INTERVIU // Recunoașterea independenței R. Moldova, „o mare greșeală”!

Confesiune // Corneliu Coposu: O viață trăită în cinste, integritate și demnitate a suferinței. Interviu cu cele două surori ale lui Corneliu Coposu, politician român, liderul opoziției din România postcomunistă

Pater Patriae, președintele moral al României, martirul prigonit, patriarhul național al țărăniștilor, omul providențial - aceste calificative îi sunt atribuite lui Corneliu Coposu, președintele PNȚCD, de către românii care-i cinstesc fapta și iubirea pentru Țară.

Flavia Coposu-Bălescu și Rodica Coposu au acceptat cu bunăvoință să ne întâlnim pentru a ne aminti de fratele lor. Cele două doamne m-au invitat în casa în care a locuit și Corneliu Coposu. Cu un sentiment de atașament pentru Basarabia, cele două doamne, completându-se unape alta, au povestit momente inedite din viața familiei Coposu.



1. Arlette Marcovici-Coposu avea trei ani când s-a mutat cu familia în Basarabia

Doamnă Flavia, vreau să începem discuția noastră amintindu-ne de Arlette… pentru ea am adus aceste câteva fire de busuioc din Chișinău. Am aflat că Arlette Coposu și-a petrecut copilăria, adolescența și chiar și-a făcut studiile la Chișinău, în Basarabia. Cum a fost posibil?

Flavia Coposu-Bălescu: Arlette s-a născut la Constanța, în anul 1915, era de origine sârbă. Tatăl ei a fost ofițer în Armata Română, Marcovici era numele de familie, naturalizat de vreo patru generații în România. În momentul recuceririi Basarabiei, s-a făcut apel să se meargă în teritoriile ocupate să ajute la refacere. Astfel, generalul Marcovici a fost numit general de corp de armată pe toată granița Basarabiei. Arlette avea trei ani, era anul 1918! Ea a învățat la un liceu-internat, se pare că un liceu confesional, și cele două surori ale ei la fel au studiat în acea instituție. Cumnata mea a vorbit foarte frumos de Basarabia, de atmosfera de la Chișinău, de prietenii rămași acolo. Arlette era foarte atașată de Basarabia! Acolo veniseră o mulțime de ruși refugiați, de bună calitate, din aristocrația veche. Mama lui Arlette, soția generalului Marcovici, se numea Jeanna Huser pe numele de domnișoară, era prietenă cu mulți dintre rușii care au trebuit să fugă în Basarabia din cauza comunismului care se instaurase în Rusia.

Și Corneliu Coposu, fratele Dvs., a fost în Basarabia? A cunoscut-o pe viitoarea sa soție la Chișinău?

F.C.B.: Când a absolvit liceul, pentru că a luat note foarte bune, tata a hotărât să-i facă un cadou lui Cornel și l-a trimis în excursie prin toată Țara. Își amintea cu emoție de acea călătorie, impresionat de cetăți, le-a văzut pe toate, a fost în Chișinău, a trecut pe jos prin oraș… A fost la Soroca, Cetatea Albă, Hotin, Tighina.

Dar în ce an se întâmpla?

F.C.B.: Cornel a absolvit liceul în anul 1930. Cred că în acel an a făcut cercul cela atât de important pentru un tânăr care pornea în viață. Da, foarte important, vă rog să fixați neapărat în textul Dvs.: fratele meu evoca ospitalitatea românilor basarabeni! Zicea că în orice casă intra, era tratat cu foarte multă dragoste, cică nu cheltuise niciun leu…

Ne povestea cum era invitat în livadă și în vie, invitat să ia o burtă de poamă, de mere. Povestea ce valoare are Basarabia și ce mult a iubit-o! …A fost o mare durere a lui Cornel, dar Basarabia, să știți, nu a fost iubită… Trebuie să o spunem, la nivel general, nici Ardealul, nici Basarabia nu au fost iubite. Au fost din nefericire neglijate, nu s-au ocupat de educație, cultură, de alte aspecte… În momentul când s-a declarat dezlipirea de imperiul sovietic, Cornel a făcut un apel către Țară, a organizat o manifestație în Piața Universității și a cerut lui Iliescu să nu recunoască independența Moldovei. A fost o mare greșeală recunoașterea independenței, mare greșeală politică. Enormă, a consfințit o nedreptate, o dramă, un fals. El a spus săracul, a spus în toate discursurile lui că cea de a unsprezecea poruncă dată poporului român este revenirea Basarabiei în Țară!

