„M-am simțit fericit”: Textul cu care debuta Nicolae Negru în presa din stânga Prutului acum 36 de ani, actual și în 2024

Dramaturgul și publicistul Nicolae Negru debuta în presă în anul 1988, cu un articol publicat în revista „Nistru”, însuflețit de eseul-manifest al lui Valentin Mândâcanu, cu titlul „Veșmântul ființei noastre”, găzduit de aceeași publicație în aprilie 1988, care a marcat o nouă etapă în lupta pentru Limba Română, contribuind la declanșarea, în Basarabia, a mișcării pentru revenirea la alfabetul latin.

Temeinic documentat și ironizând pe seama „savanților lingviști și istorici”, editorialistul Ziarului NAȚIONAL scotea în vileag, încă acum 36 de ani, minciunile sovietice vizavi de faptul că limba moldovenească era „diferită” de cea română. Argumente care trebuie repetate și astăzi, având în vedere că Moscova nu renunță nici acum la retorica moldovenistă, dorind să țină în continuare R. Moldova departe de România.

Ziarul NAȚIONAL publică articolul integral semnat de Nicolae Negru în revista „Nistru”, anul 1988, cu remarca necesară că textul era publicat atunci când încă URSS nu se prăbușise:

„M-am simțit fericit”

Știmate tovarășe redactor-șef!

M-am simțit fericit la lectura articolului „Veșmântul ființei noastre” de Valentin Mândâcanu, publicat în ultimul număr al revistei „Nistru”. Pare-se că, în sfârșit, lumina restructurării revărsându-se de la Moscova, a ajuns să treacă și bariera Chișinăului.

Abia cu vreo trei ani în urmă, viitorul culturii moldovenești ni se arăta cețos și sumbru; „veșmântul ființei noastre” îndepărtat de trupul nostru social, lipsit de îngrijire trebuincioasă, pe măsura civilizației ce o reprezentăm, părea sortit pieirii. Eram vorbitori, dar nu aveam dreptul să vorbim adevărul. Vedeam, dar nu aveam dreptul să privim adevărul. Auzeam, dar nu aveam dreptul să auzim adevărul...

Iată că astăzi întrezărim o deschidere către Adevăr și Dreptate; dreptate ce generează în sufletele noastre speranță și optimism. Apariția articolului în cauză, alături de nuvela lui Constantin Stere „În voia valurilor”, sunt două semne convingătoare în acest sens. Avem certitudinea că „Nistru”, nr.4, 1988, va fi un titlu de referință în istoria culturii și limbii noastre.

Sunt economist de profesie, am absolvit institutul politehnic din Chișinău. Cu toate acestea, pe lângă problemele legate nemijlocit de specialitatea mea, am fost preocupat mulți ani la rând și de problemele limbii materne. M-am străduit și eu – ca și mulți alții probabil – să pătrund sensul „deosebirii” dintre limba moldovenească și limba română; „deosebire” pe care nicidecum nu o sesizam citind literatură românească, ascultând emisiuni radiofonice, contactând nemijlocit cu cetățeni ai RS România. Că doar nu s-or fi înțeles stimații noștri lingviști să ne păcălească într-un mod atât de grosolan și umilitor, mi-am zis.

Cum se explică totuși că, înțelegându-ne la perfecție cu muntenii, ardelenii, bănățenii, maramureșenii și moldovenii de peste Prut, care vorbesc cu toții limba română, limba noastră este considerată, cu toate acestea, o limbă aparte, deosebită de cea română, în timp ce, bunăoară, graiurile huțulilor, boichilor (boiki), lemchilor (lemki) din Ucraina Apuseană, reprezentanții cărora sunt înțeleși cu mare greu de către ucrainenii răsăriteni sau sudici nu „beneficiază” de un statut „neatârnat”, fiind considerate, fără nicio rezervă, drept dialecte ale limbii ucrainene? Nu reprezintă o limbă aparte nici locuitorii băștinași ai regiunii Arhanghelsk, cu care nu pot comunica fără o pregătire specială ceilalți ruși. („Russkaia dialectologhia”. Moscova, 1973, p.16) Dialecte care diferă foarte mult unul de altul se întâlnesc la numeroase popoare, dar mai ales la germani și la chinezi.

