Nicolae Enciu // Academicianul Ioan-Aurel Pop împlinește 70 de ani: Românii și România în opera sa

„Lipsa luminării minții prin studii temeinice naște monștri la fel de înspăimântători și periculoși ca și «somnul rațiunii». Lipsa învățăturii serioase înseamnă întunecarea conștiințelor, pierderea sensului echilibrului, moartea spirituală, adică dezumanizarea. Ne pregătim oare pentru o condiție larvară, prin care să ne putem satisface numai nevoile fizice? Dacă da, ne îndreptăm spre moartea condiției umane! Dacă nu dorim acest lucru – echivalent cu sinuciderea colectivă – atunci nu avem decât o singură soluție, anume să revenim la valorile consacrate de secole și să le adaptăm acestui început de mileniu trei. Să învățăm, din credința iluminiștilor, care prețuiau școala mai mult decât pământul ori averea materială și să recitim «Poemele Luminii» ale lui Lucian Blaga”.

Acad. Ioan-Aurel Pop, Lumina „cărții” (2019)

Pentru comunitatea științifică de pe ambele maluri ale Prutului – și nu numai, – începutul fiecărui Nou An se asociază cu luminoasa imagine a eruditului, talentatului și strălucitului savant de anvergură europeană și internațională, a carismaticului Președinte al Academiei Române, acad. Ioan-Aurel Pop, care în acest an rotunjește frumoasa vârstă de 70 de ani. Aflat în al doilea mandat consecutiv de președinte al celui mai înalt for științific și cultural al României și al tuturor românilor, Ioan-Aurel Pop este, actualmente, una din personalitățile de vârf ale istoriografiei și culturii din întreg spațiul românesc, care și-a consacrat viața și activitatea slujirii cu devoțiune a adevărului istoric și culturii naționale, devenind un nume de prestigiu în areopagul academic și cultural mondial. În persoana distinsului academician celebrăm, în această primă zi a Noului An 2025, unul dintre cei mai apreciați și talentați intelectuali români în viață, un adevărat «luminător al trecutului și veghetor al viitorului neamului românesc».

Născut la 1 ianuarie 1955 în localitatea Sântioana din județul Cluj, Ioan-Aurel Pop este absolventul Liceului „Andrei Șaguna” din Brașov (1970-1974) și al Facultății de Istorie-Filosofie (Secția Istorie, specializarea Istorie medievală) a Universității din Cluj-Napoca (1975-1979), pe care a încheiat-o ca șef de promoție. Și-a început activitatea didactică în calitate de profesor la Liceul industrial nr. 6 din Cluj-Napoca (1979-1984) și a urcat, începând din 1984, când se înscrie la doctorat, toate treptele ierarhice universitare, de la asistent (1984-1990) la lector (1990-1992), apoi conferențiar universitar (1992-1996) și până la cea de profesor universitar (din 1996), susținând cursuri de paleografie latină, de istoria Transilvaniei, istoria medievală a românilor în cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca.

În anul academic 1991-1992 a fost Fulbright visiting professor la Universitatea din Pittsburgh (SUA) și a efectuat o serie de stagii de documentare și cercetare în Franța, Anglia, Italia, Austria, Ungaria etc. A fost cercetător științific I și director al Centrului de Studii Transilvane (1993-2018) din cadrul Fundației Culturale Române (ulterior Institutul Cultural Român), integrat din 2007 Filialei din Cluj-Napoca a Academiei Române.