Din păcate, e prea târziu pentru regrete. S-a pierdut momentul, doar o minune, o situație, stare limită ar putea să ne reunească Pământul, să întregească Țara..

F.C.B.: Eu mă întreb dacă lumea acolo, în Basarabia, mai vrea să se unească cu România cea de azi, e mare mizerie și aici, mare de tot. Nu prea are ce-i tenta azi, aici…

Se vorbea în casa familiei Coposu despre Basarabia?

F.C.B.: Foarte des, permanent, era un subiect prezent, era parte a vieții noastre. Generalul Ioan Marcovici mereu își amintea, tanti Jeanna, mama lui Arlette, mereu vorbea, aveau foarte mulți prieteni la Chișinău. Și Arlette tânjea după colegi, prieteni de care nu s-a despărțit până la sfârșitul existenței. Ea și-a trăit cea mai frumoasă parte a vieții în acel oraș minunat, Chișinău, era atașată sufletește ca de o parte a țării ei. Tanti Jeanna avea o prietenă, soție de general rus din garda albă, general care a fost împușcat în 8 noiembrie 1917. Ea a reușit să fugă la Odesa și de acolo s-a mutat la Chișinău. Era cea mai bună prietenă! Ele făcuseră colegiul împreună, în Elveția! Mama lui Arlette provenea dintr-o familie de origine franco-elvețiană. Ele s-au regăsit și tanti Jeanna a avut grijă de Mășunea, până la sfârșitul vieții. Maria era o aristocrată, educată, drăguță, am cunoscut-o și eu, am avut bucuria să o cunosc! Da, trebuie să vă spun că Arlette și mama ei se considerau basarabence! Și încă ceva, foarte important, vă rog să fixați: Iuliu Maniu nu a participat la încoronarea regelui Ferdinand pentru că a cedat Basarabia! Maniu a declarat: „Nu voi participa la acest eveniment atât timp cât o bucată de Țară este cedată”. Mare ticăloși au fost, mare ticăloșie au săvârșit…

Dar când au arestat-o pe Arlette?

F.C.B.: A doua zi ea a fost dată afară din casă, a stat la noi. În anul 1950 ea a fost arestată. În acel an a fost o vânătoare a soțiilor de demnitari, care au fost arestate fără nicio vină. De la PNȚ toate soțiile membrilor comitetului au fost arestate. În afară de aceasta, ei au înscenat un proces lui Arlette, că ea fiind franțuzoaică și elvețiancă pe linie maternă, vizita biblioteca franceză, mergea acolo și lua cărți, citea. Toți cei care au mers la biblioteca franceză erau suspectați, în anul 1950 au fost arestați. În 1950 s-au rupt relațiile diplomatice cu Franța și o grămadă de oameni au fost arestați. Le-au făcut un proces de spionaj, o prostie. Au fost implicați vreo 70 de oameni, care nu se cunoșteau între ei. Noi nu am știut nimic, a fost proces secret. Lui Arlette i-au pus o avocată din oficiu, aceasta mai târziu, aflând de noi, a venit și ne-a spus că a fost delegată din oficiu la proces, că nu a putut veni că i-a fost frică și că a declarat la proces că nu putea să fie complot dacă oamenii nu se cunoșteau. Printre învinuiți era o călugăriță din Roman, un preot din Iași, erau surorile Samoilă, care lucraseră la Ambasada Marii Britanii, o avocată… lume atât de variată, care nu aveau nicio treabă una cu alta. Arlette a fost condamnată la paisprezece ani de închisoare! Sărmana, 14 ani…

Și i-a făcut pe toți, a stat atâta amar de vreme în pușcărie, închisă?

F.C.B.: Da, săraca, a făcut 14 ani… după ce a ieșit a mai trăit puțin și a murit!.. Foarte puțin a trăit…

Rodica Coposu: Arlette a ieșit în martie, 1964. Era bolnavă. Cornel avea încă domiciliul obligatoriu, astfel că nu i-au dat voie să meargă să-l vadă. La sfârșitul lunii aprilie l-au eliberat pe el din domiciliu obligatoriu, ultimul l-au eliberat. Au fost niște cinici, Cornel a părăsit ultimul satul acela… mare ticăloși, când te gândești, poate mai bine să nu te gândești, cum au putut să fie atât de răi?! Și erau de-ai noștri, români…

Și în Basarabia, tot dintre ai noștri au făcut listele celor care au fost duși în Siberia… Oare cum poate omul fi atât de slab, cum poate cădea atât de jos?

