Nicolae Enciu // Actul de la 23 august 1944 și operațiunea Iași-Chișinău: „Ceasul cel mai greu al istoriei noastre”

Prin Convenția de Armistițiu de la Moscova din 12 - 13 septembrie 1944, s-a impus statului român să recunoască intrarea în componența Uniunii Sovietice a Basarabiei, nordului Bucovinei și a teritoriului Herța printr-o formulare ce n-a fost negociată

În cele peste trei decenii de la căderea regimului comunist, atât în Republica Moldova cât și în România au fost înregistrate progrese notabile în domeniul cercetării unor teme și perioade istorice anterior restricționate, falsificate sau/și tratate în spiritul directivelor de partid. În rândul unor astfel de teme și perioade de importanță istorică majoră se numără actul de la 23 august 1944 și operațiunea Iași-Chișinău (20 - 29 august 1944), ambele cu consecințe de durată greu de anticipat în momentul în care s-au produs, dar care au sfârșit, în final, cu includerea întregului spațiu românesc în zona de dominație sovietică și cu inevitabila tranziție spre comunizare.

La opt decenii de la acele dramatice evenimente care continuă a fi dezbătute în contradictoriu, cert este că încheierea celui de-al Doilea Război Mondial cu o nouă delimitare a sferelor de influență a fost foarte greu de anticipat atât pentru opinia publică și oamenii politici din România, cât și pentru Europa de Est în ansamblu. Așa cum pe bună dreptate menționa acad. Dinu C. Giurescu, o atare răsturnare a situației, cât și natura regimului sovietic stalinist, - atât de contrar stării normale, firești a ființei umane, - explică de ce ideea eliberării țărilor din sud-estul și centrul Europei de către aliații din Occident a stăruit până la obsesie timp de peste un deceniu, din 1944 - 1945 și până la revoluția ungară din 1956.

Proclamația regelui Mihai I

Ca urmare a ofensivei Armatei Roșii din iarna 1943 - 1944, trupele sovietice comandate de generalii I.S. Konev, R.I. Malinovski și F.G. Tolbuhin au reușit, în primăvara anului 1944, să împingă forțele Axei spre Nistru și, ulterior, spre Prut, punând în evidență perspectiva inexorabilă a reinstaurării regimului sovietic de ocupație în Basarabia și Nordul Bucovinei. La 30 martie 1944, trupele sovietice intrau deja în Cernăuți, iar până la mijlocul lunii aprilie ocupau peste 100 de localități din Basarabia, inclusiv județele Soroca, Bălți și parțial județele Orhei și Chișinău.

Sperându-se, încă, „păstrarea nezdruncinată a unirii Basarabiei cu Patria-Mamă”, în martie 1944 s-a încercat realizarea unei ample acțiuni, prin trimiterea în străinătate a unor personalități politice și culturale basarabene precum Ion Pelivan, Pan Halippa, dr. Petre Cazacu, Ștefan Ciobanu, Vladimir Cristi, Anton Crihan, G. Năstase, Al. Boldur, Vasile Harea, Valer Ciobanu, Th. Holban, G. Bezviconi, Nichita Smochină și Șt. Bulat. În nota de serviciu întocmită în acest scop la Ministerul Afacerilor Străine de Vasile Stoica, se preciza că, în cazul lui I. Pelivan, Pan Halippa, Șt. Ciobanu, dr. P. Cazacu, Vl. Cristi și Anton Crihan, care au fost „devotați făuritori ai Unirii în 1918, pe lângă problema unei activități în străinătate pentru Basarabia, trebuie avută în vedere necesitatea ca, în eventualitatea unei înfrângeri a forțelor noastre, ei să nu se găsească în țară, unde mâna rusească i-ar putea ajunge”. Din cauza precipitării evenimentelor, acțiunea diplomatică proiectată n-a mai putut fi înfăptuită, astfel încât, la sfârșitul lunii martie 1944, trupele sovietice intrau în zona de nord a României.