A fost profesor universitar la Universitatea „Babeș-Bolyai”, Catedra de Istorie medievală și istoriografie, și rector în două rânduri al acestei prestigioase instituții de învățământ superior (2012-2020). Ioan-Aurel Pop este autorul și coautorul a peste o sută de cărți, tratate și manuale universitare, ediții de izvoare istorice, volume îngrijite și a peste o mie de studii și articole, fiind apreciat, pe bună dreptate, unul din cei mai profunzi și prolifici medieviști români ai momentului, personalitate de vârf a istoriografiei române contemporane. A obținut o recunoaștere unanimă a mediului academic românesc și a celui internațional, având ca domenii de competență și de interes profesional istoria medievală românească și europeană, instituțiile medievale și paleografia latină, editând de-a lungul anilor lucrări fundamentale în toate aceste domenii, larg acceptate, cunoscute și recunoscute atât pe plan național, cât și european și internațional, titlurile cele mai relevante fiind: Instituții medievale românești. Adunările cneziale și nobiliare (boierești) din Transilvania în secolele XIV-XVI (Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1991); Etnie și confesiune în Transilvania (secolele XIII-XX) (Oradea, 1994); The Ethno-Confessional Structure of Medieval Hungary and Transylvania (Cluj-Napoca, 1995); Românii și maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului medieval în Transilvania (Cluj-Napoca: Centrul de Studii Transilvane, 1996); Istoria Transilvaniei medievale: de la etnogeneza românilor până la Mihai Viteazul (Cluj-Napoca: Editura Presa Universitară Clujeană, 1997); Geneza medievală a națiunilor moderne (secolele XIII-XVI) (București, 1998); Istoria, adevărurile şi miturile (Note de lectură) (București: Editura Enciclopedică, 2002); Contribuții la istoria culturii românești (Cronicile brașovene din secolele XVII-XVIII) (Cluj-Napoca: Editura Dacia, 2003) și multe altele.

În șirul lucrărilor mai recente ale acad. Ioan-Aurel Pop, ca unic autor, sunt: Instituții medievale românești. Adunările cneziale și nobiliare (boierești) din Transilvania între secolele al XIV-lea și al XVI-lea (Cluj-Napoca, 2022); Hunedoreștii. O familie europeană (Cluj-Napoca, 2020); Veghea asupra limbii române (București-Chișinău, 2020); De la romani la români: o pledoarie pentru latinitate (București-Chișinău, 22019); Scurtă istorie a românilor (București-Chișinău, 2019); Românii. Eseuri dinspre Unire (Cluj-Napoca, 2019).

La 29 noiembrie 2001, Academia Română l-a ales pe Ioan-Aurel Pop membru corespondent, iar la 30 martie 2010 membru titular în cadrul Secției de științe istorice și arheologice. Ca o recunoaștere cvasiunanimă a calităților sale de savant erudit și de talentat organizator al științei, din 5 aprilie 2018 și până în prezent, în două mandate consecutive, acad. Ioan-Aurel Pop exercită înalta și responsabila funcție de Președinte al Academiei Române. Drept confirmare a calităților sale umane și profesionale de excepție, i s-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa din partea mai multor universități de prestigiu din România și de peste hotare. Este membru al unor academii și societăți savante străine, între care Academia Europeană de Știință și Artă de la Salzburg (Austria), Academia Națională Virgiliană din Mantova (Italia), Ateneo Veneto din Veneția (Italia), Academia Europeană de Științe, Arte și Litere din Paris (Franța), Academia Europaea. A fost visiting professor al unor universități din SUA, Italia, Franța, Ungaria și Austria, precum și director al Institutului Cultural Român din New York (SUA) și al Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică din Veneția (Italia).

În accepția cvasiunanimă a exegeților operei acad. Ioan-Aurel Pop, scrisul său se distinge în primul rând printr-o vastă erudiție și logică, claritate și dorință de a nu spune altceva decât lasă să transpară documentele vremii. Așa cum afirmă însuși acad. Ioan-Aurel Pop, înțelegerea profundă a trecutului medieval o datorează profesorilor săi de excepție Hadrian Daicoviciu, Ștefan Pascu, Pompiliu Teodor, dar în primul rând lui David Prodan, grație căruia tema sa preferată a devenit abordarea problematicii elitei românești transilvane de odinioară (cnezimea) și, mai ales, „pe lângă o adâncă onestitate intelectuală, însușirea corectă a destinelor poporului român în istorie, a unei anumite demnități etnice”.