F.C.B.: Mă chinuie întrebarea asta, nu mă lasă sa trăiesc: cum i-au cucerit și i-au impus să fie ticăloși? Cum? Mai ales că nația asta niciodată nu a fost ticăloasă. Noi ne-am apărat, iar pe ei au reușit într-un an să-i facă comuniști. Doamne ferește! Cu vindere și cu sete s-a făcut.

Comunismul a fost acceptat la fel și la noi…

F.C.B.: Bine, la dvs. nu a fost fenomenul Pitești. Ăsta-i unic în lume, de groază.

Rodica Coposu: O nebunie! Cum le-a putut trece prin cap așa o nebunie? Dezastru. Și asta se pare că a fost opera lui Nikolski, agent trimis de ruși, era comisar…

Dar cum a fost căsnicia lui Corneliu cu Arlette?

F.C.B.: Săracii de ei, a fost un menaj nefericit.

Adică?

F.C.B.: Vă explic. Ei s-au căsătorit în anul 1942, la Constanța. A început războiul, a început mizeria. Cornel făcea parte dintre protestatarii care nu voiau în război. El zicea că s-a ajuns la Nistru și tot. Făceau tot felul de apeluri la Mareșal, știau că o să fie consecințe. Din această cauză era mereu urmărit. Mereu se temeau. Îmi aduc aminte o situație tristă. În anul 1941 s-a prăpădit tata și, în momentul când să vină el acasă, la înmormântare, el cobora cu liftul, iar ăștia urcau pe scări să-l ducă în lagăr la Craiova. A scăpat întâmplător, nu a fost arestat. Dar a fost hărțuit permanent, permanent. Apoi a venit pacea… așa-zisa pace și au intrat în morișca organizării și în naivitatea lor nu s-au gândit că vin comuniștii.

Comunismul, sărăcia, consecințele războiului…

F.C.B.: Să știți că venirea rușilor a fost mai gravă decât războiul. Apoi o sărăcie neagră a invadat România. Nu știu cum să vă spun să înțelegeți: vedeam în fiecare zi cum se dărâmă câte ceva. Eu am trăit toată epoca trecerii de la imperialism la comunism… Oribil, a fost oribil…

2. Stere - un mare român pentru România!

Am găsit fixat undeva că fratele Dvs. s-a întâlnit cu Constantin Stere în casă la Iuliu Maniu. L-ați cunoscut pe Stere?

F.C.B.: Cum să nu?! Mare basarabean! Am citit romanul fluviu „În preajma revoluției”. Astfel, am cunoscut Basarabia. Să știți că acum, de ceva timp, situația privind atitudinea față de Constantin Stere s-a schimbat. El a avut un fecior, care a făcut parte din PNȚ imediat după revoluție. El a fost căsătorit cu o doamnă, care, după moartea lui, a plecat și s-a stabilit în străinătate. După revoluție s-a întors în România, prin 2009 și a reușit să refacă Casa-memorială a lui Constantin Stere, undeva pe lângă Ploiești. Primarul a fost foarte drăguț, au evacuat locatarii și au reușit să adune material încât să deschidă un muzeu.

Mare personalitate, importantă pentru istoria Basarabiei!

F.C.B.: Stere nu e important numai pentru Basarabia, este foarte mare pentru România!

Dacă tot suntem la capitolul evocări, vreau să știu cum se respectă numele lui Corneliu Coposu în România? Care este atitudinea tinerilor față de marele om politic Corneliu Coposu?

F.C.B.: Nu cred că prea mulți îl știu, cunosc viața și cauza pentru care a trăit Cornel. Unii poate se mai informează de pe la televizor, dar nu prea știu. Președintele nou-ales e retras și tăcut, nu prea vorbește, dacă să vă răspund la nivel de țară. În ce privește românii, nu cunosc istorie. Sunt patru generații care au învățat istoria lui Roller, care nu are nicio treabă cu istoria românilor. Roller a prezentat istoria noastră printr-o oglindă deformată, cea a marxism-leninismului. Habar nu au de istorie românii de aici. Eu cred că la dumneavoastră se face mai mult pentru românism, pentru istoria României.

