„Ceea ce nu te omoară, te întărește” – o oribilă CAPCANĂ

sursa: catchy.ro

S-au inventat medicamente pentru cele mai sinistre boli, s-au dezvoltat tehnologii de eradicare a maladiilor contagioase, ne criogenăm, ne reconstruim pe bază de celule stem, facem terapii holistice, alternative, complementare, psihopedagogice, psihoenergetice, cognitiv-temperamentale, nu le mai știm numărul și denumirile, dar ne scapă încă o rețetă, cât de simplă, să ne scutească de suferința provocată de o despărțire.

În funcție de circumstanțe, ea se produce fie pe neașteptate (din cauza decesului unui partener), fie după o relație tensionată, în care ambele părți, deși au trăit sentimente negative, n-au găsit resurse necesare unei separări reale, fie prin abandon, cauzând efecte complexe la nivelul întregii ființe. Vorbim despre relațiile toxice, pentru că ele dezvoltă cel mai bogat tablou clinic.

Manifestările sunt atât de intense, atât de variate și de versatile, încât, pe bună dreptate, ar putea fi considerată o boală în sine, din moment ce există inclusiv un risc letal. Dacă am avea un tablou complet al simptomelor care se manifestă la nivel fiziologic, psihic, sufletesc și comportamental, cred că ne-am speria și am fi, poate, mai circumspecți sau mai atenți cu noi înșine, măcar, pentru că suntem singurii noștri apărători fideli.

Să vedem cum stau lucrurile, în primul rând, la nivel anatomo-fiziologic, pe scurt (pentru că nu profilul acestei suferințe e miza acestui text, ci o eventuală rețetă a vindecării ei):

creierul o resimte ca pe o dependență, producând secreția unor hormoni ai anxietății (cortizonul și epinefrina), iar stările prin care trec persoanele în cauză echivalează cu etapele unui „doliu” (negarea, furia, negocierea, depresia și acceptarea – spun psihologii);

ochii secretă lacrimi cu conținut mai puțin sărat și mai apoase, rezultatul fiind congestia lor și aspectul de umed, „ochi de căprioară”;

stomacul va reacționa acut la stres (în funcție de intensitate, se poate ajunge la șoc traumatic), prin dezechilibre la nivelul peristaltismului, al digestiei și al mecanismelor reflexe de apărare, prin creșterea nevoii de zahăr și grăsimi, desigur, cauzatoare de creștere în greutate și distrugerea echilibrului glicemic;

pielea va avea de suferit prin sensibilizarea straturilor de suprafață, fiind expusă la acnee, eczeme care se cronicizează sau chiar la psoriazis, una dintre cele mai versatile boli actuale;

durerea în plex, sediul trăirilor fundamentale, se manifestă fizic, datorită unor impulsuri generate de rețele nervoase sensibile la durere, și poate ajunge chiar la atac de cord, precedat de cardiomiopatie (mărirea unei părți a inimii sub afluența hormonilor de stres), care a căpătat un nume științific: Sindromul inimii frânte sau Cardiomiopatia Takotsubo (1991). Atac de cord. Moarte, adică, să fiu mai explicită.

Asta pe lângă faptul că psihicul nostru va fi cel puțin la fel de grav afectat: atacuri de panică, emotivitate crescută, sensibilitate excesivă, manifestări compulsiv-obsesionale sau chiar maniacale, depresie, alienare, izolare socială, forme mai mult sau mai puțin acute de isterie, pierdere a controlului emoțional, posibile amnezii, inclusiv tendințe suicidale (manifestate mai mult la bărbați, spun specialiștii, femeile având capacități de supraviețuire mult mai dezvoltate), explicabile în profilul clinic al acestei, să-i spunem, abateri de la normalitatea și echilibrul psihic.

Dacă am lua în considerare numai sentimentul de singurătate, studiile Asociației Americane de Psihologie arată că ea echivalează cu fumatul a 15 (!) țigări pe timpul unei zile, cu creșterea tensiunii arteriale, a riscului de obezitate sau cu suferința provocată de boli cronice, de ex. diabetul.

Suferința înseamnă inhibarea instinctelor de supraviețuire.

