Marius Lazurca: „Există un anti-românism public în R. Moldova, dar nu a existat niciodată un anti-moldovenism public în România”

DECLARAȚIE // „Voi admite că cetățenii Republicii Moldova și-au pierdut încrederea în UE când se vor duce în concediu pe malul lacului Baikal și când își vor trimite copiii la studii la Universitatea Lomonosov”

Guvernele României și Republicii Moldova vor avea în curând o ședință comună, de pe agenda căreia nu vor lipsi marile dosare energetice. Ambasadorul României la Chișinău, Marius Lazurca, explică într-un interviu pentru HotNews.ro ce vor mai discuta cele doua guverne, de ce Moldova poate fi o piață pentru producătorii români de energie, dar și modul în care cetățenii moldoveni se raportează la propaganda rusă din mass-media locală.

Dle Lazurca, premierul a anunțat o ședință comună a guvernelor României și Republicii Moldova. Când va avea loc şi unde?

Nu vă pot răspunde decât pe jumătate la această întrebare, fiindcă nu ştiu decât ipoteza referitoare la locul de desfăşurare. Premierul Victor Ponta şi-ar dori ca această reuniune, a treia, a celor două executive de la Chişinău şi de la Bucureşti să aibă loc la Tulcea, cât mai repede se poate organiza.

În mod ideal, ea se va desfăşura până la sfârşitul acestei luni, dacă aparatele de pregătire a acestei reuniuni vor putea să furnizeze suficientă substanţă, suficient de multe proiecte. Propunerea premierului României a fost primită cu multă deschidere la Chişinău şi, prin cele două ministere de Externe, am început să lucrăm la organizare.

Care vor fi principalele puncte de pe agenda şedinţei comune? Să spunem primele trei priorități.

Practic, fiecare minister de linie are propria agendă bilaterală de colaborare şi fiecare minister va trebui să furnizeze celor care se vor ocupa de alcătuirea agendei acestei şedinţe de guvern priorităţile acţiunii comune pentru perioada imediat următoare. E prea curând să vă vorbesc acum, şi fiindcă n-a sosit vremea, şi fiindcă nu sunt, neapărat, în poziţia decizională în această speţă, despre cele trei priorităţi ale următoarei şedinţe de guvern.

Ceea ce pot să vă spun este că între ele se va regăsi dosarul energetic, care a devenit – Slavă Domnului! – în ultimii ani, principalul dosar, în egală măsură, politic şi economic al agendei bilaterale. N-aş fi deloc surprins dacă colaborarea pe linie academică, ştiinţifică, culturală se va regăsi, poate nu în top trei, dar în orice caz, între temele importante care se vor discuta la această reuniune a celor două guverne.

De asemenea, nu aş fi deloc surprins să văd că cele două guverne vor discuta şi despre felul în care România, împreună cu Republica Moldova, va reuşi să găsească destinaţii importante, relevante pentru asistenţa din grantul de 100 de milioane de euro, pe care, cum ştiţi, începând cu 2010, România îl furnizează Republicii Moldova. Iată, aşadar, doar câteva dintre lucrurile pe care am sentimentul că cei doi premieri, miniştrii care-i vor însoţi, le vor avea în dosarele acestei reuniuni.

În fine, nu cred că din problematica comună poate fi exclusă chestiunea reformei justiţiei şi a combaterii corupţiei în Republica Moldova, din două motive: este o prioritate a raporturilor dintre Republica Moldova şi UE – şi, cum ştiţi, România a internalizat în foarte bună măsură agenda UE pentru Republica Moldova, şi a internalizat-o tocmai pentru că a contribuit la realizarea ei; în al doilea rând, fiindcă şi acest guvern, ca şi guvernele precedente, au plasat pe locuri importante ale platformei de guvernare reforma justiţiei şi combaterea corupţiei.

Ştim cu toţii, unul din proiectele care au ţinut, în ultimii ani, agenda comună, este vestitul gazoduct Iaşi-Ungheni.

De ce îi spuneţi „vestitul”?

Pentru că s-a vorbit atât de mult de el, eu am făcut o cronologie şi mi-am dat seama că scriu despre el din 2010, cred, sau 2009.