Pentru cine dorește, adevărat, se face mult! Faptul că am fost privați atâta amar de vreme de valorile noastre, identitate, limbă, Tară… suntem încă atât de axați pe segmentul Istorie și Identitate încât se pare, pe alocuri, pierdem, ne scapă momente importante. Or, timpurile sunt pre-grăbite și tot zăbovind, complăcându-ne în realitățile istorice, pierdem altceva, poate mai important…

F.C.B.: Să dea Dumnezeu să vă mențineți! Știu că majoritatea intelectualilor sau elementul românesc a fost deportat în Siberia. Să știți că la fel s-a întâmplat și cu celelalte teritorii alipite. Doar că s-a scris foarte puțin despre aceste lucruri. Poate mai puțin cu Transilvania, care era foarte mare, un sfert din România și Bucovina, faptul că ei au fost sub Imperiul Austro-Ungar, erau mai civilizați, că au stat sub austrieci, lor le datorăm această cultură.

Aș dori să discutăm despre Fundația Corneliu Coposu. Am citit că ați lansat câteva volume în satul de baștină, la Bobota…Vă susține Guvernul României în activitățile fundației?

F.C.B.: Anul trecut, Cornel ar fi împlinit o sută de ani, el era născut în anul 1914. Cu această ocazie am organizat un simpozion în memoria lui și am reeditat două interviuri mai ample pe care le-am dat unor jurnaliști. S-a scris o carte cu o poveste despre un jurnal pierdut. Fratele nostru a dorit să facă o carte despre viața lui Iuliu Maniu! Istoria unui tribun! El a fost fanul lui Maniu, a crescut de la 14 ani la umbra lui, l-a admirat, a fost omul pe care l-a iubit cel mai mult în viață, după tata. Și îi părea rău să treacă prin viață neobservat. Maniu nu a fost iubit, să știți, că Maniu a venit cu niște principii morale care nu au fost acceptate. Și niciodată nu a fost dispus să facă concesii, și atunci a intrat în controverse cu o grămadă de oameni, în primul rând, cu partidele politice din Vechiul Regat unde se purtau fel de fel de afaceri și matrapazlâcuri. Și în al doilea rând, contau mai puțin memoriile, erau povești. Și atunci, el fiind alături de Maniu a dorit să rămână ceva. Și a reușit înainte de arestare să facă o carte, care se numea Istoria unui tribun. Era gata scris romanul, în manuscris, urma să îl tipărească, în anul 1947 când a venit arestarea. Ei, în momentul în care l-au arestat, a doua zi dimineață au intrat la el în casă patru gealați, au dat-o afară pe Arlette, pur și simplu, cu o valizuță în care a avut peria de dinți, articole de toaletă, halatul și papucii, atât. Nu i-au dat voie să ia din casă nimic, absolut nimic. Pentru că un ticălos de portar, care era pus acolo să supravegheze, a venit și a declarat că nimic nu este al lor, ci al fostului proprietar al apartamentului. Au confiscat tot, argintăria, mobilele, au luat cărțile, tot ce era acolo. Arlette a venit la noi precum v-am spus, cu o valizuță. Bineînțeles, a dispărut și cartea.

Manuscrisul romanului „Istoria unui tribun”?

F.C.B.: Da, desigur. După ce s-a întors, Cornel a mers la Măgureanu și a cerut să-i fie întoarsă cartea, manuscrisul. S-a interesat și i-a spus că nu există cartea, au distrus-o, că era incendiară, era împotriva clasei muncitoare. Vă închipuiți? Nu știu cât de cinstit era Măgureanu, nu pot să știu. Părea foarte hotărât că spune adevărul. Și Cornel le-a spus: „Domnilor, gata, s-a terminat cu comunismul, cu toate, uităm ce-a fost, dar vă rog să ne dați ce ați furat, să ne întoarceți ce ați furat”. Și a fost întrebat: „Aveți un proces-verbal?”. El a zis că nu are, că nu i-a cerut nimeni un proces-verbal, că l-au luat de la sediul partidului, iar pe Arlette au luat-o de acasă, nimeni nu a făcut proces-verbal.