Într-adevăr, stimații noștri lingviști și istorici nu și-au prea bătut capul ca să prezinte dovezi ale deosebirii limbii moldovenești de limba română. De cele mai multe ori, „argumentarea” se bazează pe premisa că moldovenii și muntenii ar fi fost, chipurile, supuși unor influențe slave diferite: moldovenii din partea slavilor de est, muntenii – din partea celor de sud. (Formirovanie moldavskoi burjuaznoi nații. Chișinău, 1978, p.n36). Faptul acesta se constată numai, fără a se întreprinde o analiză serioasă care ar demonstra această teză.O asemenea analiză nici nu le-ar conveni, la sigur. Căci studiul lui R. Piotrovski, de exemplu, arată că graiurile muntenilor și moldovenilor la etapa apariției statelor feudale respective nu se prea deosebesc unele de altele. „Po sușcestvu, - ăto liși dva dialectnîh razvetvlenia edinogo daco-romanscogo iazîka, - susține lingvistul R. Piotrovski. – Odni i te je plastî slaveanskih slov v oboih iazîkah podverjdaiut ăto kak nelizea bolșe”. (R. Piotrovski. „Slaveansko-moldavskie eazîkovîie otnoșenia”. – Voprosî moldavskogo iazîkoznania.Moskova., 1953, p.136)

Chiar dacă admitem că, după formarea principatelor Moldova și Muntenia, influențele slave se vădiră destul de deosebite (deși n-ar trebui să scăpăm din vedere că ele au fost totuși slave și pentru unii, li pentru alții), nu s-ar cădea să ignorăm cu atâta stăruință că istoria relațiilor dintre aceste două state vecine cunoaște și un proces contrariu tendinței de deosebire; un proces amplu și adânc de apropiere, de influență reciprocă, de unificare a graiurilor muntenesc și moldovenesc (și transilvănean), care, în cele din urmă, au anihilat și au depășit tendințele de diferențiere. O dovadă concludentă ne servește procesul de constituire a limbii române literare. Acest proces nu s-a dezvoltat izolat în fiece principat, ci a fost comun pentru ele, incluzând materialul lingvistic, încadrând potențialul spiritual de pe întreg teritoriul de răspândire a limbii daco-române. Faptul acesta nu-l poate contesta nici chiar I. Varticean, unul dintre „ideologii” principali ai „neatârnării” limbii moldovenești: „Moldavskii literaturnîi iazîk slojilsea... vo vzaimnom vlieanii s valașskoi literaturnoi tradiției” (I. Varticean. „Iazîk pervoi peceatnoi moldavskoi knighi”. – Uci. Zapiski Institut istorii..., Chișinău, 1950, p. 234). „Istoria razvitia literaturnogo iazîka v Moldavii i Valahii,- afirmă V. Șișmariov, - harakterizuietsea sodrujestvo pisatelei obeih kneajestv, stremlieniem sozdati izvestnuiu normu, kotoraia bîla bî obșceprineata, to esti obslujivala bî maximalno șirokie krughi citatelei, ne obrașceaia hodejestvennîie proizvedenia v uzko provințialnîie pisania” (V. Șișmariov, „Romankie iazîki iugo-vostocinoi Evropî i naționalinîi iazîk RSSM”. – Voprosî moldavskogo iazâkoznania. Moscova, 1953, p. 115)

