MUZICĂ // Rodica Iuncu: „O voce de excepție se identifică, în anumite clipe, cu adevărul absolut”

INTERVIU // Efigia personajelor mele a rămas în vibrația, în exaltările cântecelor lor, în puritatea sonului vocal, a „Ave Mariilor” învăluite în acel timbru unicat, în amintirile noastre, în poveștile reale și ireale care mai circulă în jurul lor și pe care am încercat să le reconstitui în paginile acestei cărți în încercarea de a le reda o sclipire de interes și de viață

Irina Nechit: Dragă Rodica Iuncu, ai obținut Premiul Uniunii Scriitorilor din R. Moldova pentru volumul de publicistică „Niciodată pierdută, feminitatea”. Ne bucurăm că această carte excepțională a fost premiată, felicitări! Spune-mi, te rog, ce te-a determinat să pornești acestproiect? Au fost momente când îți venea să-l abandonezi?

Rodica Iuncu: Întâmplarea de a fi într-un salon de spital împreună cu o artistă despre care Tudor Chiriac scria că avea „sclipirea diamantului autentic” și, tot ea, femeia încolțită de boli, de amintirea destinului ei sisific, de nedreptățile la care a fost supusă, dar trăindu-și, atunci, cu pasiune, o poveste de iubire, această întâmplare (se zice, că nimic nu este întâmplător) se lega ciudat de o carte, pe care tocmai o citisem.

Sunt eseurile lui Alexandru Cistelecan despre 10 femei-poete uitate din spațiul românesc, cu pagini pline de ironie, de sarcasm, de condescendență masculină vizând, în special, defecte și slăbiciuni feminine, dar și creația poetică a personajelor sale care sfârșesc, din perspectiva timpului și a opticii sale, într-o inevitabilă mediocritate, dacă nu într-un fiasco predestinat – acest mod elegant, malițios, caustic și ușor narcisiac m-a contrariat și provocat. Nu, nu ca să-i dau o replică maestrului; i-am savurat stilul, compoziția, fraza, i-am citit cartea dintr-o respirație. Depinde ce vrei să vezi și ce unghi alegi pentru a desprinde dintr-un amalgam neomogen de creativitate, exces sentimental, suferință, drame, emotivitate, sensibilități accentuate, ce vrei să descoperi în toate acestea pentru a desprinde frumusețea femeii în oglinda talentului ei.

Criticul literar Lucia Țurcanu scria despre textele incluse în cartea mea că reprezintă „o narațiune empatică îmbinându-se armonios cu exprimarea poetică”. Cum puteam să mă apropii altfel de o artistă care mai avea de trăit vreo câteva luni, dar care, deși răpusă de ciroză, vorbea cu însuflețire despre dragoste și cât de frumoasă e vocaliza ei recent înregistrată în duet cu Fuego. Așa a apărut ideea unui ciclu de eseuri „Niciodată pierdută, feminitatea”, pe care... niciodată nu mi-a venit s-o abandonez.

Volumul conține eseuri tulburătoare despre Tamara Ceban, Angela Păduraru, Maria Drăgan, Nina Ermurachi, Tamara Chițaniuc, Ana Barbu, Maria Bieșu. Cum ai ales aceste șapte protagoniste?

Cred că le-a ales destinul de a se fi născut în acest spațiu din stânga Prutului aflat îndelung sub ocupația Imperiului rus, a regimului sovietic și unde și-au trăit clipele de glorie, de o largă popularitate, dar și de recul, de marginalizare, de dramatică confruntare cu realități, care au fost dure cu unele dintre ele. Și cred că le-a ales, întâi și întâi, Providența, înzestrându-le generos cu talent, pe care unele dintre ele, din slăbiciune, din naivitate, din deficit de viziune ori având carențe de sănătate, l-au risipit în gol, într-un zbucium continuu, în timp ce altele, stimulate de caracter, de voință, de capacitatea de a supraviețui, de a se adapta, au găsit traseul mult râvnit care să le aducă totul – împlinire, bunăstare, apreciere oficială cu distincții importante și loc de veci la cimitirul central. Cu ce preț? - aici vin culisele dezvăluite în carte.