Aţi fi putut scrie de încă mai multă vreme, fiindcă el este în dosarele dialogului bilateral de încă mai multă vreme. Sigur, proiectul s-a metamorfozat, în timp, fiindcă raţiunea lui iniţială era să aducă gaz ieftin dinspre Republica Moldova spre platforma industrială de la Iaşi...

Or, acum s-a schimbat fluxul...

Acum s-a schimbat logica acestui proiect...

E realizată primă fază a acestui gazoduct, conducta din România până la Ungheni, dar miza pentru Republica Moldova este să prelungească acest gazoduct de la Ungheni până la Chişinău. Au reuşit să prelungească aceasta conductă?

Miza pe care aţi enunţat-o, şi anume de a aduce gaz ieftin din România la Chişinău, nu este unica miză a acestui proiect care este foarte-foarte complex şi la care se lucrează zilnic, practic. Aş spune că miza esenţială a tuturor proiectelor energetice care s-au născut în dialogul bilateral România - Republica Moldova este de a lega Republica Moldova, de a conecta Republica Moldova de piaţa energetică europeană, prin România, în felul acesta oferind Republicii Moldova o mai mare diversitate de alimentare cu resurse energetice şi, pe cale de consecinţă, o sporită independenţă.

Lucrurile se mişcă foarte greu... A durat mult până când a fost construită bucata iniţială, de la Iaşi la Ungheni... Cât durează să construiască, totuşi, şi partea proiectului de la Ungheni până la Chişinău?

Da. Într-adevăr, aveţi dreptate să fiţi exigent şi în calitate de ziarist şi în calitate de cetăţean, şi această exigenţă, în fond, împinge autorităţile înainte şi le cere necontenit să grăbească demersurile de realizare a acestor proiecte. Acum, eu v-aş reaminti, cu toată cordialitatea, că toate proiectele energetice sunt proiecte foarte complexe şi din punct de vedere politic, şi din punct de vedere juridic, şi din punct de vedere al montajului financiar necesar. Ştiţi că se vorbeşte, s-a vorbit multă vreme despre Nabucco, care în momentul de faţă este mai mult sau mai puţin defunct. Spre deosebire, aşadar, de proiecte despre care s-a vorbit şi le-am constatat cu toţii decesul – South Stream, de pildă – proiectul alimentării cu gaz românesc a Republicii Moldova, iată, a început, poate prezenta dovezi palpabile că e serios. De asemenea, poate prezenta, deja, şi dovezile că fazele următoare se pregătesc. De pildă, studiul de fezabilitate, fără de care nu se poate face magistrala Ungheni – Chişinău a fost deja realizat. Urmează finanţarea acestui proiect şi trecerea la construcţia...

Ştiu că Executivul aşteaptă, eventual, o soluţie din partea finanţatorilor internaţionali, că e vorba de Comisia Europeană, în principal, pentru a contribui la acest proiect. Acum, există posibilitatea ca România să contribuie la acest proiect?

Acest proiect va costa foarte mult. Estimările variază de la 70 de milioane de euro în sus, într-adevăr. Aşadar, e o sumă mare, dar, de asemenea, importanţa proiectului, fie sub dimensiunea ei politică, fie sub dimensiunea propriu-zis economică, a devenit atât de mare, încât sentimentul meu este că nu va fi foarte dificil să se identifice finanţatori pentru acest proiect. Întâi de toate, Comisia Europeană a promis finanţare, în termeni destul de favorabili, în valoare de circa 10 milioane de euro. E un început şi cred că putem să rămânem optimişti plecând de la realitatea acestei prime finanţări. De asemenea, instituţii financiare internaţionale, Banca Europeană de Investiţii, de exemplu, sau alte asemenea instituţii şi-au declarat interesul de a contribui la finanţarea acestui proiect.

În mod bilateral, anumite state – daţi-mi voie să nu le citez până nu îşi prezintă ele public poziţia – şi-au declarat disponibilitatea de a considera posibilitatea de a finanţa acest proiect.

