Despre Aromâni și Români: Limbă și Identitate

Ideia scrierii unui articol despre limba și identitatea aromânilor din peninsula Balcanică a survenit în urma lecturii cărții „Vlachica”, publicată anul acesta în America de editura „Xlibris”. „Vlachica” este un roman istoric amplu și bine documentat semnat de Mirela Roznoveanu, scriitoare româncă de origine aromână din New York. Este prima carte pe această temă și de asemenea dimensiuni aparută în lumea anglo-saxonă. Am recenzat deja cartea, dar în acest articol doresc să mă concentrez pe chestiunea limbii și identității.

Aromânii, care între ei se numesc armâni, sunt cunoscuți totodată ca vlahi sau macedo-români și reprezintă una dintre cele mai vechi populații ale Peninsulei Balcanice. Tradițional, ei ocupau centrul peninsulei și erau cu precădere păstori și comercianți, de cele mai multe ori vânzând propriile lor produse. Ei se învecinau cu grecii la sud, care ocupau cu precădere regiunile litorale, cu ilirii la vest și cu rudele de aceeași origine etnică din nordul peninsulei și din Dacia. Peste aromâni au venit însă slavii și bulgarii, care i-au împins spre sud, dar de la sud îi presau grecii și îi impingeau spre nord. Aromânii nu au avut unde se refugia decât la munte, unde mai pot fi găsiți și acum. Ocuparea peninsulei de către otomani a complicat și mai mult existența populației aromâne. Pe lângă națiunile care îi înconjurau, îi invidiau și jinduiau la pământurile lor, aromânii au început să sufere și presiunea turco-musulmană.

Mirela Roznoveanu descrie cu multă migală și cu lux de amănunte complexitatea vieții în Imperiul Otoman și se concentrează pe evoluția clanurilor de aromâni. Lectura cărții oferă cititorilor un tablou bogat al existenței și al eforturilor aromânilor menite să le asigure autonomia și supraviețuirea. Eforturile lor îi poartă zeci și zeci de ani pe la porțile Vienei, la Veneția, la Constantinopol și, în final, la București.

La sfârșitul Primului Război Mondial, Imperiul Otoman s-a dezmembrat și în Peninsula Balcanică au luat ființă state naționale noi și independente. Macedonia istorică, unde locuiau numeroși aromâni, a fost împărțită între Grecia, Bulgaria, fosta Iugoslavie și Albania. Una dintre cele mai vechi etnii din peninsulă, vlahii, au rămas astfel fără un stat propriu și așa este și azi. Dintr-o minoritate relativ puternică într-un imperiu vast și multinațional, aromânii au ajuns minoritari în state naționale mici și intolerante care toate au urmărit să-i deznaționalizeze.

În perioada interbelică, România a tratat cu Grecia și Albania și a înființat și susținut școli și biserici românești în cele două țări. Limba acelor școli a fost însă limba română literară, ceea ce a creat o discrepanță între ce învățau elevii la școala și cum vorbeau ei acasă. Acele școli au început să creeze probabil și o nouă identate națională, identitate care însă nu s-a generalizat și care practic a fost sugrumată de noile autorități postbelice.

Acele școli și biserici românești au fost desființate după cel de al Doilea Război Mondial. Între timp, autoritățile comuniste instalate în țară în 1947 i-au abandonat pe aromâni și același lucru l-au făcut și toate guvernele postdecembriste. Aromânii care au emigrat în România de-a lungul timpului s-au integrat ușor în noua societate, s-au asimilat, s-au simțit români și mulți dintre ei s-au impus în lumea intelectuală. Cine sunt însă aromânii și care e soarta lor actuală?

