Cine a fost Carol I, primul REGE al României. Rolul său decisiv în modernizarea țării

Carol I al României, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, a fost domnitorul și apoi regele României. Este considerat un etalon pentru liderii de stat din România.

A avut 48 de ani de domnie, fiind cea mai lungă din istoria satelor românești. A obținut independența țării, a redresat economia și a creat instituții specifice statului modern.

Iată cine a fost Regele Carol I și cum a decurs cariera lui politică.

Biografia regelui Carol I

Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen a fost primul rege al României și una dintre figurile fundamentale în istoria țării. Carol I s-a născut pe 23 aprilie 1839, la castelul Sigmaringen din Germania și era fiul cel mic al principelui Karl-Anton de Hohenzollern-Sigmaringen și al Josephinei de Baden. Deși provenea dintr-o familie princiară germană, destinul său a fost strâns legat de România. Pe 2 aprilie 1866, politicienii români l-au propus conducător al Principatelor Unite Române.

După terminarea studiilor elementare, Carol a intrat la școala de cadeți din Munster. În 1857 a urmat cursurile susținute de Școala de Artilerie din Berlin și cursuri de artă și istorie la Universitatea din Berlin, sub îndrumarea profesorului Anton Springer.

A fost ofițer în armata Prusiei până în 1866 și a participat la asaltul cetății Fredericia, lucru care l-a ajutat mult în războiul ruso-turc din 1877.

După ce Alexandru Ioan Cuza a fost eliminat din peisajul politic românesc, s-a instalat necesitatea unui conducător din străinătate, ca element care să echilibreze dorințele poporului, dar și ale partidelor.

Inițial, a fost trimisă o ofertă către fratele regelui Belgiei, contele Filip de Flandra, însă fără succes. Faptul că acesta a refuzat a făcut guvernul român să se reorienteze, așa că pe 2 aprilie 1866 a anunțat numele noului domnitor român: Carol de Hohenzollern-Sigmarigen.

Franța a sprijinit urcarea pe tron a lui Carol I, în timp ce Marea Britanie era nesigură, temându-se că o destabilizare a regiunii ar putea permite Rusiei să intervină pentru a recaptura sudul Basarabiei și a avansa în Balcani. Prusia, țara de origine a prințului Carol, a fost, desigur, de acord cu numirea acestuia, iar Imperiul Habsburgic (Austria) și Imperiul Otoman au fost cei mai mari opozanți ai unității Principatelor.

Austria se temea că progresul românilor ar putea duce la pierderea influenței în sudul Dunării, iar Turcia considera că alegerea unui german la conducerea României ar putea fi un semn al unei revolte împotriva Imperiului Otoman.

După ce a ajuns în România, Carol a inițiat o serie de reforme moderne care au fost esențiale pentru consolidarea națiunii și dinastiei sale.

Pentru legitimitatea aceste propuneri, statul român a organizat un referendum la care au participat peste 600.000 de persoane. Rezultatul a fost favorabil alegerii lui Carol ca domnitor al Principatelor Române.

La 10 mai 1866, Carol a intrat în București, capitala Principatelor Unite, rostind jurământul: „Jur să păzesc legile României, să păstrez drepturile poporului său și integritatea teritoriului său”.

Jurământul a fost depus în limba franceză, pentru că încă nu știa română. Cu toate astea, el s-a dedicat învățării limbii țării pe care o slujea și a adoptat ortografia românească a numelui său: Carol în loc de Karl. A învățat să vorbească limba română după ce a luat cursuri de la istoricul român August Treboniu Laurian.

Carol I nu a fost acceptat de toți românii, iar printre motive se număra faptul era german. Totuși, nici greșelile făcute în primii ani nu l-au ajutat prea tare, având în vedere că țara se afla într-o instabilitate politică. Astfel încât Carol I nu era prea popular, însă acest lucru avea să se schimbe pe parcursul domniei sale.

În timpul războiului de Independență dus împotriva Imperiului Otoman, principele s-a implicat în toate mecanismele politice de obținere a independenței țării și a condus personal armata în luptă, ceea ce a fost esențial în înfrângerea turcilor.

Noua Constituție României

La 29 iunie 1866, imediat după sosirea lui Carol în țară, parlamentul a adoptat noua constituție, una dintre cele mai avansate ale vremii, inspirată din Constituția Belgiei.