În ceea ce priveşte România, cred că ar exista, deopotrivă, o raţiune politică şi economică ca România să investească în magistrala Ungheni-Chişinău, în speţă, dar si în sectorul energetic din Republica Moldova în general. Iar această raţiune este foarte simplă: România produce, în momentul de faţă, suficientă energie pentru a acoperi nevoile proprii, de asemenea, pentru a fi un exportator deja relevant; această tendinţă, potrivit datelor de care dispunem la momentul de faţă, se va intensifica în anii care urmează. Cu adevărat ceea ce putem şti în momentul de faţă este că în următorii ani, în următorul deceniu sau într-un orizont mai lung de timp, România va trebui să poată accesa, pentru producţia energetică, pieţe la care în momentul de faţă nu are acces. Or, Republica Moldova este o astfel de piaţă. Dacă, aşa cum am fost anunţaţi, există gaze pe platforma continentală a Mării Negre, aceste gaze, sigur, în mod prioritar, vor fi utilizate pe piaţa internă, dar, dacă înţelegem bine semnalele care ne-au fost furnizate, ele vor fi suficient de abundente încât să poată fi exportate în condiţii comerciale. Aşadar, România are un interes nu numai politic de a asista Republica Moldova să devină mai puternică din punct de vedere economic şi politic, dar avem şi un interes economic de a creşte această piaţă şi de a deveni un actor important pe această piaţă.

Acum, eu nu sunt în situaţia de a vorbi despre interesul vreunei companii româneşti de a construi, din fonduri proprii, acest gazoduct. Ceea ce eu pot să ştiu, ca simplu cetăţean, este că există capacitate tehnică în România, capacitate inginerească să se construiască acest gazoduct şi există companii energetice româneşti, în care statul este principalul proprietar, care au capacitatea financiară de a construi singure acest gazoduct, în această logică: de a deveni actori importanţi pe piaţa energetică a Republicii Moldova. Sigur că, pentru ca această condiţie să se realizeze şi pentru ca, într-adevăr, companii româneşti relevante să fie actori importanţi pe piaţa moldovenească, e nevoie de un cadru politic. Şi revine răspunderea celor două guverne să creeze acest cadru politic care să facă, din aceste investiţii strategice, investiţii sigure. Aşadar, să permitem companiei româneşti, să spunem, care va construi, eventual, acest gazoduct, nu numai să-şi cheltuie banii în Republica Moldova, ci să poată să-şi recupereze investiţia, în termeni rezonabili, vânzând energie consumatorilor casnici sau industriali din Republica Moldova.

Vorbeaţi de dimensiunea politică. Preşedintele Iohannis a spus la întâlnirea cu diplomaţii de la Palatul Cotroceni că „România va continua să fie cel mai puternic aliat în parcursul european al Republicii Moldova”. Mai e privită România, în momentul acesta, de către moldoveni, ca cel mai puternic aliat? Aveţi senzaţia asta de la faţa locului?

Îmi cereţi să mă auto-flatez, nu-i aşa? Mă puneţi într-o situaţie de conflict de interese aproape. Mai bine decât mine vă pot răspunde anumite sondaje de opinie pe care le fac instituţii credibile care măsoară, între altele, atitudinea cetăţenilor Republicii Moldova în raport cu parteneri internaţionali ai acestui stat. Şi v-aş recomanda, de pildă, Barometrul de Opinie Publică, care, în mod tradiţional, măsoară percepţia de care se bucură anumite state în rândul cetăţenilor moldoveni. Ce am putut să constat de când sunt eu la Chişinău şi vă rog să nu luaţi ceea ce vă spun drept o asumare de merite, ci o confirmare a validităţii politicii noastre în raport cu Republica Moldova, aşadar, începând cu 2010, cifra celor care văd în România nu numai un partener, ci şi un prieten, nu numai un vecin, ci şi o resursă asistenţială importantă, cifra acestora, aşadar, a crescut constant în ultimii ani şi au fost momente în care acest sondaj a poziţionat România în fruntea partenerilor internaţionali ai Republicii Moldova.