3. Gândește la fratele tău, care nu are cer deasupra…

Dumneavoastră care veneați dintr-o familie cu tradiții, fată din familie bună, educată cu alte valori… ați trebuit să treceți prin tot calvarul ăsta…

F.C.B.: Dar vreau să vă spun că noi am avut o mamă exemplară! Când în acest calvar ne apucau bombănelile, că ne trimiteau la tot felul de parade, defilări, nebunii din astea. Rodi era mai cuminte, dar eu eram cu protestul. Ei, mama îmi zicea: „Draga mamii, cum poți tu să-l superi pe Dumnezeu? Gândește-te la fratele tău care nu are nici măcar cer deasupra… Nu ne lăsa să protestăm. Și asta a fost permanent atitudinea mamei. Pe mine mă preocupă mereu o întrebare: cum au reușit, prin ce metode, să ticăloșească neamul ăsta care nu a fost ticălos, înțelegi? Nu a fost neamul nostru ticălos! Nu am o explicație pe ce pedală au apăsat ei că au reușit cu ticăloșia. Să știți că acum, azi, moralitatea e zero.

În acest context al întrebării la care încă căutați un răspuns, vreau să vă întreb: generațiile de astăzi, aceste generații ale unor timpuri mult prea grăbite, tehnologizate, ce fel de morală au, mai e valabilă noțiunea de morală în acest secol?

F.C.B.: Să știți că eu am niște speranțe, speranța moare ultima. Există tineri foarte valoroși și aud cu bucurie ceva și atunci fericirea mea ține cinci zile și mai mult. De exemplu, recent am aflat că la Cluj există un cerc de tineri, care au absolvit Facultatea Tehnologii Informaționale și care duc o viață de muncă serioasă, care fac o serie de lucrări pe care le vând peste hotare, pentru că aici nu se uită nimeni la ei și merg înainte. Și când aud că ei și-au făcut o fermă, că vând ceva mă bucur gândind că poate se redresează situația și aici. Nici nu vorbesc când aud de ticăloșii, care-s atât de multe, știți că mă îmbolnăvesc, nici nu vreau să aud… Păcat de neamul ăsta să se prăpădească. Noi dacă mergem în ritmul ăsta, peste 50 de ani România se prăpădește. Acum, dacă mai vine peste noi hoarda asta de musulmani, eu nu-s rasistă, dar dacă printre acești migranți sunt și teroriști?!

4. Am reușit să punem la adăpost sigur numele lui Cornel Coposu

Fundația Corneliu Coposu din ce fonduri activează, cine vă ajută?

F.C.B.: Să știți că fundația este o chestie foarte modestă. Am fondat această instituție la sugestia unor prieteni. Imediat ce s-a prăpădit Cornel, au început în numele lui să facă tot felul de șmecherii. Voiau să aducă mașini fără bani, fără să achite impozite, tractoare. Și prietenii ne-au avertizat: Fiți atente, că omul ăsta care în viața lui nu a avut nimic, care a trăit modest o să-i terfelească memoria și tot. Și atunci am creat această fundație, în familie. Noi două suntem fondatoare și încă câteva persoane. Și ce am reușit să facem? Am luat un certificat de la tribunal că au dreptul să facă fundație doar cei care au avizul nostru. Vă dați seama că noi nu avem bani, suntem aici niște oameni bătrâni și… Dar astfel am reușit să punem la adăpost sigur numele lui Cornel Coposu! Nici nu vă puteți imagina ce oferte ni se făceau! Ce se poate fura, ce artiști sunt, de groază, nici nu vă puteți imagina ce le trece prin cap.

R.C.: Venise o doamnă să ne facă bilanțul financiar, gratuit, și ne-a întrebat câte mașini am adus pentru fundație? I-am spus că nu ne ocupăm cu procurarea mașinilor, că suntem o fundație săracă și nu-și permite să întrețină o mașină. A rămas foarte mirată că nu ne-am adus măcar o mașină… cică alții doar de asta se țin.

F.C.B.: A venit un individ să ne spună că, dacă noi acceptăm, el primește niște ajutoare nu știu de unde, pe gratis, gratuit și dacă noi acceptăm, Fundația Cornel Coposu, să le primim și să le vindem și el ne face parte. I-am zis: Ieși afară! S-a uitat la mine și o fi zis că-s o naivă. Cică cu numele Coposu poți deschide toate ușile. Și de asta vrei să compromiți acest nume? I-am zis, dacă fura ajungea ministru, că aici, azi, în România așa-i, au ajuns miniștri cei care au furat.