Mie nu mi-a rămas decât să mă apropii din nou și din nou de ele, să le reascult de pe YouTube, de pe discurile de vinil sau CD-uri, sau din emisiunile tv ori concertele înregistrate de Compania „Teleradio Moldova”, îi mulțumesc pe această cale redactorului Nina Bolboceanu care mi le-a pus la dispoziție, la fel - să răscolesc la Biblioteca Națională presa acelor timpuri, să le caut fotografiile, acum vechi, îngălbenite, cu miros de rafturi uitate (azi, în apartamentul vedetei de la începuturile epocii sovietice,viețuiesc, se pare, doar câteva pisici...), să ating, în arhiva Muzeului de Istorie, o broderie având o floare roșie pe fundal negru (ca și destinul cântăreței de la Bălăurești), să dau telefoane celor care le-au cunoscut personal (suspicioși că inspectez zone tabu, unii nu mi-au spus decât lucruri insignifiante) – oricum, totul a fost util pentru a le înțelege și simți mai bine esența lor ca artiste. Inclusiv decorul în care au trăit, personajele secunde din viața lor, unele cu impact dramatic, artiste care, în afară de clipa fericirii scenice, au avut și erori, și iluzii, și dezamăgiri, acestea alimentând însă cele mai frumoase cântece sau roluri din repertoriile lor.

Până la urmă, ai o aventură fascinantă, dacă iubești muzica și pe cei care se transfigurează în ea pentru a te invita la festinul lor de simțire, de creativitate, de fantezie, de exaltare, în timp ce își consumă viața ca pe o balzaciană piele de șagrin.

Ai scris cu mult curaj despre dramele eroinelor, unele dintre ele au avut un destin tragic. Suferințele lor te-au afectat, te-au întristat? Cum ți-ai depășit tristețea?

Sunt o fire emotivă, plâng în exces și stupid, se întâmplă și în public. Zinaida Julea spunea că expresia feței mele e pe faza de a izbucni în plâns... Și unele dintre texte, recunosc, le-am scris luând pastile bulgărești de valeriană. Au fost cu efect – pentru detașare lucidă și calm care să suprime din subiectivism.

Și atunci te uiți cu un ochi limpede, dar în niciun caz indiferent, la calvarul celeia care era restricționată să cânte doine și cântece de dor, la „mierlița când e bolnavă” izgonită din Radioteleviziune ca să ajungă infirmieră la un spital de boli infecțioase; te uiți și nu înțelegi cum o bijuterie de talie internațională invitată la „Metropolirtan Opera” din New York este trimisă de regim „pe teren”, să cânte victimelor, ca și ea, de la Cernobîl; te uiți și înțelegi o frumusețe de femeie amintind de aroma florii de liliac, și ea, și cea care avea mâinile înălțate sus a rugăciune, femei despărțite de scenă de boli pe cât de ciudate, pe atât de cumplite; în timp ce vocea cântecului românesc adus în Basarabia anilor '60-'70 e scoasă de autorități și din Filarmonică, și din cămin pentru a nu mai fi văzută nici la „Beciul vechi” și nici în Chișinău; afli și nu-ți vine să crezi că vedeta de succes, care a încântat URSS-ul și toate festivalurile „Drujbî narodov” cu cântece de viață nouă, la venirea rușilor, în '40, a făcut mai întâi un an și jumătate de pușcărie (metodă eficientă de a umili și frânge demnitatea umană)...

Drame împletite cu frumusețea vocii, cu magnetismul transfigurărilor scenice, acestea devenind, de atâtea ori, prilejuri pentru a mărturisi tristețea, trăirile înflăcărate provenite din iubiri sau din trădări, naufragii, refulări, care nu aveau soluții decât în cântec.

Ai răscolit arhive adunând material pentru textele din volumul „Niciodată pierdută, feminitatea”, ai mers prin muzee, ai căutat informații inedite. Ce simțeai când țineai în mâini haine, obiecte ce le aparținuseră eroinelor?

O asemenea întrebare mi-o putea pune doar o poetă. Dragă Irina Nechit, deși muzeele păstrează, din curiozitate, obiectele personale de care s-au atins cu privirea, cu gestul marile figuri ale istoriei și artei, totul e colb efemer împrăștiat în timp și uitare.

