Nicolae Enciu // 100 de ani de la crearea RASS Moldovenești: „Un organism administrativ-economic și politic creat artificial”

„Devine imperioasă necesitatea de a se crea anume o republică socialistă, și nu o regiune autonomă în componența URSS. Unirea teritoriilor de pe ambele părți ale Nistrului ar servi drept breșă strategică a URSS față de Balcani (prin Dobrogea) și față de Europa Centrală (prin Bucovina și Galiția), pe care URSS le-ar putea folosi drept cap de pod în scopuri militare și politice”.

(„Memoriul celor 10” cu privire la necesitatea creării „Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești”, 4 februarie 1924)

RASSM, creată pe 12 octombrie 1924, „un pretext evident în pretențiile alipirii la Republica Moldovenească a Basarabiei”

Acum 100 de ani, în ziua de 4 februarie 1924, un grup de inițiativă din rândul comuniștilor români și basarabeni emigrați în URSS, între care și Grigore Kotovski (1887-1925), a adresat Comitetului Central al Partidului Comunist (bolșevic) din toată Uniunea un Memoriu cu privire la necesitatea creării unei „Republici Sovietice Socialiste Moldovenești” în stânga Nistrului, pe teritoriul Ucrainei sovietice. Potrivit autorilor memoriului, crearea unei astfel de republici ar fi generat, din punctul de vedere al intereselor nemijlocite ale URSS, o serie de consecințe de ordin intern și internațional.

În opinia semnatarilor memoriului, preconizata Republică Moldovenească urma să joace același rol de factor politico-propagandistic pe care îl juca Republica Bielorusă față de Polonia și cea Carelă – față de Finlanda. Ea trebuia să „focalizeze atenția și simpatia populației basarabene” și să creeze „pretexte evidente în pretențiile alipirii la Republica Moldovenească a Basarabiei”. Din acest punct de vedere, semnatarii memoriului considerau că trebuia creată anume o republică sovietică socialistă unională, și nu o republică ori regiune autonomă în componența URSS.

În altă ordine de idei, unirea teritoriilor de pe ambele maluri ale Nistrului ar fi servit drept „breșă strategică a Uniunii Sovietice în Balcani și față de Europa Centrală”, drept „cap de pod” sovietic în scopuri militare și politice. Nu în ultimul rând, ruperea Basarabiei de la România ar fi avut numeroase consecințe de ordin internațional, zdruncinând, astfel, unitatea statului național unitar român și servind drept un impuls suplimentar „în tendința provinciilor nou-alăturate la autodeterminarea lor națională”.

O probă elocventă a obiectivelor expansioniste ale Uniunii Sovietice față de România o constituie hotărâreaBiroului Politic al PC(b) din Rusia la 25 septembrie 1924 cu privire la formațiunea statală „Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească”, în care se menționa: „A considera necesar, în primul rând din considerente politice, delimitarea populației moldovenești într-o Republică Autonomă specială în componența RSS Ucrainene și a propune Comitetului Central al PC(b) din Ucraina să dea directivele respective organelor sovietice ucrainene”. Hotărârea respectivă conținea și specificarea că „în actul formării Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești trebuie să se menționeze că frontiera ei de Vest este frontiera de Stat a Uniunii RSS”.

„Republica Autonomă Moldovenească este destinată să devină un stat de rudenie și un punct de atracție pentru Basarabia. Ea tinde în mod vădit să zdruncine poziția României în Basarabia” („Corriere de la Sera”, 22 septembrie 1924).