Aromânii din Balcani, azi

În romanul „Vlachica”, Roznoveanu descrie evoluția aromânilor în diferite perioade istorice și în special în peroada de la sfârșitul veacului al XVIII-lea, când principalele așezări urbane vlahe din Macedonia au fost distruse. Și pentru a se documenta asupra situației actuale, în anii din urmă ea a călătorit prin toate țările balcanice unde și-a întâlnit rudele și a stat de vorbă cu mulți confrați. Citind cu deosebit interes romanul și dorind să aflu noi amănunte, am rugat-o pe autoare să descrie pe scurt călătoriile, impresiile și constatările ei la fața locului. Unde a întâlnit aromâni? Cum trăiesc ei azi? Ce simt și ce gândesc..? Iată câteva din răspunsuri:

Armânii sunt peste tot, din Croația până la Salonic... În una din călătorii, taximetristul care mă trecea granița dintre Albania și Grecia s-a oprit undeva pe drum ca să bem o cafea. Cel ce servea ca și stăpânul cafenelei pierdute în acea pustietate erau armâni. Vorbim și nu îmi vine să cred..!

Apoi ajung într-o stație auto și aștept autobuzul spre Salonic. Un batrân trist stătea singur la o masă în cafeneaua învecinată. Îl servesc cu o cafea și aflu că este armân. Vorbim armânește și începe să lăcrimeze, deplângând jalea pierderii limbii materne în tânăra generație... Tinerii, spunea bătrânul, nu sunt încurajați să își mențină limba maternă, armâna.Ca să îi alin sufletul, i-am dat o revistă în armânește pe care o primisem în dar în Girokaster. Menționez că, în acea vară, am subvenționat o săptămână de școală de învățare a limbii armâne a copiilor armâni, cu abecedare și cărți de povești în armână.

Altă data, plimbându-mă pe strada principală din Ioannina, am intrat într-o librărie căutând cărți despre armâni. Nu existau în nicio limbă. Vânzătorul mi-a destăinuit în schimb că era armân. Putea citi ce scriu armânii din Franța și armânii din România pe Facebook, pentru că învățase alfabetul latin la clasele de limbă engleză. Copiii armâni din Grecia învață numai alfabetul grec.

La Aminciu, o comună armânească de lângă Ioanina, totul este armânesc. Bătrânii încă se întâlnesc în centru și stau la taclale ca în vremurile de demult. Câteva femei dintr-un magazin cu dulciuri m-au întrebat cum este lumea de dincolo de Aminciu, nu ieșiseră niciodată în afara satului.

La Veria, în nordul Salonicului, toți cei întâlniți, de la brutăria din centru la restaurantul unde am mâncat și vănzătoarele din magazinele prin care am trecut erau armâni și regret și azi că nu am ajuns la biserica armânească din oraș.

La Bitola, Macedonia de Nord, la biserica armânească (unde din păcate slujba se ține mai mult în macedoneană, probabil pentru că astea sunt directivele oficiale) am găsit tineri excepționali dornici să scrie și să vorbească limba maternă... Cimitirul Armânesc din Bitola sau Mănăstiri este o istorie concretă a armânilor de pe acele meleaguri…

Acțiunile Guvernului român în țările balcanice au înrăutățit practic situația armânilor. Pe de o parte, cei mai inteligenți tineri armâni sunt atrași cu burse spre România și ei nu se mai întorc în țările lor. Armânii din Balcani sunt deprivați de cei mai inteligenți tineri care ar putea lupta pentru drepturile armânilor. Pe de altă parte, susținând că armânii sunt români, Guvernul României pune în pericol comunitățile de armâni de la sud de Dunăre astfel percepute (de țările respective) drept comunități trădătoare…

Deoarece grecii au o politică represivă împotriva vlahilor/armânilor, armânilor le este teamă în Salonic să își proclame identitatea națională. Asta am văzut la rudele mele din Salonic. Mai nou, armânii sunt calificați de grecii integrați în EU drept naziști, deoarece țin la familie, biserică și identitatea vlahă/armână. Am avut numeroase dispute pe tema asta cu familia mea din Salonic…

Și totuși, armânii de azi de oriunde i-am întâlnit se consideră pe ei înșiși mai întâi armâni/vlahi și după aceea cetățeni ai țărilor în care locuiesc, fie că este Croația, Macedonia de Nord, Bulgaria, Grecia sau România… a raspuns Mirela Roznoveanu.