Nici în R. Moldova situația nu e mai bună, tot niște oameni compromiși ne manipulează.

F.C.B.: Dar oare întotdeauna a fost așa? Nu am fost așa…Nația asta nu a fost așa. Dar să știți că cei care au idee de corectitudine nu se bagă în politică, că dacă te duci în politică trebuie să furi. Politica e murdară. Și în jurnalismul de azi, aici, în România, toți lucrează la patron, îi plătește patronul și ei lucrează pentru el.

De ce l-au discreditat cu atâta înverșunare pe Corneliu Coposu, de ce?

F.C.B.: Mizerabili. Găleți de lături au vărsat asupra lui, nu vă puteți imagina cum l-au murdărit. Tot felul de invenții, că are sonde de petrol, că a venit să-și ia moșiile… și câte și mai câte. Știți care a fost durerea cea mare, că lumea credea! Tot ce ce spunea, lumea credea. Ăsta a fost șocul. De exemplu, ne-a povestit Monica Lovinescu că în anul 1990 a venit în țară, era încă bine și a venit de Sfânta Maria în Țară, la Mănăstirea Văratic s-a dus la biserică, când a ieșit de la slujbă în satul cela bucovinean, a întâlnit un moș din Vicovu de Sus, simpatic, și l-a întrebat: cum vă merge, bade? Da’ el răspunde: „Rău, rău. Ei, dacă nu ar fi Coposu ăsta să ne facă rău, ar fi bine, că dl Iliescu ne face bine!”. Da’ ce v-a făcut Coposu? „Nu știu”. Ana Blandiana ne povestește că ea își cumpărase o casă la Cormana, pe lângă București. Și avea un vecin, un nene, membru de partid. Ținea cu Ceaușescu. Ei, se întâmplă în 1989 ce se întâmplă și îl întreabă pe nea Ilie cu cine a votat. Iar nea Ilie răspunde: cu Iliescu! La care Ana îi explică mirată, nedumerită: „Păi, cum ai votat cu dl Iliescu dacă l-a omorât pe Ceaușescu cu care ai ținut până la Crăciun?!”. „Ei, nu l-ar fi omorât dacă nu era Coposu ăsta!”. Nu-ți vine să crezi… Nici nu vă mai spun ce scrisori primeam, ce înjurături auzeam la telefon, în viața mea eu nu am știut că în limba română există asemenea înjurături spurcate. Cum și de unde au putut să-i prostească în asemenea hal, doamnă, cum?

R.C.: Vreau să vă spun că Ion Băieșu, care era ziarist, scriitor, a scris un articol, în care scria printre altele că Cornel Coposu stă pe Champs Elysees și bea cafea cu croisant… El era în închisoare. Cornel nu a mâncat salam cu soia, a mâncat lăturile celea de la închisoare.

F.C.B.: Eu sunt o persoană mult mai apucată, intolerantă. Rodi e mai cuminte. Eu când auzeam treburi din astea, mă revoltam, iar fratele meu îmi zicea: „De ce-ți consumi tu energia, de ce te chinui? Ăștia habar nu au cine-s eu. Mie îmi pare rău de ei”! Eu turbam, iar Cornel era calm. Într-o zi am avut o discuție, până atunci, dar și după nu am mai discutat aceste subiecte. Se povestea despre bătăile de la Râmnicu Sărat, el niciodată nu ni-a spus de bătăi. Noi am aflat că el a mâncat bătaie când a venit Lucia Hosu și ne-a povestit. Și atunci l-am întrebat de ce nu ne-a spus și nouă, iar Cornel a răspuns: „De ce? Să audă mama, să o necăjesc pe mama?! Voi nu ați fi făcut nimic, asta a fost soarta și, dacă ar fi să o repet, asta ar fi”. Cornel a intrat în pușcărie, la Râmnicu având 112 kg și a ieșit cu 55 kg, vă dați seama ce a îndurat acolo. Nu ne-a povestit, nu a vrut să ne doară. Foarte puțin a povestit.