Efigia personajelor mele a rămas în vibrația, în exaltările cântecelor lor, în puritatea sonului vocal, a „Ave Mariilor” învăluite în acel timbru unicat; a rămas, așa cum îmi motivam scrierea acestor texte, în amintirile noastre, în poveștile reale și ireale care mai circulă în jurul lor și pe care am încercat să le reconstitui în paginile acestei cărți în încercarea de a le reda o sclipire de interes și de viață.

Vorbește-mi despre părinții tăi. De ce au dorit neapărat să-ți dea o educație muzicală?

Sunt orfană de tată de la 10 ani, când valurile Mării Negre mi l-a luat de pe plaja de la Sergheevka, unde lucra educator la o tabără și, în vacanța de vară, adunând bani pentru un apartament cooperatist visat la Chișinău. Aici, veneticilor, așa-numiților „specialiști”, li se dădeau, în acele vremuri, apartamente rapid și pe gratis...

Tata, îmi amintesc, avea o voce puternică de tenor, cânta la toate petrecerile de la Larga și Badicu, sate din raionul Cahul, unde, împreună cu mama, lucrau învățători. Ideea desprinderii de sat a fost, însă, a mamei, avea curaj, inițiativă, principiul de a da copilului o altă perspectivă și a-l aduce la Chișinău – toate cultivate, bănuiesc, de stocul de cărți- Dreiser, Tolstoi, Balzac - citite cu setea de a afla despre o altfel de viață, care să compenseze sărăcia, lampa cu gaz, șoșonii salvatori de glodul marca cernoziom basarabean.

Da, o școală în capitală, dar nu una oarecare, ci una de elită, cum era Școala de Muzică a Conservatorului, ca să studiez pianul, pe care l-a adus tocmai de la Cahul, unde a găsit exact ce voia, un pian nemțesc, „Alexander Hermann”, nu „Belarusi” sau „Krasnîi Okteabri”. Pentru acest pian a vândut vaca noastră, Rujana, l-a transportat, însoțindu-l sus, în mașină (!), apoi ne-am mutat rând pe rând toți, cu bunica și unchiul Sașa, închiriind la ruși o gazdă în zona Telecentru.

Așa a început viața mea orășenească, fără să știu rusa, într-un mediu ostil, cu exerciții îndelungi la pian din „Șkola igrî na fortepiano”. Printre primele piese, îmi amintesc, figura: „Gusi, gusi/ Ga, ga, ga/ Esti hotite?/ Da, da, da”. Am avut noroc de profesoara mea de pian din clasa a IV-a, Galina Cletinici, care mi-a cultivat imaginația, fantezia, descoperindu-mi ce înseamnă artisticul și cum îl identifici în tine însuți, dacă vrei să faci muzică atunci când atingi clapele pianului.

Dar a fost și bunica, croșeta alături de pianul meu și mă îndemna ca un metronom disciplinar secundat de făcăleț „să cânți cu inimă”, să cânt frumos la acel „Alexander Hermann”, un instrument maroniu, care nu era dat cu lac, dar avea un sunet amplu, consistent, răsunător, așa încât niște evrei care locuiau în preajmă au hotărât să dea și ei copilul la o școală de muzică. În clasa noastră, deschisă în '59 și numită „națională”, aveam mai mulți colegi evrei.

Când m-am despărțit de pian, am rămas oricum acordată artisticului, emoției pe care o provoacă, cred că e un legământ de o viață, de care nu te mai poți despărți.

Te-ai consacrat scrisului pe teme culturale, ai publicat volume despre personalități de frunte ale muzicii din Basarabia. Textele tale sunt lirice, profunde, emoționante, de o muzicalitate aparte. Pentru tine limba română e ca un instrument muzical?

Când nu am mai avut pianul, și ce rău îmi pare acum că l-am vândut, cuvântul a rămas singurul care mai putea face legătura afectivă cu zona muzicii, o zonă sentimentală și, totodată, un spațiu profesional, în care m-am simțit confortabil să ocup o nișă aproape liberă, din moment ce nu s-a înghesuit aproape nimeni să scrie cronici, recenzii și eseuri vizând actualitatea noastră muzicală imediată.