Limbă și identitate

Îi port mult respect autoarei și o admir pentru că a făcut pentru aromani mai mult decât oricine altcineva în ultimele decenii. Nu suntem însă de acord în ce privește limba și identitatea confraților noștri din Balcani. Și fac această afirmație pentru că sunt doctor geograf și am studiat geneza formării limbilor și a etniilor și în același timp sunt preocupat de soarta confraților noștri de pretutindeni.

Roznoveanu susține că aromâna nu ar fi un dialect ci o limba tot de origine latină ca și româna, dar diferită de aceasta. Eu cred că, pentru a evita orice contradicție, trebuie definită mai întâi noțiunea de limbă. Nu sunt lingvist, dar se pare că distincția dintre limbă și dialect este cumva arbitrară. În Germania, Italia, Spania, Marea Britanie, de exemplu, se vorbesc multe dialecte dintre care unele sunt neinteligibile între ele. Și, totuși, germanii se simt germani, italienii sunt italieni și așa mai departe. Iar în unele din marile țări ale lumii, ca India și China, se vorbesc limbi complet diferite, ceea ce nu împiedică majoritatea vorbitorilor să se simtă altceva decât indieni sau chinezi. Limba reprezintă o componentă importantă a identității naționale, dar nu e determinantă. Elementul esențial este conștiința apartenenței la un etos comun. Și conștiința națională se formează încet și în timp îndelungat.

Asemănări lingvistice

Să revin însă la aromânii din țară, din Occident și din Balcani. Cum se identifică ei și ce limbă maternă vorbesc? Mai întâi, rămâne totuși întrebarea dacă aromâna sau macedo-româna este o limbă sau un dialect. Studiile de specialitate susțin că este un dialect al lmbii strămoșilor noștri comuni, dar care s-a dezvoltat separat și izolat de limba română. De fapt, romanul „Vlachica” oferă multe asemănări dintre aromână și română.

Mă refer la nume proprii sau cu rezonanață veche și istorică: Puica, Doru, Puiu, Balaure, Gruia, Corbu, Negoi sau Mânzu și Murgu... Mă refer la asemenea toponime ca Grădiștea, Clisura, Valea Caldă, Valera Rea. Mă gândesc la cuvinte cu rezonanțe arhaice, dar și actuale, precum și la fraze complete asemănătoare limbii române nestandardizate de acum câteva sute de ani: Ghine (Bine). Nevasta, Preaspa (prispa), Poala; Striga-strigoi; Gios (jos), bucuria, Cashu de Kavalia (Cascaval?). Mă refer la unele propoziții menționate în carte: „Cum ești? Di dorlu’a tău lea vruta mea, Dultsea loclui, Deschlide gione ochiu ca di amura...”. Cat de frumos suna expresia de acum 500 de ani „Vruta mea”, adica iubita mea!

Desigur, unele cuvinte comune sunt de origine slavă, pentru că au intrat în limba română veche odată cu slavii care s-au așezat în mijlocul nostru. Alte cuvinte comune există și în limba albaneză, pentru că provin din fondul lexical Iliro-tracic, după cum altele sunt cuvinte grecești și chiar turcești. Și, totuși, nicio limbă din Balcani nu se apropie de limba română așa cum se apropie limba sau dialectul aromân.

O contribuție personală

Pe la începutul anilor 1980 au apărut în presa din fosta Iugoslavie unele articole care au suscitat interesul pentru vlahii sau aromânii din Balcani. La scurt timp după ce le-am citit, am abordat și eu chestiunea dezbatută și, în septembrie 1985, am publicat în revista Americană „East European Quarterly” articolul „Daco-Romanians and Aromanians”.