5. Suferința te ridică deasupra!

R.C.: Eu cred că toți cei care au suferit un regim atât de drastic, ca să nu zic inuman, cred că s-au ridicat deasupra suferinței. Pentru că nici unul dintre tovarășii lui de suferință nu avea sentimentul de răzbunare, nici unul. Toți ziceau: A trecut, așa au fost timpurile… Suferința i-a călit! Mergem mai departe!

Dar cine au fost prietenii lui Corneliu Coposu?

F.C.B.: Șerban Ghica a fost un prieten bun! A făcut Canalul, Văcăreștii, Jilava și nu mai știu câte închisori, stăteau deseori la Neagra, cum se zice, și povesteau despre ce se întâmpla în celulă… Istorii atât de hazlii. De exemplu, cineva a recitat poezia „O, mamă” de Mihai Eminescu. Gardianul a intrat și a întrebat: care-i acela care a scris poezia, Eminescu Mihai, să iasă, să facă un pas înainte… Multe amintiri, dar nici măcar o dată nu au spus cât de tare i-au bătut. Bane (Șerban) în ultimii ani de viață a fost foarte bolnav și striga: „Nu mă bateți, nu mă bateți”! A fost o mare dramă a României, parțial se va ști, altă parte va rămâne necunoscută.

De asta se și reconstituie, se fixează…

F.C.B.: Știți, eu cred că lumea s-a plictisit, nu mai vrea să audă rău, strășnicii din astea, oamenii azi vor să trăiască în confort, să aibă bani, mașină, tabletă… nici nu mai știu ce e la modă… Și emisiunile de la TV înrăiesc lumea, nu face nimeni educație… nimeni. Nu auziți cum vorbesc parlamentarii? De doi bani, se comportă tot de doi bani! Nu știu în ce școli au învățat.

Din păcate, lumea cea de azi e așezată pe alte principii, evident că Dvs. vă sunt străine, lumea cea de ieri își raporta viața având ca sistem de referință morala, legea morală…

F.C.B.: Noi știm că, după fiecare război, cutremur vine o schimbare, așa a fost întotdeauna, ca o legitate a istoriei. Doar că aici, deși nu am dreptul să o spun, că sunt fiică de preot, dar onorata Biserică nu și-a făcut datoria… Și fără Dumnezeu, fără ideea că există acești doi poli nu poți face nimic…

R.C.: Eram la rude la Baia Mare și m-am dus la piață. Acolo văd un țăran cătrănit, care vindea brânză. Îi zic verișoarei că aș vrea să cumpăr un kg de brânză, să-l ajut. Și intru cu el în vorbă, iar țăranul amărât, sărmanul, îmi zice: „Știți ceva, doamnă? În Țara asta o pierit rușinea”! O pierit rușinea, a fost fantastic, cu o expresie arhaică a definit o situație.

Doamnă Flavia, doamnă Rodica, dar ce amintire aveți despre Corneliu din copilărie? Cum vi-l amintiți în copilărie?

F.C.B.: Vai, ce drăguț era săracul de el, ce drăguț! Nu pot să spun că ne-am jucat, era o diferență de zece ani între noi, eu aveam șapte ani, iar Cornel 17! Nu ne jucam, dar era întotdeauna foarte grijuliu cu noi, întotdeauna a avut sentimentul ăsta de protejator. Se organizau jocuri, fotbal, popice, era sat de mineri, mai ardicat. La meciurile astea nu aveam ce căuta, dar eram becuri, aduceam mingea. Îmi aduc aminte cum am jucat o piesă de teatru, Sobiesky și românii. Era un văr de al nostru venit și am împărțit în două tabere, noi eram plăieșii lui Ștefan cel Mare, iar Sobesky era cu polonezii îi interpretau copiii minerilor și fiul directorului. Jocul se desfășura în coșarul de porumb, care era fixat pe patru piloni cam la un metru juma înălțime. Unii erau jos, alții sus, i-am bătut cu scaieți. Ei, până la urmă polonezii au urcat la noi în coșar, dar Corneliu nu a acceptat, cică în istorie scrie că Ștefan i-a învins! A doua zi a venit doamna directoare, cu Piștecek de mână, care era ras pe cap… nu a putut să-i scoată scaieții, vă dați seama ce luptă a fost?! Avea tata un fel de dicționar, o enciclopedie în șase volume, o cumpărase de la austrieci. În limba franceză, cu planșe colorate, trebuia să ne spălăm pe mâini și apoi aveam dreptul să răsfoim cartea. Era o valoare enciclopedia! Le învățam pe de rost, memoram denumirea în limba latină, Cornel ne învăța cum se pronunță corect. Aveam un joc cu harta României Mari… Învățam totul, câștigul erau bomboanele. Eu, de exemplu, din acea enciclopedie am învățat fabricile de zahăr din România! Na, te miri ce era acolo, atâta informație!