În ziua de 2 aprilie 1944, în condițiile în care trupele Armatei Roșii se aflau deja pe teritoriul național al României, ministrul de Externe al URSS, V.M. Molotov, în numele guvernului sovietic a declarat că „Armata Roșie, în urma victorioasei sale ofensive, a ajuns la râul Prut, care formează frontiera de stat între Uniunea Sovietică și România”. Acest fapt, preciza în continuare, V.M. Molotov, constituie „primul pas spre restabilirea completă a frontierei de stat sovietice, stabilită cu România prin tratatul din 1940, pe care România l-a violat în mod perfid, prin atacul ei neprovocat din 1941, în alianță cu Germania hitleristă”. Totodată, guvernul sovietic declara că el „nu urmărește să dobândească nicio parte din teritoriul românesc și nici să schimbe orânduirea socială din România. Intrarea Armatei Roșii pe teritoriul românesc e cauzată numai de necesități militare și de continuarea rezistenței trupelor inamice”.

Peste zece zile, la 12 aprilie 1944, URSS a prezentat în mod public guvernului de la București condițiile încheierii unui armistițiu, care s-au dovedit a fi pur propagandistice și liniștitoare, formulate pentru a nu stârni reacții nedorite în România și bănuieli în rândurile partenerilor din coaliția Națiunilor Unite: ruperea alianței cu Germania și lupta alături de trupele aliate (inclusiv sovietice) contra hitleriștilor, pentru restabilirea independenței și suveranității României; reglementarea problemelor de frontieră, a despăgubirilor și a situației prizonierilor de război; libera deplasare a trupelor aliate pe teritoriul României în scopul continuării războiului împotriva Germaniei și a ultimilor ei aliați; acordul Uniunii Sovietice pentru anularea Dictatului de la Viena și sprijinirea României pentru eliberarea nordului Transilvaniei.

Neîncrezător în mod justificat de oferta Moscovei, mareșalul Ion Antonescu a optat pentru continuarea ostilităților contra Națiunilor Unite, de partea Reichului nazist, soluția aleasă fiind plină de consecințe, amenințând să transforme România într-un imens teatru de operațiuni și să o azvârle într-o catastrofă națională.

Luptele au fost reluate cu intensitate la 20 august 1944, când trupele Frontului 3 ucrainean de sub comanda mareșalului F.I. Tolbuhin au străpuns apărarea la sud de Tighina, înaintând spre vest, pentru a se uni cu trupele Frontului 2 ucrainean, condus de mareșalul R.I. Malinovski. La 23 august 1944, trupele Armatei a 5-a de șoc conduse de generalul N.E. Berzarin au declanșat ofensiva în direcția or. Chișinău, pentru a-l cuceri în ziua următoare. În aceeași zi, detașamentele de avangardă ale Fronturilor 2 și 3 ucrainene au realizat joncțiunea în apropiere de or. Huși, încercuind forțele principale ale Grupului de Armate germane „Ucraina de Sud”, condus de general-colonelul Hans Friessner.

Succesul ofensivei sovietice desfășurate în cadrul operațiunii „Iași-Chișinău” (20 - 29 august 1944) s-a conjugat cu lovitura de stat de la București, din 23 august 1944, prin care regele Mihai I l-a destituit și arestat pe mareșalul Ion Antonescu, după care s-a anunțat desprinderea României de alianța cu Germania și alăturarea ei la coaliția Națiunilor Unite, încetarea războiului împotriva Uniunii Sovietice, instaurarea unui guvern de uniune națională prezidat de generalul Constantin Sănătescu. În Proclamația regelui către țară se afirma: „În ceasul cel mai greu al istoriei noastre, am socotit, în deplină înțelegere cu poporul meu, că nu este decât o singură cale pentru salvarea țării de la o catastrofă totală: ieșirea noastră din alianța cu Puterile Axei și imediata încetare a războiului cu Națiunile Unite. Români, un nou guvern de Uniune Națională a fost însărcinat să ducă la îndeplinire voința hotărâtă a țării, de a încheia pacea cu Națiunile Unite. România a acceptat armistițiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii. Din acest moment încetează orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum și starea de război cu Marea Britanie și Statele Unite. Primiți pe soldații acestor armate cu încredere. Națiunile Unite ne-au garantat independența țării și neamestecul în treburile noastre interne. Ele au recunoscut nedreptatea Dictatului de la Viena, prin care Transilvania ne-a fost răpită”.

