INTERVIU // Grigore Chiper: „Convingerea mea este că cel mai bine scriem atunci când scriem despre noi. Sunt un adept al autenticității”

LECTURĂ: „Aș recomanda două autoare pe care le-am „luat” și eu în vacanță: Maggie O’Farrell („Exist/exist/exist”) și Lavinia Braniște („Mă găsești când vrei”, „Escapada”)”

Dragă Grigore Chiper, cum era satul tău, Copanca, raionul Căușeni, prin anii șaizeci? Când ai mers prima dată la bibliotecă? Ce cărți citeai în copilărie?

Nu cred că am avut o biografie ieșită din comun, mai ales atunci când încă mă aflam în sat și frecventam școala din localitate. Am citit cam aceleași cărți pe care le citeau copiii/băieții în acea vreme. Ca trăsături specifice aș menționa două:

1) Am devenit cititor în școală, unul haotic, fără program, dar mereu avid după cărți/lecturi. Această dorință de a fi cu cartea în preajmă mă va ajuta pe urmă, când am început să am acces la cărți cu adevărat remarcabile și din ce în ce mai valoroase. La aceste cărți nu ajungi dintr-odată, în special în condiții rurale, în condițiile societății comuniste închise, într-o vreme când nu era internet; literatura română era interzisă complet de la sfârșitul anilor ’60.

2) Din școală am citit și în rusă, limbă care, în circumstanțele descrise mai sus, îți deschidea perspectiva mai mult, dacă știai să uzezi limba în folosul tău și nu doar pentru carieră. Eram interesat de limba străină și chiar o vreme mă gândeam să merg la limbi străine. Cu alte cuvinte, am încercat să îmi selectez instrumentele necesare pentru a-mi crește curiozitatea intelectuală și a clădi un orizont cultural. Mi-am dezvoltat toate aceste abilități nu pentru că îmi făceam mari iluzii asupra viitorului, ci doar pentru propria satisfacție și ambiție.

I-ai văzut pe părinții tăi citind? Ce profesii aveau? Cerințele lor față de tine?

Părinții mei nu au fost intelectuali, deoarece copilăria lor a coincis cu cel de-al Doilea Război Mondial, iar tinerețea - cu perioada postbelică stalinistă. Cu toate acestea, ei nu m-au îngrădit de la ceea ce îmi doream pentru educația mea. De exemplu, în clasele primare tata se abonase la reviste românești pentru copii, cum ar fi cunoscuta revistă ilustrată „Arici Pogonici”, și chiar le-am primit vreo doi ani. Au acceptat să merg la Filologie, deși alegerea mea părea și atunci, în raport cu profesia unui băiat, una mai puțin adecvată. Astăzi, dacă un băiat merge la Litere, trebuie să fie conștient că va fi singurul reprezentant al genului masculin în grupa academică.

De ce te-ai apucat de scris? De ce continui să scrii? Povestește-mi despre un moment când ai vrut să abandonezi scrisul.

Sincer, nu știu de ce am început să scriu și nici de ce continui. Un răspuns cât de cât rațional ar fi următorul: mai scriu pentru că scriu poezie. Poezia nu îți solicită un exercițiu susținut, care să te întrebe mereu despre rodul muncii tale.

Poeții nu au avut niciodată cititori și, mai ales, cumpărători de carte. E o situație internațională.

Dacă aș fi scris proză, exclusiv proză, m-aș fi orientat spre gusturile din străinătate, așa cum fac mai mulți prozatori, îndeosebi romancieri, din România și Republica Moldova.

Într-un fel, literatura m-a prins la mijlocul drumului, când trebuie să mergi așa, înainte, pentru a-ți salva oarecum sufletul.

Ai debutat în proză în 2000, cu volumul „Violoncelul și alte voci”. Pentru un prozator, primordială e necesitatea de a nara, de a povesti despre diferite întâmplări din viață sau de a confrunta realitatea cu imaginația? Care e raportul dintre realitate și imaginație, în proză?

Cel puțin, pentru proza pe care o scriu eu, există totdeauna un raport realitate-imaginație, un raport variabil, de la texte care tind spre o proză documentară la cele care conțin multă invenție.

Raportul îți este dictat de textul concret, de materialul pe care îl modelezi, de inspirația pe care o ai pe moment. La bază sunt povești reale, modificate pe parcurs sau cărora le inserez unele fragmente imaginative.

Din câte am citit, marea majoritate a prozatorilor lucrează în felul acesta. Există și maniera pur ficțională, dar în acest stil de proză au excelat puțini. Proza ficțională poate deveni foarte repede inautentică, simplistă, schematică, pe scurt, superficială.

Trebuie să fii mag, adevărat creator de lumi ficționale ca ceea ce inventezi cap-coadă să substituie realitatea.