R.C.: Iar eu țin minte cum am aflat, a trebuit să răspund la întrebarea de unde izvorăște Dunărea. Cred că aveam vreo patru anișori. Țin minte toată viața, din munții Pădurea Neagră! Ce frumoase jocuri aveam… Toată era imaginație, învățai toate… cum să te speli, cum să te rogi, cum să citești… Eu și la bătrânețe mă uit la desenele animate. Acum sunt oribile, violente…

În ce limbă se vorbea acasă la Părintele Valentin Coposu?

F.C.B.: Tata și-a făcut studiile în Austria, la Viena. Mama a fost la măicuțele ursuline, nemțoaice erau, la Brașov. Bunica mea vorbea în nemțește, se vorbea nemțește ca să nu înțeleagă servitorii chiar tot. Ungurește nu s-a vorbit, chiar dacă tata a fost tolerant, de maghiară nu a vrut să audă. El a făcut pușcăria la unguri. Bunica voia să mă învețe germana, dar eu nu știu ce am avut, dar am învățat cu plăcere franceza! Am făcut în liceu, aveam trei ore de germană, șase ore de latină și șase de franceză, de română.

Și azi oare câte ore de latină se predau?

R.C.: Îmi amintesc de lecțiile de istorie. Profesoara noastră, care preda Istoria antică, făcuse o călătorie în Egipt și avea fotografii cu valea Nilului, Valea Regilor și ne explica cum și-au dat seama când au început să studieze piramidele despre acele orificii lăsate special ca să pătrundă lumina…

F.C.B.: Sistemul de predare era altul. De exemplu, nu era nevoie să memorezi anii, trebuia să cunoști toate particularitățile perioadei de domnie a lui Ștefan cel Mare. Să cunoști situația în lume la acel moment, după istoric… Altfel se făcea carte.

Cine din Basarabia a fost la Corneliu Coposu?

R.C.: Iurie Roșca a fost chiar acasă la noi. Ne-a părut rău când am citit că a trecut în altă tabără. Cornel l-a ajutat, chiar l-a rugat pe Iosif Drăgan și a trimis o tipografie la Chișinău. Cornel a iubit Basarabia, să fixați neapărat acest moment. Pentru că a iubit-o pe Arlette, a fost dragoste la prima vedere. S-au cunoscut la Constanța, unde soția generalului Marcovici avea un hotel, hotelul francez. În anul 1941, Cornel o întâlnește pe Arlette! Iuliu Maniu mergea acolo la odihnă, iar la sărbătoarea Învierii, în anul 1941, Cornel l-a însoțit, cunoscând-o pe Arlette. La 24 octombrie 1942 s-au căsătorit, la ceremonie au participat lideri politici ai vremii în frunte, desigur, cu Iuliu Maniu, mentorul lui Cornel Coposu. Femeia de care fratele nostru a fost îndrăgostit a fost arestată, torturată, închisă 14 ani de regimul comunist. La doi ani după eliberare (1964), moare răpusă de cancer (1966).

Vă mulțumesc mult că ați acceptat, că m-ați acceptat în casa Dvs.

R.C.: De să nu vă acceptăm?! Noi avem mare dragoste pentru Basarabia. Să știți că noi nu avem niciun merit, noi suntem surorile lui și avem un respect deosebit pentru crezul fratelui nostru, Cornel, crezul pentru care a suferit atâta, pentru ideile pe care le-a avut și să știți că el spunea: „Nu are importanță existența mea dacă ideile mele merg mai departe!”. Și multe din ideile lui au mers mai departe. Dar noi nu avem niciun merit, am avut bucuria de a avea un frate deosebit, care citea enorm, care era un erudit, orice îl întrebai, în orice domeniu era la el acasă.

A dialogat Antonina Sârbu

București, 12 septembrie 2015