Așa cum au demonstrat evenimentele imediat următoare, Proclamația regelui Mihai I reflecta mai mult un deziderat decât o realitate, deoarece Convenția de Armistițiu, semnată la Moscova în noaptea de 12 spre 13 septembrie 1944, nu consemna decât încetarea stării de război între Națiunile Unite și România, ci stabilea coordonatele precise pe care trebuia să evolueze în continuare societatea românească. În fapt, Convenția de Armistițiu a consemnat într-un act de drept internațional acordul dintre cele trei mari puteri privind împărțirea sferelor de influență, cu referire expresă la România, care era plasată în zona de dominație sovietică.

Prin Convenția de Armistițiu de la Moscova din 12 - 13 septembrie 1944, s-a impus statului român să recunoască intrarea în componența Uniunii Sovietice a Basarabiei, nordului Bucovinei și a teritoriului Herța printr-o formulare ce n-a fost negociată. Astfel, textul propus de sovietici era următorul: „Se stabilește frontiera de stat între Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste și România, stabilită prin convenția sovieto-română din 28 iunie 1940” (art. 4). Acest articol s-a prezentat în ședința din 11 septembrie 1944, când șeful delegației sovietice, V.M. Molotov, a declarat: „Acest lucru nu se poate discuta. A fost primită de la început și stă la baza armistițiului. Trecem la art. 5”.

Realitatea istorică probează că în acea zi nu a existat nicio convenție româno-sovietică, ci o a doua notă ultimativă a guvernului de la Moscova, urmată de ocuparea Basarabiei de către Armata Roșie. Știind că Charta Atlanticului (14 august 1941) nu admitea „nicio schimbare teritorială, care nu se va afla în acord cu dorința exprimată liber de către popoarele cointeresate”, precum și că afirma „dreptul tuturor popoarelor de a-și alege forma de guvernământ pe care și-o doresc”, delegația sovietică a inclus în textul Convenției de Armistițiu un fals, prin urmare, raportat la principiile dreptului internațional, conținutul articolului 4 al Convenției de Armistițiu se constituie într-un dol – o eroare provocată intenționat de co-contractant, datorită căreia partenerul este de acord cu încheierea actului.

Așadar, chiar dacă prin actul de la 23 august 1944 România a fost scutită de un război devastator, cu consecințe greu de estimat, pagubele suferite după acea dată, - prin reanexarea Basarabiei de către Uniunea Sovietică, ocuparea României de către forțele armate și de securitate sovietice, distrugerea instituțiilor democratice și impunerea unui regim politic exportat direct de la Moscova, procedându-se pretutindeni, unde Armata Roșie a ajuns, la aplicarea politicilor economice, sociale, culturale ori instituționale proprii URSS-ului (deportări, colectivizare forțată, industrializare rapidă, mobilizări ale forței de muncă etc.), au fost, cu certitudine, cu mult mai mari față de ceea ce ar fi însemnat materializarea „bătăliei armistițiului”.

Scrierea și rescrierea istoriei: 23 august 1944

Așa cum constată specialiștii în domeniu, în România de până la 1989 nu s-a putut scrie o istorie obiectivă a actului de la 23 august 1944 din cele mai diverse motive: fie că nu le convenea comuniștilor să releve rolul decisiv al regelui Mihai I în acele zile, fie că Gh. Gheorghiu-Dej nu participase în niciun fel la evenimentele respective, fie că acesta nu mai tolera menționarea rolului lui Lucrețiu Pătrășcanu în înfăptuirea actului, după ce ordonase cu sânge rece asasinarea acestuia etc.

