antonescu a ales să continue ofensiva în interiorul Rusiei sovietice alături de nemți „pentru salvarea credinței, ordinii, civilizației”. În consecință, s-a dat ordinul de înaintare și Nistrul a fost trecut, iar, prin aceasta, începea o nouă etapă a participării României în cel de-al Doilea Război Mondial: la 6 august 1941, Antonescu primea de la Hitler administrația Transnistriei, la 15 octombrie trupele sale cucereau, cu mari pierderi, Odesa, continuând apoi înaintarea ca parte a dispozitivului militar german. Alături de Wehrmacht, diviziile românești au luat parte la bătălia pentru Crimeea (1941-1942), la cea pentru cucerirea Stalingradului și Caucazului (1942-1943), la luptele din Cuban (1943) apoi, în defensivă, la apărarea Crimeii (1943-1944), murind în acele lupte 147.000 de soldați și ofițeri și căzând 180.000 de prizonieri la ruși.

De ce au participat unitățile române la operațiunile militare la Est de Nistru? Și dacă aceste unități nu ar fi trecut Nistrul, ar fi fost posibilă menținerea Basarabiei și Nordului Bucovinei în componența României la finele celei de-a doua conflagrații mondiale? Ar fi evitat România includerea ei în sfera de influență sovietică?

Chiar la o distanță de peste opt decenii de la evenimentele respective, istoriografia nu dispune de răspunsuri univoce la interogațiile de mai sus.

Cert este faptul că operațiunile militare ale României de eliberare a Basarabiei și Nordului Bucovinei au fost, în fond, apreciate cu înțelegere de către Marea Britanie și SUA, acestea fiind considerate de ambele puteri drept provincii românești. Premierul britanic Winston Churchill, bunăoară, care vorbea de Basarabia ca de o „provincie românească”, a așteptat până la 29 noiembrie 1941, adică până la completa restabilire a suveranității românești asupra Basarabiei și terminarea campaniei de la Odesa, pentru a pune în vedere guvernului de la București că Anglia se va considera în stare de război cu România, dacă operațiunile militare române împotriva armatei sovietice aliate nu vor înceta. Abia la 1 decembrie 1941, la cererea insistentă a sovieticilor, Anglia va trimite un ultimatum, asemănător celui pe care-l adresase Finlandei, cerând retragerea trupelor înapoi peste Nistru în termen de 5 zile. Și întrucât mareșalul Antonescu nu a dat curs acelei cereri, Anglia a declarat război României la 7 decembrie 1941.

„Atâta timp cât armata română nu va depăși vechea graniță română, Statele Unite nu au niciun motiv de a critica acțiunea României”

În același context, la 24 iunie 1941, un înalt demnitar de la Departamentul de Stat al SUA, a spus însărcinatului cu afaceri român la Washington, Brutus Coste, că „atâta timp cât armata română nu va depăși vechea graniță română, Statele Unite nu au niciun motiv de a critica acțiunea României”. Secretarul de Stat american Cordell Hull afirma, în memoriile sale: „Românii ne asigură în curând că nu aveau altă intențiune decât să ocupe teritoriile pe care Rusia le luase României cu un an mai înainte, că vor organiza o poziție de defensivă strategică de-a lungul râului Nistru și vor considera obligațiunile lor către Germania ca împlinite”. Mai mult, Statele Unite nu vor răspunde declarației de război românești (decembrie 1941), determinate de aderarea acesteia la Pactul Tripartit decât la 4 iunie 1942, subliniind însă și atunci că România participa la un război nu din liberă voință, ci numai din constrângere și sub controlul Germaniei.

Se știe, de asemenea, că Hitler nu a insistat neapărat asupra participării României la campania militară de peste Nistru, subliniind, la începutul acesteia: „Știu, domnule general Antonescu, că aceasta este, în primul rând, hotărârea dvs. Voința dvs., puterea de acțiune și curajul dvs. bărbătesc au determinat poporul dvs. de a urma această cale”. Cu toate acestea, răspunsul lui Antonescu din 30 iulie 1941 conținea o afirmare categorică a hotărârii sale de a fi, până la sfârșit, alături de Reich: „Vă confirm și acum că voi merge până la capăt în acțiunea ce am pornit la Răsărit împotriva marelui dușman al civilizației, al Europei și al Țării mele: bolșevismul rus. De aceea nu pun nici un fel de condiții și nu discut cu nimic această cooperare militară pe un nou teritoriu. Voi îndeplini misiunea militară prevăzută în scrisoarea Excelenței Voastre (...). Voi îndeplini această acțiune din convingerea adâncă că slujesc nu numai Neamul Românesc și populațiile românești de peste Nistru, dar comandamentele civilizației și nevoia de a lupta conștient la întemeierea noii sorți a Europei”.