E semnificativ, în acest context, că prefața renumitei Cazanii a lui Varlaam este intitulată „Către toată seminția românească” (iar însăși Cazania se numește, de fapt: „Carte românească de învățătură...”); scrisă din partea domnitorului Vasile Lupu, ea mărturisește deschis scopul autorului (al lui Varlaam) de a comunica cu toți vorbitorii de limbă română, indiferent de locul lor de trai. Să nu fi avut oare știință mitropolitul Țării Moldovei că limbile moldovenilor , muntenilor și transilvănenilor sunt limbi diferite? Dar ce l-a determinat pe Miron Costin să menționeze în lucrarea sa privitoare nemijlocit la originea și ființa noastră etnică („De neamul moldovenilor”) că „măcarcă ne răspunde acmu moldoveni, iară nu întrebăm: știi moldovenește? Ce: știi românește? Adecă râmlenește?” M. Costin, Opere alese, Chișinău, 1957, p 58,59). Dimitrie Cantemir, domnitor și savant de renume, găsește necesar ca lucrarea sa „Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor”, scrisă în limba latină, „iarăși pre cea a noastră românească” să o „prefacă”, pentru ca să poată „să slujească neamului moldovenesc”. Să nu fi fost oare capabil Gheorghe Asachi de a se orienta în realitatea lingvistică înconjurătoare de și-a numit gazeta așa de sperietorpentru savanții noștri istorici și lingviști: „Albina Românească”, cu un supliment la fel de „nepatriotic” – „Alăuta românească”?

Dar Mihail Kogălniceanu, care editează prima noaatră revistă istorică „Arhiva românească” la 1840? Nota bene: lucrurile acestea s-au petrecut cu mult timp înainte de unirea Moldovei și Munteniei, înainte de a contura pe harta politică a lumii frontierele statului unitar România.

Apropo despre actul Unirii. Să fi fost oare un eveniment întâmplător, un joc al hazardului politic? Să nu-și fi dat seama cărturarii noștri de frunte, trecuți prin școlile științifice ale Europei – M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, A. Russo, C. Negri și mulți alți promotori ai Unirii- despre deosebirea dintre limbile moldovenească și muntenească (română), să nu fi înțeles ei pericolul „românizării” limbii noastre? Ba. A fost o unire „firească, legitimă, neapărată, - susține M. Kogălniceanu în articolul „Dorința partidei naționale în Moldova”, - pentru că în Moldova și Muntenia suntem același popor omogen, identic ca niciun altul, pentru că avem același început, același nume, aceeași limbă, aceeași religie, aceeași istorie, aceeași civilizație, aceleași instituții, aceleași legi și obiceiuri, aceleași temeri și aceleași speranțe, aceleași trebuințe de îndestulat, aceleași hotare de păzit, aceleași dureri în trecut, același viitor de asigurat și, în sfârșit, aceeași misie de împlinit”. Pe cine să-l credem: De altfel, omogenitatea etnică a moldovenilor și muntenilor era înțeleasă la timpul respectiv și de Ekaterina II, care, se spune, ar fi fost cunoscătoare în ale istoriei, plăcându-i să „demonstreze”, când venea prilejul, dreptul istoric” asupra teritoriilor cucerite. Ea prevăzuse în renumitul său „proiect grecesc” unirea Moldovei cu Muntenia sun un nume foarte grăitor: Dacia (G. Grosul. Dunaiskie kneajestva v politiki Rosii, 1774 – 1806, Chișinău, 1975, p.70). Fenomenul constituirii mai multor formații politice pe teritoriul de răspândire a unei și aceeași limbi este dictat de legitățile dezvoltării sociale la etapa orânduirii feudale și s-a făcut observat la majoritatea popoarelor. Să ne amintim, bunăoară, de cele 300 de stat la germani în secolul XVIII; la ruși – knezatul Vladimiro-Suzdalsk, republica feudală Novgorod etc. Se știe, de exemplu, că, în dependență de localitatea pe care o populau, unele grupuri de beloruși se numeau pe sine „pinciuchi”, „polesciuchi” și chiar „poleachi” (V. I. Kozlov. Peroblema etnicescogo samosoznania i ego mesto v teorii etnosa. – „Sovetskaia etnografia”, 1974, N. 2, p. 87). Și la ruși răspândirea lor pe un teritoriu mare a determinat, ca rezultat, apariția diferitor grupuri etnice, fiecare cu specificul său în limbă, tradiții, precum și cu numele propriu: „pomorțî”, „terschie kazaki”, „iaițkie kazaki”, s. a. (Sovremenîie etniceskie proțesî v SSSR. Moscova, 1977, p. 28).