A fost, într-un fel, un lucru „firesc” pentru acea perioadă, dat fiind că fiecare lider comunist ajuns la putere, - și nu numai în România, ci în toate țările din Estul Europei intrate în sfera de influență sovietică, - ordona istoricilor rescrierea evenimentelor din trecutul istoric, astfel încât rolul său personal în acele evenimente să fie proiectat într-o lumină cât mai favorabilă.

Nici Nicolae Ceaușescu nu a făcut excepție în această privință. El a ordonat schimbarea caracterizării actului de la 23 august 1944 din „insurecție națională armată, antifascistă și antiimperialistă” în „revoluție de eliberare socială și națională” - formulă în totală contradicție cu adevărul istoric, știindu-se că după acea „revoluție” regele Mihai rămânea, totuși, pe tron, iar șefii primelor guverne de după 23 august erau generalii „burghezi” Sănătescu și Rădescu. Culmea rescrierii istoriei a fost atinsă în anul 1989 când, în preajma zilei de 23 august, în indicațiile date presei, Secția de Propagandă a CC a solicitat ca în articolele jubiliare să se menționeze neapărat participarea lui Nicolae și a Elenei Ceaușescu la înfăptuirea acelui act istoric, deși în 1944 numele celor doi nu era cunoscut nici măcar printre membrii de partid.

Fiind confiscate global de Partidul Comunist Român, evenimentele de la 23 august 1944 au fost prezentate în versiuni succesive, obținând, în ordine cronologică, următoarele caracterizări: „ziua națională a poporului român” (1945); „marele act istoric” (1946); „ziua eliberării poporului de sub jugul fascist de către glorioasa armată sovietică, alături de care, întorcând armele, a luptat și armata noastră” (1948); „eliberarea României de sub jugul fascist”, cu un rol precumpănitor dat armatei sovietice (anii ʼ50); „revoluție populară” și „insurecție armată antifascistă”, efectuate din inițiativa și sub conducerea directă a Partidului Comunist” (1964); „insurecție națională armată, antifascistă și antiimperialistă” (1977); „revoluție de eliberare socială și națională, antifascistă și antiimperialistă” (1979-1989).

Nici după revoluția din decembrie 1989, în pofida unor importante contribuții documentare și istoriografice, având la bază documentele existente în Arhivele Naționale din București, Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, dar și în arhivele britanice, germane, americane sau rusești, actul de la 23 august 1944 nu numai că a căpătat noi semnificații, dar a iscat și o serie de controverse istorice și politice, rămânând în continuare „un imens și excelent domeniu de cercetare istorică”. Aproape toți istoricii sunt de acord că la 23 august 1944 a avut loc o lovitură de stat, însă consensul dispare atunci când se dezbate necesitatea, importanța și, mai ales, consecințele evenimentului.

Astfel, pentru partizanii dictaturii antonesciene, 23 august 1944 a fost o eroare, a constituit o trădare a „eroului și salvatorului neamului” – mareșalul Ion Antonescu, care pregătea încheierea armistițiului cu sovieticii, succesul acțiunii a fost mai degrabă rezultatul hazardului decât al unei strategii bine puse la punct, iar urmările sale au fost catastrofale, țara fiind ocupată de sovietici și comuniștilor înlesnindu-li-se venirea la putere.

Dimpotrivă, pentru susținătorii monarhiei constituționale, regele Mihai I a avut principalul merit al acțiunii, care era absolut necesară pentru a readuce țara în tabăra aliaților tradiționali (democrațiile occidentale, Franța și Marea Britanie) și a o salva de la distrugerea totală, Armata Română și-a îndeplinit magistral misiunea dată de Rege, iar România a reușit să evite controlul total al sovieticilor, și-a păstrat demnitatea națională și chiar a recuperat Ardealul cedat; de asemenea, aceștia invocă restaurarea democrației românești interbelice prin revenirea la Constituția din 1923 (e drept, pentru scurt timp și doar în limitele permise de Convenția de Armistițiu, din 12 / 13 septembrie 1944, aplicată de Comisia Aliată / Sovietică de Control).