Deloc întâmplător, așadar, faptul că Transilvania a dat istoriografiei române contemporane și celei europene și internaționale o personalitate de talia și anvergura acad. Ioan-Aurel Pop, la fel cum deloc întâmplător este și faptul că preocuparea dominantă a acestui mare intelectual a devenit istoria Transilvaniei medievale, prin care a ajuns unul din cei mai profunzi cunoscători ai realităților medievale românești și europene.

Prin lucrările de mare profunzime și anvergură ale acad. Ioan-Aurel Pop, s-a ajuns la relevarea adevărului că Transilvania a fost mereu un spațiu civilizațional al Europei centrale, un teritoriu de confluență etnică, religioasă și spirituală, o zonă de complementaritate, de fapt o Elveție sau Europă în miniatură. Mai mult, atât pentru români, cât și pentru maghiari sau sași, Transilvania a reprezentat un leagăn al formării spirituale, religioase și naționale, o vatră iradiantă de naștere a conștiințelor culturale și naționale.

Pentru românii de dincoace de Carpați, subjugați de turci și obiceiuri fanariote, Transilvania a însemnat un model european de urmat, o civilizație central-europeană de integrat. Pentru România mică de la 1918, unirea cu Transilvania a însemnat un mare pas de integrare în Europa culturală și materială.

În calitatea de coordonator al „Istoriei Transilvaniei” în 3 volume, acad. Ioan-Aurel Pop menționează că „Entitatea transilvană este un dat al trecutului, dar, în același timp, ne însoțește peste tot, astăzi, sub ochii noștri. E singurul loc din Europa unde o biserică bizantină stă lângă bazilică romană, lângă o biserică gotică și lângă alta barocă, toate vecine cu o sinagogă! De asemenea, singurul loc în care un locaș de cult ortodox este la câțiva pași de unul greco-catolic, de altul romano-catolic, de unul calvin, de altul luteran sau unitarian”.

Unul din conceptele novatoare elaborate și aplicate întâia oară de către acad. Ioan-Aurel Pop îl constituie noțiunea de „națiune medievală” și pentru reflecția ei mentală – noțiunea de „conștiință națională medievală”, expusă în lucrarea „Națiunea română medievală” (1998). Opinia autorului, întemeiată pe date și documente autentice ale epocii, este că aceste concepte exprimă mai corect și adecvat realitatea medievală, că sunt mai aproape de sensurile sale adânci, pe care noi, ca oameni ai mileniului III de-acum, cu greu le descifrăm. Evident, până prin secolul XV, nu putem vorbi de o imagine de sine globală a poporului român, decât la nivelul unui grup restrâns de învățați, clerici și oameni politici. Și totuși, „unitatea” sa concretă s-a manifestat sub formă de solidarități locale, pregătind inconștient marea solidaritate națională modernă. În acest context Moldova era privită, în ciuda numelui său intrat în uz, tot ca o țară românească. Dovadă este că însuși Ștefan cel Mare își considera propria țară „Valahia” și numea țara vecină de la sud de Carpați „cealaltă Valahie”.

Alături de faptul că a coordonat, în comun cu membrul corespondent al Academiei Române, prof. univ. Ioan Bolovan, unul din cele mai originale compendii de Istorie a României din anii ce au urmat după Decembrie 1989, acad. Ioan-Aurel Pop este și autorul unei exemplare sinteze de Istorie a Românilor, recepționate cu viu interes în cadrul lansărilor din 17-19 noiembrie 2010 la Universitățile „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Cahul, „Alecu Russo” din Bălți și Universitatea de Stat din Chișinău, care au găzduit și o serie de conferințe ale distinsului istoric, cu o largă audiență în mediul profesoral și în cel studențesc.

Trăsătura caracteristică și, totodată, originală a compendiului de Istorie a României coordonat de Ioan-Aurel Pop și Ioan Bolovan constă în faptul că, fiind elaborat și editat la un deceniu și jumătate de la căderea comunismului în România, volumul în cauză constituie rezultatul sintetizării celor mai recente cercetări istorice, aducând noi interpretări în legătură cu multe dintre episoadele trecutului românilor. Totodată, compendiul nu pretinde a fi o carte „revoluționară” și nici una „demitizatoare” cu orice preț, ci una urmărind reconstituirea trecutului în acord cu criteriul adevărului, atât cât îi este omului dat să-l cunoască.

