GOLGOTA BASARABIEI ROMÂNEŞTI // 5-6 iulie 1949: Cel mai mare val al deportărilor

Basarabenii cunoşteau destul de bine ororile din imperiul sovieto-ateist de la fraţii lor transnistreni, care, pentru a se salva de la moarte, fugeau cu miile în dreapta Nistrului, în România. Când, nepoftită de nimeni, Armata Roşie a năvălit în Basarabia, peste un milion de oameni au încercat să fugă din calea ei, dar „eliberatorii” au închis în câteva zile toate trecerile peste Prut şi au declanşat teroarea şi masacrul populaţiei civile. După asasinatele în masă şi arestările neîntrerupte ale oamenilor paşnici, după incendierea şi distrugerea bisericilor, o spaimă de moarte a intrat în fiecare familie şi casă.

CITIȚI și „SIBERIA din OASE”. Un film, bazat pe fapte REALE, despre drama a zeci de mii de basarabeni din perioada stalinistă, prezentat, în premieră absolută, la TVR MOLDOVA

La niciun an de la „eliberare”, în ziua de 7 iunie 1941, N.K.V.D.-ul sovietic de la Chişinău cere aprobarea Moscovei şi 1 315 vagoane pentru deportarea a 85 de mii de basarabeni în Siberia. Peste o săptămână, la 14 iunie, în condiţii de neimaginat, eşaloanele ticsite cu elitele basarabene – profesori, preoţi, politicieni, învăţători, foşti primari, prefecţi, moşieri, industriaşi, funcţionari din administraţia românească – trec Nistrul şi se îndreaptă spre lagărele de concentrare sau de exterminare de dincolo de Ural. O anchetă nefinalizată, întreprinsă de autorităţile româneşti după dezrobirea Basarabiei (1941), când sovieticii s-au retras în fugă, fără să reuşească să şteargă toate urmele genocidului comis în perioada 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941, arată că „eliberatorii” au deportat şi ucis timp de un an, prin tortură, împuşcare sau masacrare, circa 300 000 de oameni sau10% din numărul populaţiei dintre Nistru şi Prut.

Apocalipsa începută de regimul de ocupaţie este întreruptă provizoriu de războiul mondial, dar va fi reluată cu o cruzime şi mai înfiorătoare după august 1944. Mai întâi sunt mobilizaţi şi aruncaţi pe prima linie a frontului sovieto-german circa o sută de mii de bărbaţi tineri, care neavând nici o experienţă de luptă sunt schilodiţi şi împuşcaţi cu nemiluita. Urmează foametea organizată de Kremlin din 1946-1947, în urma căreia pier în chinuri groaznice peste un sfert de milion de basarabeni. Iar peste doi ani, la 6 iulie 1949, zeci de mii de oameni gospodari („chiaburii”) sunt aruncaţi în eşaloanele morţii şi împrăştiaţi prin mlaştinile Siberiei şi prin pustiurile Kazahstanului. Astfel, prin exterminarea fizică şi deportarea autohtonilor, drumul spre deromânizarea Basarabiei, spre rusificarea, colonizarea şi mancurtizarea ei, era deschis pentru Kremlin.

Ce a urmat, e o altă filă din Cartea ororilor, dar într-o zi de 6 iulie, după 71 de ani de la cel mai mare val de deportări, este necesar, pentru vindecare, să înţelegem ce s-a urmărit cu adevărat prin golirea Basarabiei de elitele româneşti şi de oamenii ei cei mai reprezentativi. La fel, şi la Bucureşti, şi la Chişinău ar trebui să se conştientizeze că deportările masive din 14 iunie 1941, 6 iulie 1949 şi 1 aprilie 1951 sunt părţi foarte importante din vechiul şi halucinantul proiect al Moscovei de a domina şi de a înainta spre Balcani, spre Constantinopol şi spre Vest, de a distruge şi asimila, mai întâi, fiinţa naţională a Basarabiei, de a face, după un respiro, următorul pas, peste Prut, apoi, după un alt respiro, alt pas peste Dunăre şi Carpaţi. Şi aşa, pas cu pas, până când neamul românesc, în minţile tulburi ale ideologilor imperiali de la Kremlin, va fi rusificat, amputat şi înghiţit pe bucăţi, iar România va fi ştearsă de pe harta lumii.