Considerând firească și justificată existența unor diverse opinii asupra unei date memorabile a istoriei naționale aflate între politică și istorie, actul de la 23 august 1944 rămâne, totuși, un fapt unic în istorie: doi „dușmani de clasă” aflați la polii opuși ai societății românești (comuniștii și monarhia) au căzut de acord nu numai asupra unui plan comun de insurecție politică și militară, ci și au acceptat să conlucreze în conspirație, ceea ce presupunea încredere reciprocă, o încredere care, în mod necesar, se baza pe premisa că fiecare dintre părți era cinstită și demnă de încredere. A fost, așa cum afirmă mai mulți cercetători, reflectarea pe plan național românesc a marii coaliții între SUA, Marea Britanie și URSS, coaliție care a dus la zdrobirea hitlerismului. În România, însă, a fost vorba de ceva în plus și mai grav, deoarece, în timp ce Roosevelt și Churchill operau la nivel internațional, concepând coaliția cu marea putere comunistă ca pe o alianță de moment între state, dictată de raison dʼétat, fără implicații pe plan intern, unde cele două sisteme antagoniste își păstrau caracteristicile și prerogativele proprii, în România, conspirația Regelui cu comuniștii s-a desfășurat pe plan intern, cu evidente implicații asupra ordinii sociale, politice, economice și culturale.

Operațiunea Iași-Chișinău în istoriografia sovietică moldovenească

Dacă istoricii din România postbelică au beneficiat de o marjă considerabilă în tratarea obiectivelor participării României în războiul împotriva URSS, reușind, bunăoară, prin romancierul Marin Preda ori prin istoricul Aurică Simion să reabiliteze istoria României din vremea războiului, menționând expres obiectivele recuceririi Basarabiei și Bucovinei de Nord, istoricii din RSS Moldovenească au avut de suportat, practic, până la finele anilor ʼ80 ai secolului al XX-lea un dublu sau chiar triplu dictat politico-ideologic: cel de la Moscova, cel de pe plan politic local și, nu în ultimul rând, sistarea oricărui acces la arhive, ceea ce a exclus orice opinii în contradicție cu interpretarea oficială, de partid comunist, a evenimentelor respective.

O ilustrare pregnantă a situației în care s-au pomenit istoricii din RSSM în anii imediat postbelici o oferă broșura maiorului rus M. Tulin „RSS Moldovenească și regiunea Ismail a RSS Ucrainene” (1944), apărută chiar pe urmele operațiunii Iași-Chișinău, în care se afirma tranșant, cum că „triburile ruso-slave au fost primii locuitori ai acestui pământ” (Basarabia.- n.n.), în timp ce moldovenii ar fi devenit majoritari abia din secolul al XVI-lea (!). Așa cum regimul stalinist considera Basarabia „un teritoriu rusesc”, locuit de triburile ruso-slave din perioada în care acestea nu se divizaseră încă în cele trei ramificații – ruși, ucraineni și bieloruși, - istoricii moscoviți au fost aduși să șteargă orice amintire a trecutului recent românesc al acestui ținut, pentru a pune, în schimb, în evidență „legăturile seculare moldo-ruso-ucrainene”.

În acest context, raptul teritorial din 1812 a fost reinterpretat în scrierile istoricilor din RSSM ca „o unire benevolă, cu consecințe pozitive pentru viața poporului moldovenesc”, iar politica țarismului rus în Basarabia anilor 1812 - 1917 a fost declarată „mult mai umană și progresistă”, comparativ cu politica „imperialismului românesc”, care ar fi urmărit „să frâneze” evoluția economică a Basarabiei.