În aceeași ordine de idei, condamnând explicit „naționalismul comunist”, odios pentru majoritatea românilor, coordonatorii volumului remarcă, pe bună dreptate, că distorsiunile istoriografice de tip naționalist au venit, totuși, după cele de tip „internaționalist”, în cadrul cărora cvasitotalitatea valorilor naționale fuseseră abolite în favoarea celor sovietice și rusești.

Specialist de talie europeană și internațională în probleme de istorie antică, medievală, modernă și contemporană a Transilvaniei, pe care o definește nu numai și nu doar geografic, cât mai ales valoric, considerând-o, la fel cum au făcut-o și toți marii noștri înaintași de-a lungul timpului, drept originea statelor românești, prin voievozii descălecători, originea școlilor în limba română, prin dascălii „descălecați” la București și Iași, dinspre Sibiu, Brașov ori Cluj, leagănul erudiției, acribiei și dăscăliei, precum și icoana românismului păstrat nealterat, cu rădăcinile lui daco-romane, cu obsesia latinității, cultivată de Școala Ardeleană, academicianul Ioan-Aurel POP nu a omis niciodată, în preocupările sale științifice, spațiul dintre Prut și Nistru, opera sa istoriografică cuprinzând, după exemplul lui Nicolae Iorga, trecutul românesc de pretutindeni și din toate timpurile, inclusiv „aceste întinse și frumoase ținuturi, - după expresia aceluiași mare istoric, - care nu aveau, până la 1812, un nume osebitor, și cărora răpitorii s-au grăbit să le dea un nume fals, crezând că-și pot ascunde fapta rea, ceea ce au răpit”.

Nu ca entitate separată, ci ca element al marii unități culturale, lingvistice și etnice românești cercetează academicianul Ioan-Aurel Pop diverse aspecte ale trecutului spațiului dintre Prut și Nistru, demersurile sale certificând o concepție științifică integratoare, în care istoria specifică a tuturor provinciilor românești este privită ca un tot întreg, chiar dacă evoluțiile politice regionale și internaționale au fost, de cele mai dese ori, neprielnice unității românești. La fel ca la Mihail Kogălniceanu, pentru acad. Ioan-Aurel Pop patria noastră este „toată acea întindere de loc unde se vorbește românește”, iar „istoria națională” este „istoria Moldovei întregi, înainte de sfâșierea ei, a Valahiei și a fraților din Transilvania”.

Polemizând cu aserțiunile unor intelectuali, adepți ai teoriei „inventării națiunii”, care susțin, cu nepermisă ușurință, cum că națiunea ar fi o construcție de dată recentă, datorată exclusiv intelectualilor, celor care i-au învățat pe oamenii simpli că au origine comună, că vorbesc aceeași limbă, că au aceleași credințe și tradiții etc., iar cu referire la națiunea română, - că numai întâmplarea a făcut ca valahii din Țara Românească să fie plasați alături de moldoveni și alături de transilvăneni, cu scopul de a forma România – o construcție, chipurile, destul de artificială, clădită pe ideile unor intelectuali inteligenți și nu pe realități, - academicianul Ioan-Aurel Pop opune tuturor acestor dileme definirea patriei prin limbă, care vine la noi dintr-un trecut îndepărtat. Căci, dacă înainte de 1800, muntenii, oltenii, moldovenii, ardelenii vor fi fost mase difuze, vorbitoare de limbi variate, cu credințe și tradiții divergente etc., pe care intelectualii moderni se vor fi căznit să le unifice cumva, atunci ideea nașterii artificiale și târzii a unității românești ar trebui, astfel, admisă.

Pentru lămurirea acestui subiect extrem de important, mai ales în contextul în care astăzi, în numeroase împrejurări, națiunile sunt demonizate, acad. Ioan-Aurel Pop consideră, și pe bună dreptate, că nu există decât o singură cale, - anume apelul la cercetarea istorică, la studiile specialiștilor care, prin metodele lor specifice, sunt capabili să reconstituie, fie și parțial, trecutul.