Însă, dincolo de fantasmagoriile descreieraţilor şi experimentele hidoase ale Moscovei, se cere să le spunem răspicat stafiilor nesătule – imperiul ţarist s-a prăbuşit, Uniunea Sovietică s-a năruit – iar România şi românii au rămas în picioare şi vor dăinui veşnic în vatra lor milenară, fără să le pese prea mult de poftele expansioniste ale lui Stalin sau Putin.

Deşi această restituire parţială a memoriei este departe de a fi un rechizitoriu, s-ar mai cere spus că cei care au deportat şi dezmembrat familii şi neamuri, cei care au asasinat milioane de oameni şi au vărsat sânge nevinovat, cei care au scârnăvit credinţa, adevărul, istoria şi sufletul popoarelor înrobite, nu dau nici un semn că ar avea mustrări de conştiinţă după un experiment diabolic şi un trecut atât de oribil.

Dimpotrivă, după ce s-au asigurat că nu vor fi traşi la răspundere pentru crimele lor abominabile, fără pic de remuşcare, nu ne permit să ne ridicăm în picioare, ne dau indicaţii insistente să nu răscolim trecutul, să nu căutăm documentele tăinuite în arhive, să nu ascultăm mărturisirile supravieţuitorilor, să nu îndrăznim cumva să le cerem socoteală pentru faptele lor oribile împotriva naţiunilor şi umanităţii.

Cinismul lor fără de margini e la fel de dezgustător ca şi crimele pe care le ascund, sau le prezintă ca fiind colective, ale tuturor, nu individuale. Pretinsa lor nevinovăţie, camuflată după munţi de minciună şi îndemnuri mascate de a tolera crima şi răul, le garantează dominaţia, bogăţia şi perpetuarea. Ei iau în derâdere suferinţele popoarelor nedreptăţite, ei le impun sisteme politice, ideologii şi regimuri pe placul lor, ei le dau în cap şi peste gură celora care refuză să fie papagalii lor, ei adună toate cozile de topor de pe pământurile ocupate şi le dau puterea şi comanda să-şi jefuiască ţara şi să-şi umilească neamul. Apropo de cozile de topor: pentru colaboraţionismul lor, adeseori din tată în fiu, ele şi astăzi continuă să fie plătite, folosite şi protejate de Kremlin, iar numele lor, ca şi ale acelora care au organizat masacre ale populaţiei civile şi au întocmit listele a zeci de mii de deportaţi, sunt tăinuite cu străşnicie. De ce?

O istorie suferită şi trăită de milioane de români se scufundă în uitare şi nepăsare. Icoana unor teritorii străvechi româneşti lunecă încet din inima urmaşilor şi de pe harta unităţii, măririi şi trăiniciei noastre. Un neam întreg stă încremenit de decenii la masa tăcerii. Să nu-şi poată aminti cum arăta Ţara întreagă, să fi uitat drumul spre acea Ţară fabuloasă în hotarele ei fireşti şi să fi pierdut firul divin în măsura de a nu continua rugăciunea noastră de totdeauna întreruptă de străini în vara anului 1940?

Ochii fraţilor, părinţilor şi buneilor noştri deportaţi de la vatra şi casele lor ne privesc din alte timpuri şi din alte depărtări. Ochii lor sunt ca cerul Basarabiei în luna iulie: în aşteptare. Ce aşteaptă ei? Să le recunoaştem chipul din tinereţe, să le luăm o parte din suferinţe şi spaime, să le facem şi lor un loc la masa tăcerii? Sau aşteaptă să ne ridicăm de la masa tăcerii şi să mărturisim lumii întregi despre Golgota românească…

Text semnat de Alecu Reniță, deputat în Primul Parlament al R. Moldova, unul dintre reprezentanții marcanți ai Mișcării de Eliberare Națională