Pornind de la cele scrise de presa iugoslavă, am făcut o scurtă prezentare istorică a aromânilor și am încercat să aduc subiectul la zi. În cele 22 de note bibliografice de subsol ale articolului, am menționat câteva surse și unele din numele proeminente care au studiat subiectul: A.D. Xenopol, Dimitrie Găzdaru, Alexandru Graur, Constantin Giurescu, Eugene Keefe, Iorgu Iordan, Maria Manoliu, Tache Papahagi... Toți susțin, ca de altfel și unii cercetători străini, că aromâna este un dialect al limbii române. Cu toate acestea, așa cum am afirmat mai devreme, distincția între limbă și dialect nu e tocmai clară. Ce m-a frapat când am scris articolul a fost însă asemanarea conjugării verbelor de bază pe care se dezvolta gramatica unei limbi. Si dacă lexicul se schimbă în timp, cuvintele de bază și gramatica se schimbă extrem de lent ori pur și simplu nu se schimbă.

Iată câteva verbe din aromână

Indicativ prezent:

A avea: Eu am, tine ai, el (ea) are, noi aem, voi aetz (avetz), el’i eale. A fi: Eu hiu (him, escu), tine hii (esti), el easte, noi him, voi hitz, el’i santu, (suntu).

A vrea: Eu voi, tine vrei, el (ea) va, noi vrem, voi vretz, el’i vor…

Verbele auxialiare învârtesc limbile și dialectele. Împreună cu vocabularul de bază și gramatica, verbele auxiliare determină apartenența unei limbi la o familie lingvistică sau apartenența unui dialect la o anumită limbă. Limba unei populații este obiectivă și acolo unde e cazul indică origini comune. Identitatea este însă subiectivă și poate crea confuzii personale și naționale.

Oameni și idei

Literatura, arta, cultura românească abundă în personalități care au fost și sunt de origine aromână. Ce se considerau asemenea personalități și cum se identificau? Și îmi vin în minte asemenea personalități și nume ca: Iorga, Murnu, Onciu, Simu… Și mai recent lingvistul Tache Papahagi și actorii Toma Caragiu și Ion Caramitru. Când marele nostru istoric Nicolae Iorga s-a întâlnit cu președintele Academiei elene, probabil ca să-l impresioneze, i-a spus că familia sa ar avea rădăcini grecești. La care acesta i-a replicat. „Ce interesant, domnule Iorga, eu am rădăcini românești!”.

I-am cunoscut bine pe mulți macedo-români și am avut vecini, colegi, profesori și prieteni dintre ei. Cu frații Guliu din București, de exemplu, mă revăd ori de câte ori mă întorc în țară. În America m-am împrietenit cu mulți frați aromâni: Aurel Ciufecu, Zahu Pana, Jean Moscopol, Nicolae Chiahu, Cola Chirani. Nea Cola ne povestea cât de încântat a fost el când a ajuns prima oară în țară și a constatat că un întreg popor vorbea limba lui natală, o limbă cumva diferită, dar pe care a deprins-o foarte repede. Toți se simțeau și armâni, și români și nu vedeau nicio contradicție în această dublă identitate.

În întregul meu exil de 53 de ani, am întâlnit un singur aromân din Grecia care nu se mai considera român și care susținea că și grecii și-au schimbat atitudinea și acum tind să-i considere o națiune aparte. Ar putea fi un nou cal troian menit să ducă la accelerarea deznaționalizării.

Recent, am mai întâlnit, totuși, trei macedo-români tineri, proveniți din Grecia, Albania și, respectiv, Macedonia de Nord, a caror identitate etnică era de acuma confuză. Identitatea și conștiința națională se formează în timp de multe generații. Conștiințele sunt de natură psihologică, iar identitățile nu se stabilesc prin decret. Faptul că noi și macedo-românii am fost despărțiți de slavi a dus într-adevăr la evoluții diferite. Rădăcinile comune nu se pierd însă, chiar dacă uneori ele nu se mai văd. Și în aceasta idee îmi amintesc un fragment de poezie de Radu Gyr, învățat în închisoare:

…Am fost cândva o cetin’amândoi/ Și amândoi același conifer;/ Ne-au smuls vântoase grindine și ploi,/ Azi alte crengi cresc dincolo de noi,/ Dar rădăcina ne-a rămas
în cer!)… Rădăcina e comună!