Apărută ca urmare a hotărârii sesiunii a III-a a Comitetului Executiv Central din Ucraina, care și-a desfășurat lucrările la 12 octombrie 1924 la Harkov, RASSM cuprindea 11 raioane, 1 oraș (Balta), 4 orășele (Tiraspolul va obține statutul de oraș în 1927), Ananiev, Râbnița și Birzula (devenit în 1935 orașul Kotovsk) și 164 soviete sătești. Teritoriul noii republici avea o formă triunghiulară cu baza pe Nistru, pe o întindere de 250 km – delimitarea fiind stabilită din motive politice, care n-au fost dezvăluite pe tot parcursul preparativelor şi măsurilor pregătitoare. Capitala republicii a fost la început orașul Balta, iar în 1929 a fost transferată la Tiraspol. Noua republică avea o suprafață de 7.516 km² și o populație de 545.000 de locuitori. Potrivit surselor sovietice, în acest teritoriu moldovenii (românii) formau 60 % din întreaga populație, ceea ce însemna 327.000 de persoane.

Au fost constituite și organele politice ale noii autonomii, care imitau întocmai modelul sovietic stalinist: Congresul General al Sovietelor care, la rândul său, alegea Comitetul Executiv Central (Sovietul Suprem, un fel de parlament local), care își alegea președintele, primul fiind rusul Grigori Borisov (Starâi). Sovietul Comisarilor Poporului (Consiliul de Miniștri) era ales, de asemenea, de către Congresul General al Sovietelor. Din cei șapte membri ai primului guvern doar doi erau români, patru fiind ruși și unul bulgar. Din cei doi români unul era dr. Ecaterina Arbore, care în iunie 1924 fusese expulzată din România pentru agitație comunistă.

Acest mod de recrutare și de numire a organelor de conducere – care făcea parte din regulile simulacrului – a fost una din scăderile organice ale noii înjghebări politice din stânga Nistrului. Diversiunea în cauză aparținea lui Stalin, care considera că destinele unui popor și cultura lui națională nu trebuie neapărat să fie conduse și edificate de elemente naționale, chiar dacă acestea dețin înalte demnități în stat. Pe această cale se putea realiza, fără careva obstacole deosebite, rusificarea elementelor indigene, rămase în urmă din punct de vedere cultural până la revoluție.

Așa se face că românii nu aveau în această republică decât posturi secundare, în timp ce acei care își afirmau dorința de a crea românilor o viață națională autentică ori se manifestau activ în acest sens, erau deportați în număr mare, fiind aduși în locul lor cadre devotate regimului stalinist.

Așadar, principalul scop urmărit prin crearea noii republici autonome – care neincluzând întregul teritoriu transnistrean locuit de români în mase compacte, nu era deci concepută ca un stat de liberă afirmare a populației române și a culturii ei naționale – a fost unul politic, constând în crearea, la răsărit de Nistru, a unui focar de atracție pentru românii din Basarabia, și prin aceasta să mențină o permanentă stare de agitație și de neliniște la hotarul de est al României Întregite.

RASSM, „o veșnică amenințare pentru România”, „o suliță în coasta Basarabiei”

Cu referire la crearea RASS Moldovenești la 12 octombrie 1924, propaganda sovietică a pretins multă vreme că acel act ar fi fost manifestarea „grijii” guvernului sovietic privitoare la autodeterminarea naționalităților și libera folosire a limbii materne naționale, pentru ca ulterior să declare pe față caracterul propagandistic și intențiile anexioniste față de România ale noii entități statale din stânga Nistrului.

În optica istoriografiei sovietice de până la 1991, crearea RASS Moldovenești era calificată drept o mărturie a preocupărilor statului sovietic de a acorda inclusiv „poporului moldovenesc” dreptul de creare a unui stat sovietic național. „Dreptul la autodeterminare și la crearea unui stat sovietic național, - afirmau autorii «Istoriei RSS Moldovenești din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre» (1984), - a fost acordat și poporului moldovenesc, dar el l-a putut realiza atunci (în 1924.- n.n.) numai pe malul stâng al Nistrului”. Mai mult ca atât, știrea că în 1924 se pregătea formarea unui stat național sovietic moldovenesc în stânga Nistrului ar fi fost primită „cu mare însuflețire de către oamenii muncii din dreapta Nistrului”: „Aici s-a întețit lupta pentru reunirea cu Patria-mamă, pentru crearea republicii pe întregul teritoriu al Moldovei”.