Sigur, aceasta se face pe un fond pe care dumneavoastră desigur îl cunoaşteţi. Un fond care vine de demult, din perioada sovietică, în care politica oficială, prin propaganda de partid şi de stat a încercat să lărgească Prutul până la dimensiunile Atlanticului. Să despartă românii de pe un mal de românii de pe celălalt mal şi să îi transforme, dacă s-ar putea, în etnii diferite. Există, în continuare, stereotipuri negative la adresa României, există, în continuare, suficientă materie de această natură ca să permită existenţa, cu succes, din păcate, a unor partide anti-româneşti în Republica Moldova, există un anti-românism public în Republica Moldova şi aş reaminti respectuos prietenilor de la Chişinău că nu a existat niciodată un anti-moldovenism public în România. Însă, în ciuda acestei moşteniri dificile, România creşte în prestigiu în ochii cetăţenilor Republicii Moldova.

Ce se întâmplă, atunci, cu ataşamentul faţă de UE al cetăţenilor moldoveni? Un sondaj de-acum jumătate de an arată că ataşamentul faţă de Uniunea Eurasiatică era mai mare decât ataşamentul faţă de UE. De unde acest rezultat? Este o exasperare a moldovenilor faţă de guvern sau e o exasperare legată de lipsa de rezultate a UE în relaţia cu Republica Moldova?

Sunt mai multe explicaţii şi nu ştiu dacă am posibilitatea, în contextul acestui interviu, să le trec pe toate în revistă. Fără-ndoială există o legătură între scăderea popularităţii Uniunii Europene în rândul cetăţenilor Republicii Moldova şi situaţia din răsăritul Republicii Moldova, agresiunea Federaţiei Ruse asupra Ucrainei, anexarea ilegală a Crimeii şi a Sevastopolului şi conflictul armat din regiunile răsăritene ale Ucrainei.

Datorită omniprezenţei, aproape, a mediilor de informare ruseşti în Republica Moldova, versiunea Moscovei cu privire la evenimente este foarte răspândită şi există, e un fapt, realitatea, ca Federaţia Rusă să fie percepută drept factorul puternic în conjunctura actuală şi UE să fie percepută drept partenerul mai slab. Or, lumea, în mod natural, se poziţionează de partea celui perceput mai puternic, nu de partea celui perceput mai slab. Aşadar, aş atribui o parte dintre aceste fluctuaţii de popularitate care afectează Uniunea Europeană în Republica Moldova şi acestei realităţi tragice pe de teren din Ucraina.

Un alt lucru este că în momentul de faţă ne găsim într-o altă fază a raporturilor dintre Republica Moldova şi UE. Cetăţenii Republicii Moldova au beneficiat, şi pe bună dreptate, fiindcă rezultatul a fost obţinut prin reforme, de liberalizarea regimului de vize cu Uniunea Europeană. De asemenea, au beneficiat de avantajele unui regim de comerţ liberalizat cu UE, regim care le-a permis antreprenorilor, sau multora dintre antreprenorii Republicii Moldova să reorienteze exporturile dinspre Federaţia Rusă – care a pus, după cum ştiţi, un embargou asupra multor mărfuri din Republica Moldova – către Uniunea Europeană şi-n acest fel să se salveze, sau, în orice caz, să depăşească momentele dificile. Ei bine, aceste beneficii sunt, în momentul de faţă, de domeniul trecutului. Cetăţenii Republicii Moldova nu percep, la orizontul raporturilor dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană, ceea ce noi, diplomaţii, numim „deliverables”...

Noi beneficii...

Noi beneficii, noi promisiuni care s-ar putea concretiza...

Tangibile...

Tangibile. Noi, în momentul de faţă, suntem în faza implementării unor angajamente pe care Guvernul Republicii Moldova şi le-a luat prin semnarea acordului de asociere şi a acordului de liber-schimb cu UE. Este o fază care stimulează scepticismul, dacă doriţi, sau, în orice caz, nu încurajează optimismul sau entuziasmul în raport cu partenerul care este Uniunea Europeană în raport cu Republica Moldova. Pe de altă parte, sigur, acestea nu sunt singurele explicaţii pe care le-aş putea da, dar n-aş vrea să glosez exagerat asupra acestei teme.