Deși avem o catedră de muzicologie la Academie, absolvită de mai multe promoții de specialiști în materie, dar care aleg, până la urmă, exclusiv profilul didactic. Cunosc muzica, nu riscă însă să scrie o recenzie la un spectacol sau concert. Da, Aurelian Dănilă a semnat mai multe monografii despre personalități din trecutul istoric al artei muzicale basarabene, au fost publicate minunatele eseuri, în rusă, ale Elenei Vdovina, regretatei Galina Cocearova, cu mulți ani în urmă, scria cronici, în română, regretatul Efim Tcaci și... atât.

Cred că muzica, dacă e deja parte din viața ta, îți marchează caracterul, percepția realităților, sensibilitatea, modul de a comunica și, poate, stilul pe care îl adopți când scrii. În acest caz, scrisul nu poate să nu se acordeze muzicii, tonalității minore sau majore, disonanțelor, armoniilor, modurilor și întregului spectru de nuanțe, din care se compune viața unui artist. Ești lângă el și te lașicopleșit de extazul lui muzical.

În satul tău natal ai auzit voci deosebit de frumoase? Ce este, de fapt, o Voce? Ce vrea să ne comunice o Voce ieșită din comun?

Satul Larga nu e departe de Prut și radioul nostru, deschis toată ziua, prindea România; copil fiind, nu știam cine cântă, în anii '50, cred, erau vocile Mariei Tănase, Rodicăi Bujor, Ioanei Radu, Angelei Moldovan, dar, îmi amintesc, cânta cineva nemaipomenit de frumos, trezind un sentiment pe care nu puteai să-l explici altfel decât că îți place. La Badicu, l-am auzit/ văzut pe Mitișor Botgros cufundat în vioara lui lăutărească. Fiul său, Nicolae, la acea oră, bătea doba de zor). I-am auzit vocea lui taică-meu, cântând romanțe românești și cântecele noii epoci, i-am păstrat până acum caietele, în care își nota cuvintele, o voce admisă la Conservator și având o șansă extraordinară, la care renunțase moldovenește, ca să nu zic alt cuvânt, pentru a se întoarce în satul lui, la petrecerile și la cântecele lui.

Ce vrea să ne comunice o Voce ieșită din comun? Nu concurez cu dicționarul de citate de pe Google; și cel mai banal lucru pe care aș putea să-l spun e că o asemenea voce se identifică, pentru o clipă, cu adevărul absolut.

Care e rolul culturii într-un stat de unde oamenii continuă să plece, cu miile, cu zecile de mii? Ce e arta pentru un neam împrăștiat?

Să îmblânzească tristețea, să aline dorul, să răscolească amintirile, să mențină vie flacăra dragostei pentru aerul, pământul, cântecul în care să se regăsească, după îndelungi rătăciri, pe sine însuși. Evreii, mari iubitori de arte și, mai ales, de muzică, dar și de afaceri financiare, risipiți în lume și stabiliți în mijlocul mai multor popoare, niciodată nu și-au pierdut identitatea, modul de a supraviețui, de a-și găsi un loc sub soare.

Muzica, de care era atât de atașat marele filozof și „stilist al disperării” Emil Cioran, îmi amintesc și un aforism al lui: „Muzica nu e muzică dacă nu produce emoție” sau „Dragostea pentru muzică e deja, prin ea însăși, o mărturisire”, această enigmatică îmbinare de sunete, pe care Mozart a adus-o la apogeul perfecțiunii și atâția alții i-au resuscitat toate resursele, de la disciplina bachiană absolută, la zborul liber al romanticilor și exhibițiile impresioniștilor (de moderniști și muzica nouă nu amintesc), această îmbinare, închegare misterioasă de sonuri... ce-i cu ea? Cred că fără ea nu ar mai exista nici frumusețea sufletului și, poate, nici suflet.

Prin volumul tău ai salvat de uitare niște interprete ilustre. Te gândești la un nou proiect?

Proiecte multe, griji și mai multe, sănătate puțină. Un ghem încurcat, din care voi încerca, încet, să trag firul pentru niște personaje tinere, care să-mi redea ceva din energia, din bucuria și din pofta lor de viață.

Așteptăm, așadar, volumul consacrat interpreților tineri. Mulțumesc pentru interviu și inspirație în continuare, dragă Rodica!