Combătând afirmațiile false ale istoricilor sovietici, cunoscutul autor al lucrării „Rusia, România și Basarabia: 1812, 1918, 1924, 1940”, Mihail Bruhis (1919-2006), menționa încă în 1979, că „dacă s-ar considera numai faptele reale, și nu orice declarații, care nu corespund acestor adevăruri, atunci crearea Republicii Moldovenești în 1924 nu a apărut în sânul populației moldovenești din raioanele de pe stânga Nistrului, ci la incitația comuniștilor, care au plecat din Basarabia după instaurarea autorității românești”.

Același autor afirma, cu justificat temei, că separarea de Ucraina, în 1924, a teritoriului și a populației, care au primit denumirile de „Republică Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească” și respectiv, „poporul moldovenesc al Moldovei de pe malul stâng al Nistrului”, nu a fost un rezultat al unui legitim proces istoric, ci un act eminamente politic, menit să creeze „o sperietoare” pentru vecinul din sud-vestul URSS, căruia, permanent, trebuiau să i se amintească pretențiile Uniunii Sovietice asupra Basarabiei.

Că obiectivul politic al creării RASSM a fost principalul este demonstrat și de declarațiile conducătorilor noii formațiuni autonome încă de la constituirea ei. Astfel, cu ocazia primei ședințe a Comitetului Central din 9 noiembrie 1924, președintele CEC Grigore Starâi (1880-1937) declara că „noi niciodată nu vom uita de frații noștri care gem sub jugul boieresc”, sfârșind cu cuvintele: „Trăiască Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, leagănul României Socialiste!”. La rândul său, Ivan Medvedev, secretarul CC al PC(b) Ucrainean susținea că: „Dorința populației moldovenești de a se separa într-o republică autonomă nu este rezultatul oarecărei cauze interne, ci un fel de protest contra politicii teroriste și de asuprire a României față de populația basarabeană. Crearea unui stat separat și independent, care să asigure pe deplin dezvoltarea culturală și națională a moldovenilor, va arăta basarabenilor cine anume este apărătorul lor adevărat. Formându-se în stat, națiunea moldovenească va fi în stare să crească mai repede și să producă o mare influență culturală și politică asupra Basarabiei”.

Acele declarații oficiale nedisimulate demonstrau până la evidență, că ideea creării republicii autonome pe seama românilor transnistreni, n-a pornit din gândul generos de a ridica o populație harnică, cu evidente disponibilități pentru efort constructiv, din întunericul neștiinței la o nouă viață politică, națională și culturală. Dimpotrivă, organizatorii acesteia au urmărit scopuri cu totul străine de ideea libertății naționale. Ei au căutat să dobândească o bază mai prielnică pentru agitațiile lor ideologice, să creeze un punct de atracție pentru românii basarabeni. Noua alcătuire statală a fost concepută în așa fel, încât să constituie „o veșnică amenințare pentru România”, „o suliță în coasta Basarabiei”.

Este de remarcat și faptul că momentul în care Moscova a decis să-și facă publice adevăratele scopuri ale înființării autonomiei moldovenești în stânga Nistrului, nu a fost întâmplător. 1924 a fost anul în care marile puteri europene au stabilit relații diplomatice cu Uniunea Sovietică – Italia și Marea Britanie în luna februarie, după ce anterior, Germania reluase raporturile diplomatice cu guvernul sovietic prin înțelegerea de la Rapallo, din 16 aprilie 1922. Regimul bolșevic fusese recunoscut de jure, practic, de către toate țările limitrofe, cu excepția României, cu care nu mai avea relații diplomatice din ianuarie 1919.