În cadrul aceluiași proces de rescriere a istoriei românilor de la est de Prut, personalități marcante basarabene precum Pantelimon Halippa, Ion Inculeț sau Ion Pelivan au devenit, în noua istoriografie sovietică moldovenească postbelică „trădători ai poporului moldovenesc”, anii interbelici – „o perioadă sumbră”, iar anul 1944 ar fi adus „poporului moldovenesc nu numai eliberarea, ci și o incomensurabilă ameliorare politică și materială”, ca urmare a reinstaurării puterii sovietice și a refacerii colhozurilor.

În rescrierea istoriei Basarabiei, operațiunea Iași-Chișinău a ocupat un loc central, autoritățile comuniste calificând-o drept „cea de a șaptea lovitură stalinistă”, care „a adus Moldovei eliberarea de sub jugul cotropitorilor germano-români”. Așa cum susțineau propagandiștii sovietici, operațiunea Iași-Chișinău ar fi demonstrat că, „în familia stalinistă a popoarelor din Uniunea Sovietică, poporul moldovenesc este strâns unit în jurul iubitului partid bolșevic și personal al iubitului conducător și învățător, tovarășul Stalin”.

De altfel, în istoriografia operațiunii Iași-Chișinău, clișeele propagandistice sovietice au fost cele mai persistente, atestându-se doar unele retușări după moartea lui Stalin din 1953 și critica semioficială a „cultului personalității”. Astfel, după 1956, teza privind „geniul militar al lui Stalin” a fost eliminată din enciclopediile sovietice, pentru a fi pusă în evidență, în schimb, contribuția militarilor R.I. Malinovski, F.I. Tolbuhin, S.G. Gorșkov, I.E. Petrov la realizarea cu succes a operațiunii Iași-Chișinău. În actul de la 23 august 1944, rolul decisiv va fi acordat „forțelor patriotice ale României conduse de Partidul comunist”, iar 24 august 1944 va fi proclamată „ziua eliberării RSS Moldovenești”. În anii postbelici, în dependență de starea relațiilor sovieto-române, vor fi vehiculate, alternativ, sintagmele „de sub jugul germano-fascist” sau „de sub jugul cotropitorilor germano-români”.

Practic, în toate lucrările editate la Moscova în perioada postbelică, era neapărat menționat „rolul eliberator decisiv” al Armatei Roșii în cadrul celui de-al Doilea Război Mondial, în Europa sau, în special, în Peninsula Balcanică, fără a fi admise discuții privind consecințele impunerii regimurilor de tip sovietic popoarelor respective.

Indiscutabil, cea mai „originală” lucrare în întreaga istoriografie sovietică despre operațiunea Iași-Chișinău a fost cea editată la Moscova în anul 1964, cu neobișnuitul titlu «Ясско-Кишиневские Канны», sub redacția mareșalului R. Ia. Malinovski, în care operațiunea respectivă era comparată cu... bătălia de la Cannes, din anul 216 î.Hr., din epoca celui de-al doilea război punic. În opinia mareșalului R. Ia. Malinovski, modelul clasic al măiestriei militare din cadrul bătăliei de la Cannes preocupase mințile conducătorilor militari de-a lungul întregii istorii a umanității, fără să fi putut realizat în practică. În accepția redactorului lucrării, „aplicarea respectivului model a devenit posibil doar în condițiile puterii sovietice, încununând întreaga experiență acumulată de Armata Roșie în anii războiului mondial”.

Alte curiozități conținute în respectiva lucrare constau în faptul că râul Prut era calificat de mareșalul R. Ia. Malinovski drept „o graniță naturală”, iar „înaintarea victorioasă a armatelor sovietice în interiorul României a contribuit la ascensiunea acelei forțe politice, care într-adevăr apăra interesele poporului român”, afirmația constituind o recunoaștere cvasioficială a „contribuției” Armatei Roșii la sovietizarea și comunizarea României.