Însă dincolo de aceste fluctuaţii, dincolo de pierderea de viteză pe care, să zicem, Uniunea Europeană, conjunctural şi temporal, le-ar putea înregistra în Republica Moldova, există doi indicatori care, după părerea mea, sunt infailibili şi care mărturisesc despre ataşamentul profund al cetăţenilor Republicii Moldova în raport cu Europa, în general, sau cu Occidentul, dacă vreţi. Aceşti indicatori sunt, mai curând, de natură privată decât publică. Şi sunt următorii: pentru mine este relevant să văd unde doresc cetăţenii Republicii Moldova să-şi petreacă concediile. În al doilea rând, unde doresc cetăţenii Republicii Moldova să-şi trimită copiii la studii. După părerea mea, voi admite că cetăţenii Republicii Moldova, în majoritatea lor, şi-au pierdut încrederea în Uniunea Europeană când se vor duce în concediu pe malul lacului Baikal şi când îşi vor trimite, în mod majoritar, copiii la studii la Universitatea Lomonosov. Până atunci, rămân încredinţat că e vorba de o situaţie conjuncturală, care se explică conjunctural şi care trece, atunci când conjunctura nu mai este validă.

Aţi amintit un factor interesant pe care l-a enunţat inclusiv preşedintele Timofti în conferinţa de presă cu preşedintele Iohannis în luna ianuarie, şi-anume prezenţa programelor ruseşti, programe informative sau talk-show-uri, pe televiziunile din Republica Moldova. S-a schimbat ceva de la acel moment? Există televiziuni moldovene care au renunţat la transmiterea programelor ruseşti?

Situaţia nu a evoluat semnificativ. Există intenţia foarte serioasă, mai cu seamă a Partidului Democrat, de a reforma Codul audiovizual, de a se reduce ponderea sau chiar de a se elimina emisiunile informative şi emisiunile de dezbatere politică care provin din state non-europene şi sunt difuzate în Republica Moldova. Din păcate, nu s-a ajuns, încă, la un consens politic cu privire la prevederile acestui nou cod al audiovizualului, şi nu sunt neapărat surprins. E o chestiune foarte sensibilă, care trebuie cântărită cu multă înţelepciune şi, mai bine, cum se spune, măsori de şapte ori şi tai o singură dată, decât să regreţi că ai luat o măsură pripită. E limpede, e nevoie ca spaţiul informativ, ca agenda publică, până la urmă, dacă doriţi, a Republicii Moldova – în condiţiile regionale – să fie mai bine securizată, să fie mai bine protejată, fiindcă propaganda e o armă în războiul-hibrid contemporan. E limpede, de asemenea, că reglementatorul activităţilor de media din Republica Moldova trebuie să găsească o cale de a încuraja producţia locală, producţia în limba română. de asemenea, de a atrage radio-difuzări europeni cât mai mulţi...

Ceea ce e destul de greu, totuşi, pe o piaţă atât de mică, economic vorbind...

Aici aţi pus degetul pe rană. Şi într-un fel, asta explică, cel în parte, dificultăţile de adoptare a noului cod. Piaţa de publicitate în Republica Moldova – video, audio şi internet – este undeva la 11-12 milioane de euro. Este mai mică decât piaţa de publicitate pe internet în România. E foarte greu să susţii, dintr-o piaţă atât de mică, o producţie locală abundentă. Aşadar, o precondiţie, dacă doriţi, ca, în mod ideal, spaţiul informativ din Republica Moldova să fie recucerit de radio-difuzori locali este o creştere economică susţinută. Mi-e teamă că această creştere economică nu este iminentă în Republica Moldova.

În afară de propaganda în media, care sunt alte metode, care sunt alte puncte în care vedeţi această propagandă rusă funcţionând foarte bine în Republica Moldova?

Acum, sigur, i se poate spune propagandă, i se poate spune soft power, i se poate spune diplomaţie publică, uneori sunt nume diferite, unele peiorative, altele pe deplin legitime ale prezenţei unei puteri relevante, unei super-puteri, poate, în spaţiile de interes privilegiat. Mass-media este unul dintre aceste domenii, dar activităţile culturale, de pildă, şi ele – foarte numeroase în Republica Moldova – reprezinta un alt domeniu.

Susţinute de cine? De actori formali, cum ar fi ambasade, centrul cultural rus, sau şi de persoane sau instituţii private?

Şi una, şi alta. Şi una, şi alta.

Inclusiv partide, din câte ştiu. Partide pro-ruse au adus cântăreţi, artişti...