Pe măsură ce statul sovietic ieșea din izolarea în care se afla după 1918, tonalitatea acestuia față de România devenea tot mai intransigentă, pretinzându-i-se „să recunoască frontiera Prutului” și „să evacueze Basarabia” (Gh. V. Cicerin, 11 noiembrie 1922).

În așa mod, imperialismul rus reînviat, își propunea să redobândească Basarabia și, în general, să extindă frontierele comunismului bolșevic. O încercare de normalizare a relațiilor româno-sovietice s-a produs în cadrul Conferinței de la Viena (27 martie – 2 aprilie 1924), însă, o dată recunoscut de Marea Britanie, Franța și Italia, guvernul sovietic s-a servit de acea conferință ca de un mijloc de propagandă, provocând eșecul ei prin condiția inadmisibilă a unui plebiscit în Basarabia și refuzând, astfel, să recunoască legitimitatea actului de la 27 martie / 9 aprilie 1918 și integritatea teritorială a României.

„Nistrul este hotarul care separă și două lumi, și două concepții de viață”

Opinia publică internațională a urmărit cu viu interes mersul creării noii structuri statale în componența Ucrainei Sovietice, determinând cu exactitate semnificația respectivei entități.

Astfel, ziarul englez „Times” avertiza în august 1924 că „Sovietele au elaborat noi planuri pentru a ațâța necontenit dezordinea în Basarabia. Aceste planuri cuprind și crearea unei noi republici moldovenești pe malul Nistrului. Această republică va servi astfel de centru de agitație, de exemplu atractiv pentru Basarabia și România”.

Comentând evenimentul separării populației moldovenești într-o formațiune statală autonomă, corespondentul de la Moscova al ziarului „Vossische Zeitung” scria în numărul din 26 octombrie 1924: „Republica Moldovenească, mică pentru moment, urmează la timpul său să se unească cu Basarabia și să formeze o mare republică sovietică în cadrul Uniunii Sovietice. Acesta este înțelesul noii Republici Moldovenești”. „Corriere de la Sera”, din 22 septembrie 1924, releva, de asemenea, că „Republica Moldovenească este destinată să devină un stat de rudenie și un punct de atracție pentru Basarabia. Ea tinde în mod vădit să zdruncine poziția României în Basarabia”. La rândul său, ziarul bulgar „Democraticeski Sgodar”, din 9 decembrie 1924, califica înființarea Republicii Moldovenești, în modul în care a fost făcută, drept o „provocare directă la adresa României”, iar ziarul finlandez „Usi Suomi” arăta că: „Proclamarea Republicii Moldovenești se înfățișează ca un nou atac al Sovietelor împotriva României, făcut cu scopul de a revoluționa populația basarabeană”.

Mai tranșant în aprecieri, subsecretarul de stat la Ministerul de Interne, Gheorghe Tătărescu, în discursul rostit în Camera Deputaților a Parlamentului României din 9 decembrie 1925, pe urmele imediate ale rebeliunii de la Tatar-Bunar, afirma că „Nistrul este hotarul care separă și două lumi, și două concepții de viață”; că regimul sovietic, născut din doctrina comunistă, „nu se poate menține și nu se poate mărgini în hotarele înlăuntrul cărora s-a născut și s-a organizat, el trebuie să se reverse, căci altminteri este amenințat cu moartea”. Anume din aceste considerente, afirma același om politic, „încă din primul ceas, în mintea conducătorilor mișcării comuniste rusești a apărut limpede necesitatea de a se organiza revoluția mondială ca o condiție vitală a dăinuirii statului comunist”, iar crearea în orașele Harkov, Kiev, Odessa, Moghilev sau Kameneț-Podolsk a multiplelor și diverselor centre de acțiune și de propagandă ale Internaționalei a III-a de la Moscova „pentru a se ajunge la o revoluție comunistă în Basarabia”, constituiau probe elocvente ale acestor intenții.