Nedumiririle (să le zicem așa) ale unui eventual cititor al literaturii noastre istorice vor spori și mai mult la perioada de după Unire. El va descoperi un fenomen cu totul neînțeles, singular în istoria popoarelor lumii, un fenomen lipsit de logică și motivație cât de cât plauzibilă, din punctul de vedere al științei etnografice: dispariția subită, neașteptată a moldovenilor de peste Prut, ca și cum ar fi pierit cu toții într-o singură zi. Numai moldovenii din Basarabia izbutiră să-și conserve originalitatea etnică datorită, firește, „norocitei” alipiri din 1812 și politicei deschis rusificatoare a imperiului țarist. Mare minune! Totuși, unde-s, ce s-a întâmplat cu moldovenii de dincolo de Prut, tovarăși istorici și lingviști? De ce nu vă interesează soarta confraților noștri (și ai voștri, nu-i așa)?! Voi, care optați cu atâta zel pentru „patriotismul” moldovenesc! Voi, care vă erijați în apărători ai „purității” noastre etnice.

Cu regret, se creează impresia că scopul unor savanți istorici și lingviști de la Chișinău a fost nu știința, ci plăcerea de a o aplica la niște idei și scheme prestabilite. Dar iată o altă „minunăție”! se dovedește că, în ciuda „dispariției” moldovenilor de peste Prut, noi, basarabenii, posedăm totuși o „moștenire literară comună” cu... poporul român, chiar și după 1859. (I. Varticean i dr. Iz kulturnovo i literaturnovo proșlogo moldavscogo naroda. Chișinău, 1969, p. 72). Această moștenire comună ține de numele lui Eminescu, Creangă, Alecsandri, Negruți, Hașdeu, Donici..., adică, dacă e să fixăm un reper temporal, atinge și chiar trece puțin peste hotarele secolului XX, având în vedere că ultimul dintre scriitorii români care a scris moldovenește – B. P. Hașdeu – s-a stins în 1906. (De menționat că după publicarea nuvelei lui C. Stere „În voia valurilor”, cohorta scriitorilor români de limbă moldovenească (sau moldoveni de limbă română) se mărește, iar perioada moștenirii literare comune româno-moldovenești se extinde până aproape de 1940).

Cu alte cuvinte, se poate deduce că moldovenii din acea perioadă posedau o limbă identică cu cea a românilor (doar Eminescu, Alecsandri, Creangă... nu au scris în mod particular pentru moldovenii basarabeni) și, prin analogie, s-ar putea afirma că scriitorii basarabeni de atunci scriau românește, iar opera lor este un bun comun al popoarelor moldovenesc și român. Într-adevăr, un exercițiu, cum se spune în popor, la mintea cocoșului: dacă eu înțeleg perfect ceea ce-mi vorbești tu în limba ta maternă, iar tu înțelegi perfect ceea ce-ți vorbesc eu în limba mea maternă... se descoperă că în istoria și lingvistica moldovenească simpla logică și judecată omenească nu e aplicabilă. În orice caz, s-au tirajat (și se mai tirajează)cu nemiluita o mulțime de lucruri conținând avertismente că aplicarea lor e o greșeală politică și ideologică de neiertat (și într-adevăr, „greșiților” nu li se iarta). Nici chiar propriile mărturii ale scriitorilor nu izbuteau să învingă această atitudine, care ar putea servi drept o mostră de aberație logică autohtonă (în cazul că vom reuși s-o detronăm). „M-am adăpat de la limba română rustică”, pe care „o vorbește poporul nostru din Basarabia” – confirmă, spre exemplu, Constantin Stamati-Ciurea, scriitorul și savantul. (C. Stamati-Ciurea. Opere alese Chișinău, 1957, p. 5). În van. Propăvăduitorii noii „religii” lingvistice, vânând orice gând „eretic”, strecurat întâmplător prin mrejele dogmatizante. Nici să presupună, probabil, Ion Doncev, că primul manual de limbă maternă din Basarabia , editat de dumnealui, va provoca șocuri nu numai rusificatorilor țariști, ci și – ironia sorții – unora dintre „compatrioții” săi erijați în savanți-marcsiști. Altfel de ce s-ar fi tăinuit cu atâta strictețe, ca la rang de cel mai important secret de stat, la peste 120 ani de la apariție, faptul că acest manual fusese intitulat: „Curs începător de limba română”. (Spre exemplu, ESM și „Literatura și arta Moldovei” omit ambele „amănuntul” acesta. Deși perioada între apariția articolelor consacrate lui I. Doncev în aceste publicații cuprinde o pătrime de secol, ele seamănă a fi scrise în aceeași zi și de aceeași mână).