Constituția îi conferă domnitorului dreptul de a numi funcționarii publici, de a comanda armata, de a emite monedă, de a sancționa legile sau de a le refuza semnătura și de a amnistia sau comuta pedepsele.

Deși liberală, aceasta nu era și democratică. Constituția a favorizat dezvoltarea și modernizarea țării și a ignorat dependența României de Imperiul Otoman, făcând un prim pas spre independență.

Articolul 82 stipula că puterile conducătorului sunt ereditare, iar descendenții lui Carol I vor fi crescuți în spiritul religiei ortodoxe. Totodată, s-a oficializat schimbarea denumirii țării din "Principatele Unite" în "România".

În 1869, Carol I s-a căsătorit cu prințesa germană Elisabeta de Wied, împreună având o fiică: principesa Mărioara. Fetița a murit la doar 4 ani.

Pentru a asigura succesiunea la tron, principele Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen, nepotul de frate al lui Carol, a fost numit Principe al României și moștenitor al tronului.

Războiul de Independență

Pe 10 mai 1877, principatul României, aflat sub dominație turcă, își declara independența, care a fost votată în Parlament și promulgată de domnitorul Carol I.

La momentul războiului ruso-turc, România s-a alăturat Rusiei, iar Carol I a fost numit comandatul responsabil al forțelor combinate ruse și române care au înconjurat orașul Plevna, care s-a și predat.

Tratatul de la Berlin din 1878 recunoștea România ca stat independent, datorită acțiunilor lui Carol.

În timpul luptelor de pe teritoriul Bulgariei de astăzi, armata română l-a avut ca lider pe Carol, fiind prezent personal pe câmpul de luptă. După victoria de la Plevna, trupele românești au participat la luptele de la Smârdan, care a fost cucerit în ianuarie 1878, la fel și la Vidin.

Pe 9 septembrie 1878, Carol I a primit titlul de „Alteță regală”, iar pe 15 martie 1881, Constituția a fost modificată, stipulând că șeful statului va purta titlul de rege. Ceremonia de încoronare a avut loc pe 10 mai 1881.

În perioada monarhiei constituționale, sub domnia lui Carol I, Ferdinand I și Carol al II-lea, regele deținea o influență semnificativă asupra guvernării, deși, conform constituțiilor regale, regele domnea fără a guverna efectiv.

Rege al României

Pe 10 mai 1881, Carol I și soția sa, Elisabeta, au fost încoronați ca rege și regină ai Regatului României, fiind primii regi ai țării și punând bazele monarhiei în România.

În timpul domniei lui Carol I, în 1913, după încheierea celui de-al doilea război balcanic și semnarea Tratatului de la București, România a obținut sudul Dobrogei, cunoscut sub denumirea de Cadrilater (viitoarele județe Durostor și Caliacra), de la Bulgaria.

Viața politică în România în timpul domniei lui Carol I

În 1868, guvernul liberalilor radicali a fost obligat să se retragă de la putere după disputele cu Domnitorul Carol. Radicalii erau în opoziție față de planurile lui Carol de reorganizare a armatei și de construcție a căilor ferate, dorind ca domnia acestuia să fie doar un instrument al politicii lor interne.

Relațiile dintre Carol și conducătorii radicali și moderați erau atât de proaste încât spre toamna anului 1870, acesta intenționa să abdice.

Pe 22 martie 1871, Carol a îndepărtat guvernul liberal condus de Ion Ghica și a numit un guvern conservator condus de Lascăr Catargiu.

Când conservatorii au venit la putere, instabilitatea guvernamentală a dispărut și Carol și-a recapătătat încrederea în propriile forțe.

Sub președinția lui Catargiu, conservatorii au condus cinci ani, cea mai lungă perioadă de guvernare de până atunci.

În ce privește viața politică internă, au avut două răscoale ale țăranilor: una în sudul Țării Românești în 1888, care a cuprins 27 din cele 32 de județe a țării, iar alta în partea nordică a Moldovei, în 1907, care a cuprins rapid și sudul țării.

Totul a pornit ca răzmeriță într-un sat, extinzându-se rapid în toată țara, cu cele mai violente forme în Muntenia și Oltenia.