Regimul totalitar. Experimentele bolșevice în RASSM

Ca parte componentă a Uniunii Sovietice, populația RASSM a trebuit să suporte, pe parcursul anilor ʼ20 - ʼ30, aceleași experimente indispensabile edificării societății socialiste – industrializarea stalinistă, colectivizarea în masă a gospodăriilor țărănești individuale însoțită de deportări masive, precum și formarea unei culturi „noi”, socialiste.

La mijlocul anilor ʼ20, în RASSM funcționau 3.256 de întreprinderi industriale, 3.051 dintre care (93,7 % din total) erau întreprinderi private. În proprietatea statului se aflau doar 31 de întreprinderi industriale (1 %), iar în cea cooperatistă – 174 de întreprinderi sau 5,3 % din total. Ca urmare a politicii de industrializare forțată, deja către finele anilor ʼ20, întreprinderile industriale de stat au devenit predominante în economia autonomiei respective, în timp ce sectorul industriei private, în conformitate cu preceptele doctrinei bolșevice, a fost, tractic, lichidat.

La fel ca în cuprinsul întregii Uniuni Sovietice, industrializarea Transnistriei a fost realizată în principal pe seama jefuirii nemiloase a țăranilor, de la care au fost stoarse mijloacele necesare prin intermediul unor impozite sufocante, al împrumuturilor forțate și retribuirii simbolice a muncii.

În anul 1937, în RASSM funcționau deja 217 întreprinderi industriale de proporții și arteluri ale cooperației meșteșugărești, între care industria de conservare și cea a vinificației dețineau un loc preponderent. Au fost construite astfel de întreprinderi mari precum fabricile de conserve din Tiraspol și din satul Hlinaia, fabrica de cherestea și combinatul avicol din Birzula, centrala termoelectrică de la Tiraspol etc. Au fost, de asemenea, reconstruite fabrica de zahăr din Râbnița și uzina mecanică din Tiraspol.

În același timp, industrializarea a condus la un aflux masiv în raioanele din stânga Nistrului a populației din afara autonomiei, contribuind la agravarea situației social-politice, demografice și culturale. Astfel, din cei 14,5 mii de muncitori antrenați în economia RASSM, în 1928, moldovenii constituiau doar 600 de oameni.

Realizarea proiectelor grandioase de industrializare a Transnistriei era imposibilă atât timp, cât resursele și materia primă respectivă se aflau în posesia gospodăriilor țărănești individuale. Deoarece politica prețurilor de achiziție joase și a impozitelor exorbitante a condus la refuzul țăranilor de a mai vinde statului cereale la prețuri derizorii, regimul stalinist a recurs la colectivizarea forțată a gospodăriilor țărănești, pentru a putea, astfel, stoarce nestingherit resursele necesare din colhozurile și sovhozurile nou create.

Colectivizarea agriculturii a fost realizată în condițiile unei baze tehnico-materiale rudimentare, precum și a lipsei oricăror premise obiective. Astfel, la finele anilor ʼ30, în agricultura RASSM funcționau doar 329 de tractoare, 295 de batoze și 2800 de semănători. Inutilitatea colectivizării agriculturii este probată și de faptul că gospodăriile țărănești care foloseau munca năimită constituiau doar 2,7 % din populația rurală a Transnistriei și nu reprezentau nici un pericol social sau politic. În pofida acestor realități, după apelul lui I.V. Stalin din ianuarie 1930 de „a da o luptă pe viață și pe moarte chiaburului și a-l șterge, până la urmă, de pe fața pământului”, în RASSM au fost depistate inopinat circa 3.200 de gospodării de „chiaburi”, dintre care 2.000 de familii au fost deportate pe insula Solovki, în regiunile Arhanghelsk, Tomsk etc.