Și, totuși, când și cum s-a rupt acel „fir comun” al literaturilor (și îndrăznesc să adaug: al limbilor) moldovenească și română? La A. Robot, L. Deleanu, E. Bucov?... Stimații noștri lingviști și istorici nu ne prezintă un răspuns explicit. Numai un singur lucru poate fi depistat cu certitudine din toate articolele și monografiile lor: că „deosebirea” dintre limba moldovenească și limba română apare din senin ca la semnalul unui prestidigitator. În orice caz, la 1958 acest „fir comun” se arată destul de rezistent. După cum conchide lingvistul moldovean R. Udler (în consens cu concluzia lui V. Șișmariov despre un proces comun al formării și dezvoltării limbii literare în Moldova și Muntenia), „ni odna grupa govoroz, daje țentralinaia, ne mojet bîti rasmotrena kak dialektnaia osnova sovremenogo moldovscogo literaturnogo iazâka” din motivul că „grupî govorov bîtuișciie na teritorii RSSM i smejnîh oblastei Ucrainskoi SSR ne evlaiutsea samostoiatelnîmi; oni sostavleaiut edinoie țeloe s govorami rasprostranennîmi na zapade ot Pruta, budusci nareadu s drughimi dialectami rumânscogo iazîka, sostavnoi ceastiu daco-romanscogo iazîkovovo materiala” (R. Udler. K voprosu o roli dialektnîh dannîh v opredelenii osnovî moldavskogo liternaturnogo iazîka. Ucionnîie zapiski Mold. Filiala AN SSR, t. VII – VII, Chișinău, 1985, p.185)

Teza despre „deosebirea” dintre limba română și limba moldovenească „de sine stătătoare” devine obsedantă pentru știința istorică și lingvistică de la Chișinău, mai ales după 1960, mai precis după „întronarea” lui I.I. Bodiul. Citându-l adeseori pe V. Șișmariov, speculând cu autoritatea reputatului romanist, veghetorii „vitginității” noastre istorice și lingvistice se prefac a nu cunoaște că el nu susținea născocirile lor (năstrușnice, le-am numi, dacă nu ar fi prea din cale afară de nerușinate și periculoase). „Se poate admite că un oarecare dialect „teritorial” va deveni, datorită anumitor condiții, limbă a națiunii, - subliniază V. Șișmariov în lucrarea citată – p.55. Se poate admite că o asemenea transformare să aibă de suferit concomitent două dialecte apropoate, dar prin aceasta ele nu vor obține nici fond lexical de bază, nici structură gramaticală deosebite una de alta. Cu greu, probabil, s-ar putea demonstra că, cu toate deosebirile, limbile SUA și Angliei sunt limbi diferite”. E de menționat nu numai semnificația celor afirmate de renumitul lingvist, ci și contextul, motivul pentru care a fost făcută această declarație: ședința ad-hoc din anul 1951, organizată de Academia de Științe a URSS pentru discutarea problemelor limbii moldovenești.

În cazul nostru, nu numai fondul lexical de bază și structura gramaticală, ci chiar fondul lexical în întregime este comun (cu excepția, bineînțeles, a cuvintelor pur rusești introduse în dicționarul nostru de către „gladiatorii mistificării”). „Nesomneno, diferențiația modlavskih i rumânskih lexiceskih ălementov provoditsea vesima trudno, ucitîvaia obșcinosti pociti vsego slovarnogo sostava ătih izîkov”, afirmă cercetătorul ucrainean S. Semncinski (S. Semcinski, Sloca vostocinoromanskogo proishojdenia v ucrainskom iazîke. „Limba și literatura moldovenească”, Nr.2, 1985, p.43).