Dincolo de forma diplomatică puțin practicată în relațiile dintre state, - „nu pun nici un fel de condiții și nu discut cu nimic această cooperare militară pe un nou teritoriu”, - decizia lui Antonescu de continuare a „războiului sfânt” împotriva Uniunii Sovietice, alături de Germania, după redobândirea Basarabiei și Nordului Bucovinei, nu mai întrunea acum nici adeziunea clasei politice românești, mareșalului reproșându-i-se, cu justificat temei, că: „Ar fi prea pretențios să credem că continuarea războiului germano-rus ar depinde de colaborarea noastră, precum este nu mai puțin pretențios să proclamăm noi, România, război sfânt contra Rusiei, pentru organizarea ei internă, de stat și socială”. În această privință, istoria perioadei respective a reținut fapte de-a dreptul paradoxale, când, în timp ce trupele române sângerau „pe câmpurile deznădejdii de la Don și în stepa calmucă, anglofilii (din România.- n.n.) benchetuiau închinând cupe de șampanie pentru înfrângerea armatei germane”, - prin urmare, și a armatei române!

Marile Puteri, favorabile pretențiilor teritoriale ale Moscovei

Este de notat că însuși I. Antonescu a intuit, încă din noiembrie 1941, că Germania se îndreaptă spre o iminentă pierdere a războiului, inițiind, în consecință, tratative cu Aliații pentru ieșirea condiționată din război, prin emisarii săi la Ankara și Cairo pentru discuții cu englezii și americanii. Se va lovi însă de un refuz categoric al sovieticilor care, în persoana lui V.M. Molotov, vor cere secretarului de stat pentru Afaceri Externe al Marii Britanii, Sir Robert Anthony Eden, să nu îngăduie niciun fel de tratative cu românii. Aceasta deoarece încă din 1942, Stalin, bazându-se pe evoluția imediat favorabilă a evenimentelor militare de pe frontul sovieto-german, făcuse cunoscute Aliaților intențiile sale de a se ajunge la o nouă împărțire a Europei în zone de influență sovietică, Marile Puteri arătându-se, straniu lucru, favorabile pretențiilor Moscovei. Roosevelt, bunăoară, va afirma că pentru el este firesc „ca țările europene să sufere transformări profunde, ca să se adapteze Rusiei”.

Angrenată forțat într-un conflict mondial ce cuprinsese întreaga Europă, URSS, zona Atlanticului și toată aria centrală și de vest a Pacificului, într-o atare confruntare globală așadar, Marile Puteri nu au mai pătruns în motivările și prioritățile politicii naționale românești. Londra și Washingtonul nu vor insista nici pentru integritatea teritorială a Poloniei în hotarele ei din 1939, vor accepta încorporarea prin forță în URSS a Estoniei, Letoniei și Lituaniei, vor fi de acord ca întreaga Europă Centrală, de Est și de Sud-Est (cu excepția Greciei) să devină aria exclusivă de operațiuni a Armatei Roșii, cu urmările cunoscute – sovietizarea și comunizarea întregii zone.

Așadar, sub impactul victoriilor sovietice în cel de-al Doilea Război Mondial, politica Marii Britanii și a SUA a oscilat când într-un sens, când în altul, deseori într-o direcție complet opusă celei inițiale, astfel încât principiile generoase ale Chartei Atlanticului (decembrie 1941), - „nici o schimbare teritorială, care nu se va afla în acord cu dorința exprimată liber de către popoarele cointeresate”, „dreptul popoarelor de a-și alege forma de guvernământ pe care și-o doresc”, „posibilitate tuturor țărilor să trăiască în siguranță pe teritoriile lor” etc., - toate acestea au rămas, în mare măsură, doar deziderate, granițele de Vest ale URSS fiind consemnate ca atare în Actul Final de la Helsinki (1 august 1975).

În final, România și-a menținut ființa statală, reușind să-și restabilească integral hotarul din Vest: prin realipirea Transilvaniei, recunoscută prin Tratatul de Pace de la Paris (10 februarie 1947), teritoriul revine la 237.500 km². România însă s-a aflat în tabăra celor învinși și în aria ocupată de Armata Roșie, încheind Al Doilea Război Mondial cu un minus de 58.149 km² față de hotarele din 1 septembrie 1939. În plus, alcătuirile tradiționale ale României – proprietate privată, sistem politic pluripartidist, economie de piață, drepturi și libertăți cetățenești, instituție monarhică – toate acestea au fost lichidate prin impunerea unui regim comunist de tip sovietic.

Text semnat pentru Ziarul NAȚIONAL de către Nicolae Enciu, doctor habilitat în istorie, cercetător științific principal, Institutul de Istorie al Universității de Stat din Moldova