În consecința campaniei de „deschiaburire”, deja la finele anului 1931 colhozurile din RASSM întruneau 82.390 de gospodării țărănești sau 71,7 % din numărul lor total. În așa mod, colectivizarea, care, conform directivelor lui Stalin urma a fi încheiată în 1932, în RASSM a fost finalizată deja în vara anului 1931. Prețul acelor „ritmuri staliniste” în care a fost colectivizată agricultura în RASSM a fost foametea declanșată în anii imediat următori, în consecința căreia au murit mii de oameni nevinovați.

Foametea din anii 1932-1933. Refugierile în România. Masacrele de la Nistru

Colectivizarea forțată, confiscarea prin violență a cerealelor, precum și seceta din anii 1931-1932, au provocat declanșarea foametei în rândul populației RASSM, asemănătoare celei din 1925. A fost una din cele mai cumplite drame prin care a trecut populația din stânga Nistrului în secolul al XX-lea, ca urmare a politicii și practicii regimului sovietic de colectivizare cu orice preț a agriculturii, în pofida rezistenței opuse de marea majoritate a țărănimii.

La 18 ianuarie 1932, secretarul general al CC al PC(b) din Ucraina, S.V. Kosior, a convocat o ședință specială a comitetului regional de partid din Transnistria, cerând „îndeplinirea și supraîmplinirea necondiționată a planurilor de colectare a cerealelor”. Acea intransigență bolșevică a pus peste 45 mii de gospodării țărănești într-o situație disperată. Astfel, din ianuarie și până în mai 1933 au murit de foame circa 2 mii de oameni în raionul Balta. În raionul vecin, Ananiev, către luna martie circa 1.675 de familii îndurau foame. Decesele cauzate de foamete în RASSM au depășit cifra de 20.000 de oameni, iar în toată Ucraina – peste 6 milioane.

Totodată, foametea a făcut ca un număr tot mai mare de persoane să se refugieze în România, pe malul drept al Nistrului. Doar în trei luni ale anului 1932 au trecut Nistrul – îngrădit de grănicerii sovietici cu sârmă ghimpată pe uscat și în apă – 1.300 de familii sau 4.500 de oameni. Un mare număr din cei care încercau să emigreze erau secerați de gloanțe, murind pe loc sau înecându-se în apele fluviului. Problema a fost pusă în discuția Parlamentului României la 26 februarie 1932, ridicându-se proteste pline de indignare împotriva acelor masacre.

Problema refugiaților din stânga Nistrului a fost adusă inclusiv la cunoștința opiniei publice internaționale și pusă în discuția Societății Națiunilor, prilej cu care prof. N. Iorga, președintele Consiliului de Miniștri, a declarat că „ceea ce se petrece pe granița Nistrului reprezintă o serie de acte de sălbăticie”. Este simptomatic faptul că în anul 1932, în condițiile când foametea deja făcea ravagii în rândul populației din RASSM și Ucraina, regimul sovietic a considerat drept prioritate națională recurgerea la politica dumpingului, exportând peste hotarele URSS 18 milioane centnere de cereale, cantitate ce ar fi fost suficientă pentru evitarea consecințelor secetei și foamei. A fost refuzat inclusiv ajutorul Bisericii Ortodoxe din Basarabia, pe motivul „inducerii în eroare a opiniei internaționale”. Într-o foaie volantă a organizației comuniste din Basarabia se menționa în această privință: „Campania turbată de clevetire împotriva U.R.S.S. (foamete, muncă înrobitoare, canibalism) declanșată de presa burgheză și social-fascistă, campania pentru «salvarea înfometaților din Ucraina» începută de părintele Gurie și Co., nu constituie altceva decât ațâțarea opiniei publice împotriva Uniunii Sovietice”.