În van. Moara învrăjbirii și a minciunii continuă să funcționeze cu o productivitate direct proporțională vitezei de deplasare a societății spre cultură și civilizație. „Limba moldovenească este o limbă deosebită de limba română, limba moldovenească e deosebită de limba română...”. Această frază-refren merită să fie inclusă într-o eventuală ediție de texte absurde. Se declară inexistența unei limbi întrebuințându-se cuvintele și mijloacele gramaticale ale acestei limbi.

Nu poate servi drept dovadă a caracterului de sine stătător al limbii moldovenești nici faptul că nu toți moldovenii ar recunoaște (din ignoranță) apartenența limbii sale la comunitatea lingvistică română. Știința etnografică cunoaște numeroase cazuri de felul acestuia și recomandă în asemenea situații apelarea la părerile obiective ale reprezentanților altor popoare (Iu. Bromlei. Ătnos și Ătnografia. Moscova, 1979, p. 111). E revelator, în contextul celor spuse, că din cele mai vechi timpuri și moldovenii, și muntenii le sunt cunoscuți popoarelor vecine sub unul și același nume etnic: valah (vlah) ori voloh (la slavii de est). Cu începere din prima jumătate a secolului XIX (nu fără concursul oamenilor noștri de cultură – a se vedea discursul rostit de M. Kogălniceanu în Academia Română, la ședința solemnă din 1 (13) aprilie 1891), dar mai ales după Unirea principatelor Moldova și Muntenia, capătă circulație internațională numele „român”, care îl înlocuiește, în cele din urmă, pe „valah” („voloh”). Drept români sunt recunoscuți și moldovenii din Basarabia. Iată ce scrie, bunăoară, academicianul L. S. Berg, originar din Bender, în lucrarea sa „Naselenie Basarabii, Ătnograficeskii sostav i cislenosti” (Petrograd, 1924, p 29): „Moldovane ăto rumînî naseleaiușcie Moldaviiu, Bessarabiiu i sosednii s Bessarabiei ciasti gubernii Podoliskoi i Hersonskoi; v nebolișom cisle jivut oni takje v Ekaterinoslavskoi gubernii. Sami sebea moldovanî nazîvaiut moldovan (pocemu pravilnee pravopisanie Pușkina: moldovane)... Ot rumîn Valahii otliceaiutsea neznacitelinîmi dialectologhiceskimi priznakami ”.

Cunoscutul slavist și folclorist, pământeanul nostru Polihronie Sârcu studiază obiceiurile „românilor basarabeni”, iar una dintre lucrări o începe în felul următor: „U bessarabskih moldovan-selcian ili pravilnee skazati u rumîn Bessarabii...” („Iz bîta bessarabskih rumîn”, Petrigrad, 1914).

După cum vedem, savanții de renume (care ne cunosc nu din auzite) nu se sinchisesc a ne numi „români”, în ciuda faptului că noi înșine ne numim moldoveni și că ne deosebim de munteni prin „trăsături dialectale neînsemnate”. Ne evidențiem față de munteni nu însă și față de moldovenii de peste Prut, de transilvănenii de nord și, parțial, de maramureșeni, graiurile cărora, alături de graiurile din RSSM (cu excepția celor din sud-vestul republicii și regiunii Odesa) „pot fi grupate împreună pe baza unor trăsături comune” (R. Udler. Op. Cit.).

Precizăm: e vorba despre de graiuri, nu și de limba literară, care e una și aceeași pentru toți, inclusiv muntenii, transilvănenii de sud, bănățenii, dobrogenii, maramureșenii, crișănenii, moldovenii din sudul Moldovei de peste Prut și sud-vestul RSSM, și regiunea Odesa, graiurile cărora reprezintă un alt grup dialectal (R. Udler. Op. Cit.), deosebit de primul prin „trăsături neînsemnate”, menționate anterior.