Felicitări pentru recentul tău volum de proză, „Cu romanul în vacanță”, apărut la editura „Prut”! Povestirile sunt captivante, scrise cu virtuozitate și ne oferă un tablou al spațiului basarabean din ultimii ani, depopulat, dezorientat, posomorât, cu tristeți la tot pasul. Cât timp ai lucrat la volum?

Mulțumesc! Trebuie să spun că nu sunt un prozator în sensul tradițional al cuvântului.

Pur și simplu, scriu texte care se adună. Unele sunt poezie, altele proză. Mai sunt și alte tipuri de texte, mai dificil de încadrat. Când se adună de o carte, le propun editurii.

Liantul dintre povestiri e personajul narator, un ins pasionat de lecturi, pe care cititul îl salvează de depresie. El citește acasă, la birou, în localuri,dar și în autobuz, în microbuz, în tren, în avion. Acest personaj e o invenție a ta sau doar o transfigurare a autorului?

Acest personaj despre care spui este un alter ego al meu. Convingerea mea este că cel mai bine scriem atunci când scriem despre noi.

Sunt un adept al autenticității în scris din simplul motiv că aici este mai ușor să reușești, să nu calci strâmb, să nu cânți fals.

Cum ai scris povestirea „Potopul”? Dezvăluie-ne câte ceva din bucătăria ta literară.

Povestirea „Potopul” narează o suită de mici întâmplări care s-au legat în jurul unui eveniment trist, trăit de mine.

La început am evitat și am ezitat să-i dau formă acestui subiect, pentru că era unul dureros, prea dureros, dar mai târziu am văzut că întâmplările – întâlnirea cu prietenii, dăruirea unui roman în mai multe volume, visele ciudate ș.a. – reprezintă în sine un text nescris, încă nescris, pe care trebuie doar să te așezi și într-un timp minim să îl scrii.

A fost ca un poem care se cere singur să fie așternut pe hârtie. Tu te împotrivești, îți zici: „La ce bun!”, dar până la urmă cedezi, pentru că ești scriitor, indiferent de faptul dacă ai sau n-ai cititori.

În mai multe povestiri, naratorul își povestește visele. Are vise prevestitoare sau doar încâlcite, bizare, amuzante. În viața ta, visul e un însoțitor permanent, un reper, un indiciu?

Am anumite perioade când visele mă însoțesc prin viață. Scriindu-le doar încerc să scot la lumină aceste trăiri nocturne. Unele chiar merită să fie exteriorizate.

Nu știu ce semnificații aduc ele și dacă sunt profetice. Sunt doar o lume de care un prozator poate profita. Uneori nici măcar nu vreau să le ordonez, ca să nu stric din farmecul lor.

Ar fi ideal, dacă ai reuși să le descrii în frăgezimea lor. Probabil că acea literatură insolită inventată în Franța la sfârșitul secolului XIX își are rădăcina în aceste vise cu discontinuități și salturi fenomenale.

Simțul umorului, autoironia colorează acest volum. Glumele nu-și pierd din forța lor, odată cu înaintarea în vârstă?

Despre umorul sau ironia care „colorează acest volum” nu sunt eu persoana cea mai indicată să mă pronunț.

Despre umorul din carte ar fi bine ca vreun critic literar să spună, deși înțeleg că critica literară nu este atractivă la noi.

În RM, dispariția ei nu e undeva departe după orizont.

Ce tehnici narative folosești? Cine dintre scriitori te fascinează prin stilul lor?

Îmi place ca o carte să fie echilibrată și aș vrea să cred că și cărțile mele de proză și celelalte sunt așa.

O carte de proză trebuie să fie variată: ceva acțiune, dialog, descriere, meditație, destindere. Cartea să se citească fluent, să nu fie artificial complicată, dar nici inadmisibil de simplistă.

Prin complicare excesivă și simplificare rudimentară nu poți atrage un cititor elevat. Anume acest cititor mă interesează în mod deosebit.

Narațiunile tale curg spontan sau le elaborezi îndelung? Cât de mult cizelezi proza? Ți se întâmplă să rescrii unele texte?

Textele de proză se scriu diferit. Unele îți ies spontan, altele cer elaborare, pentru că ele sunt mai laborioase. Unele texte îți ies din prima, altele germinează.

De obicei, nu le abandonez. Aștept momentul potrivit, deoarece scriu doar ceea ce îmi place și apreciez. Nu scriu la un fel de comandă, când aștepți să se termine mai repede proiectul sau „proiectul” și să scapi.

De exemplu, un text din „Cu romanul...” nu era gata și am sperat că îl voi termina până când va dura tevatura cu cartea, dar nu a fost să fie. L-am încheiat abia de curând.