Pe scurt: despărțirea înseamnă suferință, suferința sufletului duce implicit la boală. Distincția înseamnă, în primul rând, o privire asupra cauzei.

Moartea partenerului, inopinată sau nu, induce un anumit fel de suferință, pe care îl vom trata într-un alt articol, în speranța că vom găsi resursele științifice pentru abordarea temei și o cazuistică aptă să ne ofere o strategie eficientă de a acționa asupra acelui tip particular de suferință.

În acest articol, să rămânem totuși în centrul experienței care afectează multă lume din jurul nostru. Foarte multă. În ultima vreme, am remarcat faptul că lumea suferă mai mult, dar și exprimă din ce în ce mai mult, în căutarea unor răspunsuri și a unor soluții de vindecare.

Omenirea e din ce în ce mai analitică în ceea ce privește propria soartă și trăiește tot mai profund stările de conștiință. De obicei, trăirea aceasta se concretizează prin întrebări care vin să construiască poduri către salvare, acolo unde conștiința, rațiunea și mecanismele de autoapărare sunt neputincioase în a găsi răspunsuri.

Tot mai multe mituri sunt dinamitate de o nouă percepție asupra relațiilor. Unul dintre ele, care spune: „Ceea ce nu te omoară, te întărește”, nu este decât o imensă capcană în care, odată intrat, drumul spre eliberare eșuează în propria fundătură. Suferința e inutilă. Ea deformează, mutilează, îmbătrânește.

O altă pistă greșită este refugiul în consolarea că „se întâmplă și la case mai mari”. E foarte adevărat, pentru aceasta iată câteva exemple:

„Există multă stadii ale suferinței. E trist când o relație ajunge la final. Te despică pur și simplu, într-un fel – te despică pentru a face loc emoției. Dacă încerci să eviți durerea, ea devine și mai puternică. Sunt o ființă umană, dar experiența mea se desfășoară în fața întregii lumi. Aș fi vrut să fie departe de ochii tuturor. Mă străduiesc peste poate să mă ridic deasupra ei.” (Jennifer Aniston despre Brad Pitt, după cinci ani)

„Obișnuiam să cred că frica mea cea mai puternică era legată de sentimentul de abandon; până într-o zi, când cineva mi-a spus: „Doar copiii pot fi părăsiți. Noi, adulții, avem o șansă pe care cei mici nu o au.” Așa că reanalizați lucrurile. „OK, deci nu poate fi asta. Atunci care e motivul care mă îngrozește cu adevărat? Cred că singurul lucru care mă sperie este lipsa de curaj în a-mi atinge potențialul real.”(Demi Moore despre Ashton Kutcher, după șase ani)

„Este o întâmplare pe care viața mi-a hărăzit-o, și m-am împăcat cu ea. Știu din toată inima că sunt un bun partener într-o relație. Cred că sunt o iubită pe cinste și cred că aș putea fi o soție excepțională. Știu că iubesc să pot dărui din toată inima dragostea de care sunt capabilă. Și mai știu că există undeva, în lume, cineva care îmi e sortit.” (Jennifer Love Hewitt on Jamie Kennedy, după un an)

„Ce mai poți spune? A fost anul unei mari provocări. Cred că munca m-a salvat și sunt recunoscătoare că am o preocupare. Altfel, m-aș fi aruncat de pe o clădire. Viața înseamnă o continuă adaptare. E diferit. Copiii mei nu sunt cu mine, sunt la tatăl lor, ceea ce îmi produce o stare de inconfort la gândul că nu suntem împreună. Există multe pro și contra, dar acum sunt bine, în sfârșit.” (Madonna despre Guy Ritchie, după șapte ani)

„Mi-a fost greu să-mi imaginez că îmi voi reveni vreodată. A fost ca un deces în familie: treci prin stadiul de doliu, mai apoi de revoltă, și dintr-o dată îți dai seama că trebuie să iei viața de la capăt, de una singură. Odată ce se întâmplă asta, te simți împlinit – și abia acum vei putea să te reîndrăgostești și să te dăruiești complet unei alte persoane.” (Jessica Simpson despre Nick Lachey, după patru ani)