Noi tendințe

Se pare, totuși, că în prezent există o tendință reală și onestă de creare sau de declarare a unei identități aromâne separată de cea română. De altfel, recent am urmărit un discurs ținut în Parlamentul României de către deputatul Costică Canacheu. Acesta pleda cu mult bun-simt, aș spune cu dragoste frățească, pentru recunoașterea etniei aromâne. Între timp, problema a ajuns la Consiliul Europei unde se fac presiuni pentru recunoașterea internațională a aromânilor. Nu se știe căți aromâni sau vlahi există în Peninsula Balcanică, dar trebuie să fie câteva milioane din care câteva sute de mii încă vorbesc limba maternă. Autoritățile actuale de la București au o atitudine indiferentă față de ei, dar ar fi bine ca repezentanții țării să studieze istoria și să-și consulte conștiința.

Personal, nu mă pot pronunța asupra identității aromâne, dar la Alba Iulia, la aniversarea a 75 de ani de la Marea Unire din 1918, am întâlnit doi tineri aromâni din Albania care vorbeau perfect românește și care m-au întrebat îngandurați: De ce nu pleacă minoritarii din Romania, ca să venim noi acasă? Acasa! Ei afirmau că la vremea respectivă existau în Albania câteva sute de mii de aromâni, dar între timp mulți dintre ei au plecat în Grecia pentru a scăpa de sărăcie. Grecii susțin că aromânii sunt greci latinizați și le oferă automat acte de identitate grecești…

Identitatea ține în primul rând de conștiință, dar în același timp este de mare importanță politică și geopolitică. Aromânii speră probabil că, dacă își declară o identitate proprie, țările din Balcani îi vor recunoaște și le vor respecta drepturile. E posibil, dar puțin probabil. Nu știu ce surprize ne rezerva viitorul, dar istoria ne arată că etniile au rădăcini adânci și uneori renasc în mod cu totul neașteptat.

Text de Nicholas Dima, USA, octombrie 2021

Poemul „Carmina mortae carent” de poeta aromana contemporana Kira Iorgoveanu Mantsu. (Traducere/adaptare de Mirela Roznoveanu)

Aromână: „Poematli nu cunoscu moartea!»/ Mashi a meali trã moarti/ S’amintarã!/ Limba tu cari li’aspunu/ Anarga’anarga/ Cãtã ascãpitata’agãrsheari/ S’dutsi! // Hiu, poati, singura/ Poetã tu lumi cari / Moarti poemati amintã!/ Tsi, poati, tu cãrtsã/ Va s’doarmã/ Cã nu va s’yinã vãr’/ S’li dishteaptã!// «Poematli nu cunoscu moartea!»/ Dzãtsea aushilji latinji…/ Ama nu’i daima ashi!/ Poematli’a meali tu carti/ Vulusiti,/ Nialeapti, agãrshiti,/ Semnu’ahãnda/ Di unã limbã tsi di multu eara!”.

Română: „Poemele nu cunosc moartea!”/ Numai ale mele pentru moarte/ S-au născut!/ Limba în care le scriu/ Încet-încet/ Spre-ntunecată uitare/ Se-ndreaptă!// Sunt, poate, singura / Poetă pe lume care/ Naşte poeme moarte!/ Care, poate, în cărţi/ Vor dormi/ Căci nimeni nu va veni/ Să le trezească!// „Poemele nu cunosc moartea!”/ Spuneau batrânii latini/ Însă nu-i mereu aşa!/ Poemele mele-n cărţi/ Închise,/ Necitite, uitate/ Semne adânci/ Ale unei limbi ce demult a apus!”.