Așadar, în RSSM se află zone ce țin de ambele mari grupuri dialectale: de cel propriu-zis „moldovean” și de cel „muntean” (spre exemplu, satele Slobozia Mare, Câșlița-Prut, Giurgiulești ș.a. din raionul Vulcănești). Oare cum de nu s-a găsit nimeni – și slavă Domnului că nu s-a găsit! – să decreteze existența a două limbi romanice în RSSM și regiunea Odesa? Probabil, din motivul că „descoperirea” aceasta nu ar aduce niciun beneficiu autorilor, pe când teza „deosebirii” dintre limba română și limba moldovenească servește drept un mijloc sigur de acaparare a titlurilor de „nobleețe” și probitate ideologică; drept un fel de mană cerească inepuizabilă, sursă aproape gratuită aducătoare de dividende politice și – de ce am scunde? – financiare.

Mizând pe slaba însușire a limbii literare, pe lipsa elementarelor cunoștințe istorice și lingvistice în rândurile populației, discipolii și părtașii lingvisticii staliniste speculează cu aceste „neînsemnate deosebiri dialectale”, dezorientându-i, inducându-i în eroare pe concetățenii lor; prefăcându-se a nu înțelege că, în concepția maselor largi, deosebirea dintre limba română română și limba moldovenească e constituită nu printr-o comparație a limbilor literare, cum e corect, ci comparându-se graiul moldovenesc cu limba română literară. O confirmare a celor spuse este și mentalitatea specifică mai ales a mediului țărănesc, conform căreia oricine posedă limba moldovenească literară ar avea harul (sau pretenția, după unii rău dispuși) de a vorbi românește.

Minciuna și ignoranța le servește „căpitanilor de carieră”, cum i-a numit V. Mândâcanu, drept platformă de terorizare și reprimare a bunului-simț, a demnității și conștiinței poporului moldovenesc.

Pentru ilustrul romanist Karlo Taliavini, teza existenței limbii moldovenești de sine stătătoare, deosebite de limba română, este o „dogmă” (S. Tagliavini. La origini delle lingue neolatine. Bologna, 1964, p. 303 – 304). E foarte nimerită această apreciere: dogmă. Însă nu e dogmă „ordinară”, ci o dogmă „ordinară”, ci o dogmă pentru infirmi mintali; o dogmă menită să învrăjbească, să anchilozeze și să închisteze spiritul nostru. Oare cât timp o să ne mai fie servită la ora rugăciunii? Promovarea acestei dogme – o demonstrează V. Mândâcanu – înseamnă o piedică în procesul de perfecționare a limbii noastre, o orientare spre neestetic, spre regres în cultură și gândire. Să fie oare îndreptățite enormele cheltuieli pentru menținerea minciunii, pentru întreținerea și stimularea falsificatorilor, fariseilor și carieriștilor, lingușitorilor și fățarnicilor, conformiștilor și indiferenților, pentru prigonirea și maltratarea oamenilor cinstiți, nonconformișiti, principiali, acelora care nu se împacă cu ofensa adusă demnității și libertății lor spirituale? Lucrurile acestea ar trebui numaidecât să fie luate în seamă și puse în balanță de către conducătorii noștri cărora le va reveni răspunderea să aprecieze articolul, extraordinarul articol al lui Valentin Mândâcanu.

Nu există patriotism înafara Adevărului.

Nu există umanism înafara Adevărului.

Minciuna poate fi îndreptățită doar prin o altă minciună.

Textul cu titlul „M-am simțit fericit” al lui Nicolae Negru a fost ulterior publicat în cartea „Povară sau tezaur sfânt?”, apărută în anul 1989 la editura „Cartea moldovenească”, alături de mai multe articole ale vremii, care abordau situația lingvistică din RSS Moldovenească și erau semnate de autori precum Valentin Mândâcanu, Vasile Bahnaru, Ion Ciocanu, Constantin Tănase, Ilie Lupan, Ion Dumeniuc, Nicolae Matcaș, Leonida Lari, Emil Mândâcanu etc.