Procedând anume în acest sens și făcând apel la contribuțiile de excepție ale unor istorici de marcă ca Nicolae Iorga, Gheorghe I. Brătianu, Constantin C. Giurescu, Ioan Lupaș, Petre P. Panaitescu și ale multor altora, acad. Ioan-Aurel Pop demonstrează, cu probe din cele mai variate, justețea tezei potrivit căreia limba este ca un organism viu, care se naște, crește, se dezvoltă și moare odată cu poporul care a creat-o și căruia i-a servit drept mijloc de comunicare.

Studiind și valorificând cele mai diverse și probatorii surse istorice, acad. Ioan-Aurel Pop conchide, pe bună dreptate că, până prin secolul al XV-lea, chiar dacă nu a existat o imagine de sine globală a poporului român, această imagine a „unității” sale avea, în schimb, un sens mitic, ca amintire ancestrală, despre care istoricul Nicolae Iorga afirma că „Țara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulți l-au uitat și unii nu l-au înțeles niciodată; ea însemna tot pământul locuit etnograficește de români”; sau, în altă parte: „În timpurile cele mai vechi, românii nu făceau nici o deosebire în ceea ce privește ținuturile pe care le locuiau; pentru dânșii, tot pământul locuit de români se chema Țara Românească. Țara Românească erau și Muntenia și Moldova și Ardealul și toate părțile care se întindeau până la Tisa chiar, toate locurile unde se găseau români. N-aveau câte un nume deosebit pentru deosebitele ținuturi pe care le locuiau și toate se pierdeau pentru dânșii în acest cuvânt mare, covârșitor și foarte frumos de: Țară Românească”.

Chiar dacă, în realitate, Țările Române aveau, de-a lungul Evului Mediu, numele lor distincte, Moldova era privită, așa cum afirmă acad. Ioan-Aurel Pop, în ciuda numelui său intrat în uz, tot ca o țară românească. Așa o numeau multe izvoare, inclusiv cele polone, pentru care Țara Românească propriu-zisă a trebuit să se cheme altfel, anume „Multana”. Însuși Ștefan cel Mare își considera propria țară „Valahia” și numea țara vecină de la sud de Carpați „cealaltă Valahie”.

O lecție mereu actuală mai ales pentru realitățile curente din Republica Moldova constă în credința mărturisită de Președintele Academiei Române, Academicianul Ioan-Aurel Pop, după care cunoașterea trecutului nu este facultativă, ci obligatorie și necesară, având convingerea că trecutul, cunoscut și asumat, oferă o cheie sigură a înțelegerii prezentului și întrezăririi viitorului.

Privită din această perspectivă, contribuția Academicianului Ioan-Aurel POP la istoria medievală, modernă și contemporană a românilor are o inconfundabilă amprentă umană, de viețuire și conviețuire, de luptă și de creație, de ură și iubire, de abandon și de ideal, care merită a fi cunoscută și respectată. Altfel spus, istoria românilor nu a fost / nu este nici pură, imaculată, dar nici oribilă și plină de dezastre, deoarece românii, ca orice alt popor, nu au fost / nu sunt nici îngeri, nici demoni, ci oameni.

Personalitate de excepție a științei, culturii și vieții publice din România contemporană, Academicianul Ioan-Aurel Pop prin vasta și prodigioasa-i activitate, prin modelul de probitate științifică, morală și de atitudine civică, și-a binemeritat încrustarea numelui în galeria marilor intelectuali români, ducând faima și prestigiul științei și culturii românești departe peste hotarele ei politico-administrative.

La mulți ani, stimate domnule Președinte al Academiei Române, Academician Ioan-Aurel Pop!

Text semnat pentru Ziarul NAȚIONAL de Nicolae Enciu, doctor habilitat în istorie, cercetător științific principal la Institutul de Istorie al Universității de Stat din Moldova