E puțin cam trist că a rămas pe dinafară, căci se înscrie perfect în aria cărții, a fost gândit și scris pentru acest conținut. Dar astfel de scăpări/regrete se întâmplă.

În câteva povestiri ai redat scene din vacanțe pe litoral. Cât de mult de inspiră marea? Dar muntele? Câmpiile basarabene ar mai putea fi atractive pentru un prozator?

Eu mă străduiesc să nu scriu despre vacanță sau litoral, sau altceva, ci despre oameni. S-a întâmplat ca oamenii aflați în fel de fel de drumeții să mă inspire, să îmi furnizeze materialul necesar unei proze.

Doar printr-o întâmplare cartea a fost scrisă în genul road-story. Poate că, fiind un om sedentar în virtutea multor factori, îmi plac la nebunie călătoriile și încerc să le exploatez la maximum.

Nu sunt eu unicul împătimit al plecărilor. Moldovenii au plecat și continuă să plece în masă, de aceea câmpiile basarabene despre care pomenești rămân pur și simplu fără personaje – obiectul principal al fiecărei proze.

De ce între Chiper și Chiperi ai ales prima variantă?

Aici e o chestie banală. Varianta Chiperi este de origine sovietică.

La început, toate documentele au fost copiate de pe originalele sovietice. Atunci când am mers la arhiva românească cu documente din interbelic, am descoperit că numele meu se ortografiază Chiper.

E dificil să schimbi toate actele familiei pentru a restabili o dreptate. Statul RM ar fi trebuit să repare greșeala atunci în 1991 printr-un gest simplu și ieftin.

Într-un final, am ales varianta de compromis.

Recomandă câteva titluri pentru lecturi de vară.

Acum citesc cu mult mai puțin, pentru că nu sunt multe titluri care să îți satisfacă pretențiile de cititor cu stagiu.

Pe deasupra, fiind și scriitor, ești influențat în permanență de viziunea ta artistică despre cum trebuie să arate un text sau o carte.

Totuși, mă bucur când descopăr un autor de real talent, situat peste media valorică pentru care nu mai am timp, nici interes și nici răbdare.

Aș recomanda două autoare pe care le-am „luat” și eu în vacanță: Maggie O’Farrell („Exist/exist/exist”) și Lavinia Braniște („Mă găsești când vrei”, „Escapada”).

Mulțumesc pentru interviu, inspirație în continuare!

Născut pe 16 aprilie 1959 în satul Copanca, raionul Căușeni, Grigore Chiper a absolvit în 1981 Facultatea de Filologie a Universității de Stat din Moldova. A activat ca profesor la Universitatea de Stat din Tiraspol și redactor asociat la revista „Contrafort”. În prezent este profesor la Universitatea „Ion Creangă” din Chișinău și redactor la revista „Quadrat”. Și-a susținut teza de doctor în Filologie și este membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova, al Uniunii Scriitorilor din România și al P.E.N. Club.

Opera sa cuprinde poezie, proză scurtă, eseu, jurnal și publicistică. A colaborat cu publicații importante precum Viața Românească, Vatra, Poesis, Convorbiri literare, Sud-Est și Basarabia.

Debutul său editorial a avut loc în 1990 cu volumul de poeme „Abia intangibilul”, distins un an mai târziu cu Premiul Tineretului. De-a lungul carierei sale a primit numeroase premii literare prestigioase, printre care Premiul Uniunii Latine (Paris, 1997), Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova (1998, 2002, 2014, 2020), Premiul filialei Chișinău a Uniunii Scriitorilor din România (2014) și Premiul Balcanica (Brăila, 2017).

Opera lui Grigore Chiper:

Poezie

Abia tangibilul, poeme, ed. Literatura Artistică, 1990

Aici, în falset, poeme, ed. Hyperion, 1991

Perioada albastră, ed. Fundației Culturale Române, București, 1997

Cehov, am cerut obosit, ed. Cartier, Chișinău, 2001

Turnul de fildeș înclinat, ed. Vinea, București, 2005

Roman-simulacru, ed. Limes, Cluj, 2010

Formalități, ed. Charmides, Bistrița, 2015

Opera poetică, ed. Paralela 45, Pitești, 2017

Semințe de betel, ed. Rocart, Pitești, 2020

Proză scurtă

Violoncelul și alte voci, ed. Augusta, Timișoara, 2000

Nisipul de sub picioare, ed. Tracus Arte, București, 2014

Cu romanul în vacanță, ed. Prut, Chișinău, 2023

Eseu, jurnal, publicistică

Piese dintr-un puzzle, ed. Junimea, Iași, 2017

Fața poeziei și măștile poeților, ed. Arc, Chișinău, 2019

Voci în pustiu, ed. Junimea, Iași, 2021