Țăranii erau supărați că nu dețineau pământul pe care îl lucrau și se declarau exploatați de către coroană și clasa feudală. Răscoalele au fost reprimate sângeros și represiunile s-au soldat cu aproximativ 10.000 de victime.

Regele a promis țăranilor în timpul răscoalei din 1907 că va face o reforma agrară pentru ca aceștia să fie împroprietăriți, însă acesta nu s-a ținut de promisiune.

La respectivul Consiliu de Coroană, patronat de regele Carol I la castelul Peleș din Sinaia, au participat cei mai influenţi oameni politici ai vremii, dintre care amintim pe Ion I.C. Brătianu, P. P. Carp, Take Ionescu, Al. Marghiloman sau Theodor Rosetti.

Majoritatea membrilor Consiliului de Coroană s-au opus, iar Carol a fost obligat să semneze declarația de neutralitate a României.

Decesul regelui Carol I al României

Decesul regelui Carol I al României s-a produs în dimineața zilei de 10 octombrie 1914, surprinzând atât populația țării, cât și pe apropiații suveranului. Cu doar o zi înainte, monarhul fusese descris ca fiind "excepțional de ager și bine dispus", având inclusiv o lungă audiență cu Virgil Arion.

Conform mărturiilor lui I.G. Duca, unul dintre apropiații Familiei Regale, regele s-a trezit în dimineața fatidică în jurul orei 5, plângându-se că nu poate respira. Regina Elisabeta a solicitat ajutor și a trimis după doctorul Mamulea. În scurt timp, suveranul a oftat de câteva ori și și-a aplecat capul, Regina crezând inițial că adoarme. Când medicul a sosit, nu a putut decât să constate decesul și să anunțe familia regală și guvernul.

Contextul decesului era marcat de frământările intense ale regelui legate de poziția de neutralitate pe care România și-o asumase la începutul Primului Război Mondial.

Frământările sufletești ale ultimelor luni fuseseră peste puterile organismului său îmbătrânit, ele l-au omorât", notează I.G. DUca în memoriile sale.

Imediat după deces, guvernul condus de Ionel Brătianu s-a reunit pentru a gestiona anunțarea populației și organizarea depunerii jurământului noului rege, Ferdinand. S-a stabilit ca ceremoniile să aibă loc a doua zi, fiind convocate de urgență Corpurile Legiuitoare.

O provocare specială a constituit-o organizarea ceremoniei religioase, întrucât regele era catolic, dar își exprimase dorința de a fi înmormântat la Mănăstirea Curtea de Argeș. Soluția adoptată a fost organizarea a două slujbe - una catolică, cu caracter intim, și una ortodoxă, oficială.

Vestea morții regelui Carol I, după 48 de ani de domnie, a provocat regrete sincere în rândul românilor, care apreciau înțelepciunea cu care condusese țara și se întrebau dacă urmașul său va putea domni cu același folos pentru România.

Curiozități despre regele Carol I

A intrat în țară deghizat

Ca să nu fie arestat, Carol I a călătorit spre România deghizat într-un negustor care avea interese în țara noastră. Avea doar 27 de ani și a venit cu trenul pe ruta Düsseldorf - Bonn - Freiburg - Zürich - Viena – Budapesta, iar pe 8 mai 1866 a ajuns pe tărâm românesc. A trecut prin Horezu, Râmnicu-Vâlcea, Curtea de Argeș, Câmpulung și Târgoviște, iar pe 10 mai a intrat în București.

Cunoștea patru limbi

Carol I știa să vorbească germană, franceză, engleză și română, limbă pe care a învățat-o în doar un an de zile.

Era calculat, meticulos, rece și mereu punctual

Regina Elisabeta și alți contemporani l-au descris pe Carol I ca fiind o persoană rece, preocupat permanent de datoria sa de rege.

Soția lui spunea despre el că este „o persoană care își poartă coroana și în somn”.

Era atât de punctual încât intra mereu în sala de ședință la ora 12:00.

A fost un împătimit al literaturii și al artei

Carol I s-a implicat în consolidarea și promovarea culturii și educației.

Era educat și văzuse manifestări ale artei în orașe precum Viena sau Munchen, iar pe plan intern a finanțat Fundația Universitară Carol I.

Sursa: stirileprotv.ro