Este de menționat că clișeele cu «Ясско-Кишиневские Канны» ca „model al măiestriei militare” au fost prezente inclusiv în enciclopediile oficiale editate la Moscova, în timp ce enciclopediile chișinăuene nu au făcut decât să le repete textual, amplificând, totodată, contribuția „partizanilor moldoveni” pentru a demonstra, astfel, „prietenia și coeziunea de nezdruncinat a popoarelor Uniunii Sovietice”. În toate acele enciclopedii puternic ideologizate, 24 august 1944 era calificat drept „ziua eliberării Chișinăului” și, totodată, „ziua eliberării RSSM de sub cotropitorii germano-români”. Urmând „exemplul” lui Leonid Brejnev, în anii apogeului carierei politice a lui Ivan Bodiul, enciclopediile moldovenești au considerat neapărat necesar să evidențieze contribuția personală a acestuia „la eliberarea ținutului natal” (nefiind originar din Basarabia.- n.n.), pentru ca, după cunoscutele decizii ale CC al PCUS din 1986, să se descopere că Bodiul „a comis abateri grave de la normele leniniste ale vieții de partid”.

August 1944 după August 1991

Proclamarea independenței Republicii Moldova, la 27 august 1991, a produs efecte benefice asupra științei istorice naționale, cercetătorii obținând libertatea creației de care fuseseră privați de-a lungul unei bune jumătăți de veac. Într-un timp relativ scurt, istoricii de la Chișinău au reușit să aducă la cunoștința publicului cititor o serie de teme, până atunci ignorate ori interzise cercetării în cadrul istoriografiei oficiale.

Nu a fost trecut cu vederea nici capitolul privind Basarabia în anii celui de-al Doilea Război Mondial, operațiunea Iași-Chișinău și consecințele acesteia pentru populația Basarabiei. În baza unor noi documente de arhivă, a memoriilor martorilor oculari ai evenimentelor, a literaturii de specialitate, au fost editate numeroase lucrări de mare valoare documentară și istoriografică în care sunt analizate obiectiv și multilateral etapele principale ale participării României în cel de-al Doilea Război Mondial, situația României în vara anului 1940, procesul de comunizare a Basarabiei în anii 1940 - 1941, restabilirea administrației românești după 22 iunie 1941, activitatea Guvernământului Basarabiei în domeniul economico-social și cultural ș.a..

Cu toate acestea, o serie de aspecte precum politica expansionistă a Kremlinului în direcția Balcanilor, raptul Basarabiei, nordului Bucovinei, Ținutului Herța și începutul sovietizării acestor teritorii românești, întrerupt de războiul germano-sovietic, politica mareșalului Ion Antonescu în Basarabia anilor 1941 -1944, pierderile teritoriale după ieșirea Bucureștilor din războiul împotriva statelor Coaliției antihitleriste, toate acestea rămân în continuare probleme de cercetare importante, mereu actuale, dar încă neelucidate suficient. La fel ca în cazul actului de la 23 august 1944, operațiunea Iași-Chișinău și consecințele acesteia continuă a fi manipulate de către diverse partide politice în scopuri și interese electorale.

Referindu-se la evenimentele din august 1944, prof. univ. Mihai Retegan menționa, cu justificat temei, că atât timp cât „politicul” se va implica în dezbaterea științifică, - domeniu aparținând prioritar istoricilor de profesie, - urmărind obținerea unor avantaje electorale, respectiv impunerea unor concepții politico-ideologice partizane, nu ne vom apropia, ci, dimpotrivă, ne vom îndepărta de aflarea adevărului. În această situație, istoricii sunt chemați, în continuare, să ofere interpretări obiective, imparțiale și temeinic documentate cu privire la evenimentele produse acum opt decenii, pentru a reduce și chiar anula pericolul receptării unor interpretări subiective și unilaterale, ce nu urmăresc un alt obiectiv decât manipularea opiniei publice.

Text semnat de Nicolae Enciu, doctor habilitat în istorie, cercetător științific principal, Institutul de Istorie al Universității de Stat din Moldova, pentru Ziarul NAȚIONAL