Da, sursele de sprijin, de finanţare sau pur şi simplu de asistenţă logistică sau de altă natură sunt foarte numeroase. Unele sunt, cum spuneaţi, instituţionale, publice, la vedere, altele sunt mai discrete. Cert este că există o prezenţă vie, intensă fie în media, fie în viaţa publică, a Federaţiei Ruse în Republica Moldova. Aş vrea să fiu foarte bine înţeles: această prezenţă e în bună-măsură naturală. Există un public de limba rusă în Republica Moldova, există instituţii publice moldoveneşti de limbă rusă – Teatrul Cehov, de pildă, şi există o minoritate rusă sau de limbă rusă, preponderent de limbă rusă, care are dreptul la o legătură naturală, privilegiată, cu Federaţia Rusă. Lucrurile devin problematice atunci când această legătură se politizează şi când ea produce distorsiuni ale agendei publice sau efecte pe care Guvernul Republicii Moldova să le găsească nepotrivite.

Moldova a ratat şansa unui premier care avea o imagine publică curată – cel puţin aşa scrie o parte a presei moldovene – şi are acum drept premier un politician tânăr şi foarte bogat, văzut de aceeaşi parte a presei drept membru al cercului de oligarhi care controlează ţara. Are România încredere că acest guvern, noul guvern de la Chişinău, va merge pe drumul reformelor?

Vedeţi, vă răspunde la această întrebare chiar vizita recentă a premierului României la Chişinău, care e o vizită de reconfirmare a dorinţei noastre de a redeschide şantierele pe care, într-o oarecare măsură le-am neglijat datorită instabilităţii politice de la Chişinău şi de a gândi noi şantiere ale colaborării bilaterale. România nu şi-a asumat niciun rol, spre deosebire, poate, de alţi actori internaţionali, în mod deliberat, în procesul de identificare şi de votare a unui premier la Chişinău. Ne-am păstrat rezerva, fiindcă avem încredere că actorii politici de la Chişinău au deplina maturitate şi întreaga responsabilitate de a identifica persoana politică şi tehnică cea mai potrivită să conducă executivul de acolo. În momentul în care acest fapt s-a produs, în momentul în care Parlamentul de la Chişinău a votat persoana noului premier şi echipa domniei sale, România a luat act de această realitate şi şi-a manifestat întreaga disponibilitate de a investi cu încredere acest premier şi acest guvern, mai mult decât atât, să intensifice – dacă va exista voinţă şi de partea cealaltă – activitatea de cooperare bilaterală.

Este România mulţumită de modul în care decurg reformele în Justiţie în momentul acesta în Republica Moldova? Şi vă întreb acest lucru pentru că România împinge pe agenda Uniunii Europene această temă, după cum dumneavoastră aţi spus, România contribuie, în mare măsură, cu expertiză în Republica Moldova. Or, din ce văd eu în Republica Moldova, din ce-mi relatează ziarişti, colegi de-acolo, percepţia e că Justiţia e în continuare controlată de la vârful puterii politice.

Da. Vedeţi, nu suntem în cea mai bună poziţie să răspundem la această întrebare şi sigur că privim cu atenţie la evaluarea pe care cetăţenii Republicii Moldova, prin liderii de opinie, o fac asupra Justiţiei de la Chişinău. Şi vreau să-i asigur pe prietenii noştri de la Chişinău, cei care se pronunţă asupra calităţii actului de justiţie, cei care se pronunţă asupra capacităţii statului Republica Moldova de a lupta împotriva corupţiei, de asemenea, vreau să-i asigurăm pe aceştia, aşadar, că România le aude vocea şi îşi adaptează instrumentele de asistenţă şi plecând de la semnalele pe care le transmit sau ni le transmit aceştia.

Ceea ce noi dorim să facem este să punem la dispoziţia partenerilor de la Chişinău întreaga noastră experienţă, care are cel puţin două dimensiuni. O parte negativă - am făcut erori. În fond putem fi mândri de felul în care funcţionează justiţia română şi de felul în care lupta împotriva corupţiei se dă în România de relativ puţină vreme, nu-i aşa? Aşadar avem şi-un patrimoniu de eşecuri, dacă doriţi, sau de tatonări, sau de ezitări, pe care-l putem pune la dispoziţia Republicii Moldova, tocmai pentru a-i scuti de sinuozităţile traseului nostru. În al doilea rând, le punem la dispoziţie prietenilor de la Chişinău experienţa noastră pozitivă, succesele noastre, reuşitele parcursului nostru. Şi din această combinaţie, credem noi, poate rezulta o reţetă de succes, dacă doriţi, pentru reforma Justiţiei de la Chişinău.