RASSM sub sabia necruțătoare a NKVD-ului sovietic

A doua jumătate a anilor ʼ30 a fost marcată de declanșarea unei ample campanii de epurare a organelor de partid și de stat ale RASSM, în conformitate cu teza stalinistă a „ascuțirii luptei de clasă pe măsura înaintării societății spre orânduirea comunistă”. Astfel, numai în mai 1937 au fost arestați și deportați președintele SCN din RASSM, G.I. Starâi, președintele CEC E.P. Voronovici, secretarul Comitetului regional din Moldova al PC(b) din Ucraina, N.I. Golub, comisarul agriculturii, D.A. Moroz, comisarul pentru justiție, D.G. Skulski, precum și alți activiști sovietici și de partid, acuzați de „troțkism și naționalism șovin”.

La scurt timp de la deportarea întregului guvern al RASSM în frunte cu președintele său, la 7 august 1937, secretarul Comitetului regional din Moldova al PC(b) ucrainean, V.Z. Todres, a expediat în adresa CC al PC(b) din URSS o scrisoare informativă cu asigurări că „în timpul apropiat, vom smulge din rădăcini un grup de dușmani la fel de periculoși”. În consecință, în listele „dușmanilor poporului” au fost incluse o serie de persoane nu numai din aparatul SCN și CEC al RASSM, ci și din organele Comisariatului pentru agricultură, Editurii de Stat a Moldovei, Comisariatului instrucțiunii publice, Comitetului radioului, redacțiilor ziarelor raionale etc.

Nu a evitat represiunile bolșevice nici biserica din Transnistria, adusă de autorități într-o situație dramatică. În momentul venirii bolșevicilor la putere, în 1917, în ținuturile dintre Nistru și Bug funcționau 1.017 biserici și case de rugăciuni, 13 mănăstiri și schituri, 890 de preoți și 384 de călugări. După 23 de ani de teroare comunistă, autoritățile române vor mai găsi în Transnistria o singură biserică care nu fusese închisă – biserica comitetului 2 din Odesa, unde activa preotul moldovean Vasile Bragă. În atare mod, Rusia pravoslavnică de odinioară se transformase într-un focar de necredință și sacrilegiu. O parte din lăcașurile sfinte au fost demolate în întregime, iar altele au fost transformate și amenajate pentru scopuri profane și profanatoare. Slujitorii altarelor au fost supuși la nenumărate umilințe, arestări și surghiun, mulți dintre ei fiind executați.

În toiul campaniei isterice de demascări, epurări și deportări staliniste, s-a considerat că toate acele „transformări radicale în viața economică, socială și politică” nu însemna altceva decât „biruința deplină a socialismului” în RASSM. Noua Constituție adoptată la 6 ianuarie 1938 (în locul celei din 1925) stipula că „RASSM este un stat socialist al muncitorilor și țăranilor”, că baza ei economică este „proprietatea socialistă asupra uneltelor și mijloacelor de producție”, iar „temelia politică – Sovietele de deputați ai oamenilor muncii”.

Culmea fariseismului era că, printre drepturile republicii autonome, în Constituția RASS Moldovenești stătea și dreptul suveranității teritoriale, potrivit căruia teritoriul republicii nu putea fi modificat fără consimțământul ei, că teritoriul republicii autonome era teritoriul național al poporului care a creat formațiunea națională teritorială. La nici trei ani de la adoptare, Constituția RASSM a fost grav încălcată de Moscova (4 noiembrie 1940), când a retezat din republica autonomă (la constituirea celei unionale) 8 din cele 14 raioane, fără să se îngrijească măcar de latura formală a problemei, în sensul obținerii consimțământului prealabil, dacă nu al întregii populații, cel puțin al organului său conducător.

Se adeverea, în așa mod, adevărul că atât în procesul elaborării proiectului Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești, cât și în realizarea practică a acestuia, factorul determinant a fost interesul Moscovei în problema basarabeană, și nu „grija” față de populația moldovenească din zona de răsărit a Nistrului.

Text semnat de Nicolae Enciu, doctor habilitat în istorie, cercetător științific principal la Institutul de Istorie al Universității de Stat din Moldova, pentru Ziarul NAȚIONAL