Aici aş evoca un mecanism de cooperare care funcţionează foarte bine şi care a fost creat în urmă cu doi-trei ani, e vorba de Comisia Mixtă Interguvernamentală pentru Integrarea Europeană a Republicii Moldova, tutelată de cei doi miniştri de Externe şi care a avut, în luna martie a acestui an o întâlnire la Bucureşti, în găzduirea ministrului Bogdan Aurescu. Această comisie, în ciuda numelui generic, are, în fond, o preocupare prioritară, şi anume de a crea canale de transfer ale experienţei româneşti în materia reformei justiţiei şi a luptei împotriva corupţiei dinspre România spre Republica Moldova. Au stat la aceeaşi masă, preponderent conducători de instituţii din domeniul Justiţiei şi al Afacerilor Interne şi credem că acest forum care se va reuni din nou la Chişinău până la sfârşitul acestui an poate reprezenta un laborator de soluţii eficiente pentru reforma Justiţiei din Republica Moldova.

Însă noi nu dorim să fim evaluatorul sau judecătorul stadiului reformei Justiţiei în Republica Moldova, o face Uniunea Europeană în beneficiul tuturor statelor membre prin rapoarte periodice, dar, de asemenea, o fac chiar instituţiile de la Chişinău, care, în mod public, prezintă gradul de îndeplinire al angajamentelor înscrise în acordul de asociere, până la urmă, în domeniul reformei Justiţiei. Dar judecătorul suprem al acestui domeniu este cetăţeanul. Când el va fi mulţumit de felul în care evoluează procesele în care este implicat, de felul în care funcţionează Procuratura Generală, Centrul Naţional Anticorupţie, Agenţia Naţională pentru Integritate, cetăţeanul va şti să semnaleze satisfacţia lui.

Şi-o ultimă întrebare legată de Transnistria, un dosar care nu se mai termină. Negocierile stagnează, tensiunile par să se acumuleze în ultima perioadă. Care e poziţia României? Susţinem, în continuare, formatul acesta consacrat 5+2, sau se gândeşte România la o altă soluţie pe care să o propună?

Nu. România este, ca membru al Uniunii Europene, devotată, în continuare, acestui format.

Chiar dacă nu funcţionează...

Da, deplângem faptul că el a încetat să mai producă rezultate substanţiale, rezultate credibile. Deplângem faptul că, iată, întâlnirile formale...

...s-au rărit foarte mult...

...s-au rărit inadmisibil de mult. Însă în acelaşi timp, credem că este instrumentul cel mai eficient, în momentul de faţă, pentru identificarea şi punerea în practică a unei soluţii în conflictul transnistrean.

Şi cât de eficace poate fi el, dacă unul din actorii acestui format este Rusia, o ţară despre care România spune public, dumneavoastră, ministrul de Externe, preşedintele şi premierul – că se face vinovată de anexarea ilegală a unei părţi din Ucraina – cum poate fi sustenabil un asemenea format?

Acum, eficacitatea formatului o vedem cu toţii şi cred că avem puţine motive să fim mulţumiţi de rezultatele pe care le-am obţinut. Însă cred că nu ar trebui, totuşi, să plecăm braţele, să îmbrăţişăm, cum să spun eu, pesimismul radical...

E vorba de căutarea de noi soluţii.

Adresaţi această întrebare unei persoane care nu este suficient de sus-plasată pentru a se pronunţa asupra acestei chestiuni. Cert este că, încă o dată, România este în continuare dedicată acestui format al reglementării. Însă ea nu este o soluţie nici miraculoasă, nici unică. Ceea ce noi am încercat, de pildă, să facem, este să transformăm procesul de apropiere al Republicii Moldova de Uniunea Europeană într-un stimulent al apropierii celor două maluri ale Nistrului. Într-un stimulent de, cum să-i spun eu, de identificare mai rapidă a unei soluţii la problemele multiple pe care războiul din 1992 şi ceea ce a urmat după aceea le-a creat. Şi-n acest sens, prin ministerul de Externe, România a creat o serie de proiecte foarte concrete care să demonstreze faptul că cetăţenii moldoveni trăitori în dreapta Nistrului şi cetăţenii moldoveni trăitori în stânga Nistrului au, în fond, interese comune. Şi aici pot să vă dau câteva exemple: de pildă prea puţină lume ştie că în Transnistria se foloseşte un alt sistem contabil decât în dreapta Nistrului. Noi am încercat, reunind o serie de experţi, să dovedim că sistemul contabil european are avantaje comparative în raport cu sistemul care se utilizează în stânga Nistrului.

Şi s-a ajuns la o înlocuire a vechiului sistem sau...

E prematur să anunţăm rezultate atât de spectaculoase, însă milimetru cu milimetru, România încearcă să câştige teren, o soluţie paşnică de reintegrare a Transnistriei în teritoriul internaţional recunoscut al Republicii Moldova. Vom mai avea asemenea iniţiative, ministrul de Externe Bogdan Aurescu este foarte dedicat acestor iniţiative. Încă o dată: nu încercăm să facem lucruri spectaculoase, vrem să dedicăm dezbaterea sau atenţia noastră dezbaterii unor teme foarte concrete, de interes imediat, pentru cetăţenii de pe ambele maluri ale Nistrului.

În ultimele luni, situaţia s-a tensionat puţin în zonă. Erau tot felul de declaraţii belicoase, erau şi nişte mişcări din partea Ucrainei. Aveţi senzaţia acum, sau aveţi informaţii că există un pericol de încălzire a acelui conflict îngheţat din Transnistria?

Nu am suficiente informaţii încât să fiu foarte îngrijorat cu privire la această perspectivă. Ceea ce e, totuşi, preocupant, este problema crizei economice din Transnistria, o criză care a generat o criză a încasărilor bugetare şi o criză a funcţionării instituţiilor publice de facto de la Tiraspol. E o chestiune pe care au semnalat-o chiar autorităţile de facto de la Tiraspol, aşadar nu e o interpretare, o speculaţie pe care ambasadorul României la Chişinău să o facă. Credem că există un risc, să zicem, de destabilizare – în orice criză economică, în fond, nu numai în criza despre care discutam – şi sperăm că toţi actorii care pot da o mână de ajutor să se pregătească de eventualitatea unei agravări a situaţiei economice.

Dar ce ar însemna o destabilizare în Transnistria? Tensiuni între populaţie şi autorităţi, da?

De pildă. Asta ar putea fi unul dintre efecte. Radicalizarea autorităţilor ar putea fi un alt efect.

Cum s-ar putea declina această radicalizare?

Externalizarea vinovăţiei, găsirea unui duşman în afara teritoriului controlat de aceste autorităţi poate fi o strategie de control al populaţiei. Sau de gestiune a crizei. Sunt multe asemenea posibilităţi care pot fi evocate, nu aş dori să intru în detalii, pentru că totuşi vorbim de o posibilitate, nu de ceva care în mod ineluctabil se va produce. De aceea nici nu aş vrea să intru în domeniul profeţiilor care se auto-îndeplinesc. Aşadar, asta cred că e un element care în mod legitim ne poate preocupa. Dar în orice caz, pentru a evoca şi o dimensiune, un versant pozitiv, al crizei economice, cred că această situaţie poate stimula un interes sporit al autorităţilor de facto pentru crearea unei regiuni, pentru integrarea regiunii separatiste în regimul de comerţ liber cu Uniunea Europeană, adică extinderea efectelor acordului şi asupra Transnistriei.

Aveţi semnale în acest sens? Că iau în calcul autorităţile de la Tiraspol o astfel de mişcare?

Există asemenea semnale. Ele nu sunt formalizate, ele nu sunt deocamdată publice, mi-e greu să cred că vor deveni prea curând publice din raţiuni de politică internă, mai cu seamă, în regiunea secesionistă, ceea ce este, totuşi, destul de limpede, este interesul oamenilor de afaceri din Transnistria de a deveni beneficiarii DCFTA după 1 ianuarie 2016.

Mulțumesc!