„Dragostea este cel mai puternic și totodată cel mai fragil lucru pe care îl avem în viață. Nimic nu e sigur în nicio circumstanță, dar în dragoste, când ceva nu merge de la început, nu va avea șanse nici mai târziu. N-are sens să forțezi lucrurile.” (Vanessa Paradis despre Johnny Depp, după o relație de paisprezece ani)

„M-am simțit ca într-un carusel din care nu m-am putut da jos atunci când ar fi trebuit. Eram prinsă în filmarea unui show TV. În timpul în care ar fi trebuit să mă gândesc să pun capăt relației, și nici nu știam cum ar fi trebuit s-o fac și, în plus, nu voiam să dezamăgesc multă lume. Sunt sinceră și sper să-mi respectați curajul, pentru că nu e deloc ușor să te afli în această situație. Dar știu că trebuie să-mi urmez inima. N-am simțit niciodată impulsul de a răni pe cineva și îmi asum întreaga responsabilitate a actelor și a deciziilor mele, precum și față de toți cei implicați în această aventură, care nu s-a dovedit a fi basmul la care am sperat atât de mult.” (Kim Kardashian despre Kris Humphries, după 72 de zile)

„Nu știu ce va aduce viitorul, știu doar că voi fi optimistă și nu mă voi trezi simțindu-mă disperată. Tatăl meu spunea: „Nic, este ceea ce este, nu e ceea ce ar fi putut fi sau ceea ce ar fi trebuit să fie, ci exact ceea ce este.” (Nicole Kidman despre Tom Cruise, după unsprezece ani)

„La începutul despărțirii noastre, cineva mi-a spus: „O să-ți trebuiască încă jumătate din timpul pe care l-ați petrecut împreună ca să te vindeci și să te simți mai bine.” Și am vrut să le demonstrez că nu e așa. Pentru că, desigur, mă simțeam în agonie. Iar ultimul lucru la care voiam să mă gândesc era că aș fi putut să stau în suferință pentru încă cine știe câtă vreme. Totuși, foarte interesant: după patru ani s-a întâmplat să mă simt eliberată – și am fost împreună opt ani! Mă simt bine acum.” (Uma Thurman despre Ethan Hawke, după șapte ani)

Și acum întrebarea, feedbackul: am simțit o ușurare citind poveștile oamenilor celebri, pe care nici faima, nici averea, nici talentul sau înzestrările excepționale nu i-a scutit de această povară? Poate doar faptul că, după un anumit timp, s-au putut detașa, dar aceasta este mai degrabă o lege a firii decât o soluție la propria suferință…

Ce rămâne de făcut? Rețetele altora nu pot deveni rețete universale, pentru că fiecare individ e un microcosmos în sine, o entitate cu alte variabile și cu altă configurație existențială. Se poate, în schimb, ca din fiecare experiență cu care ne întâlnim, să extragem câteva idei. Nu sfaturi, ci, mai degrabă, puncte de reper în analiza situației proprii. Așadar:

Rănile se vindecă în timp. Nu există decât termene aproximative de vindecare, pentru că sufletul nu trăiește în ani, zile, ore… Nu se poate acționa asupra lui decât prin doze de încredere, nu prin stabilirea unor termene. A spune „îmi trece în… x zile” înseamnă a induce o falsă programare a organismului și o nouă iluzie. Poate că ar fi mai eficientă încercarea de a înlocui aceste proiecții subiective cu planuri realiste, pe termen scurt: „pentru cinci minute, îmi voi seta mintea pe o dorință realizabilă”. Există atât de multe lucruri frumoase de făcut în viață, chiar și o simplă conversație cu un om drag, o lectură scurtă, o încercare de a implica spiritul creativ și de a obține ceva care să dea senzația de succes, atât de necesară creierului pentru a crește nivelul endorfinei, acel hormon al fericirii, uneori atât de greu de găsit. Apoi, timpul alocat va crește la 10 minute, la o oră, la intervale din ce în ce mai mari, care vor anihila cauza suferinței încetul cu încetul. Rana trebuie curățată prin îndepărtarea corpilor străini care ar putea produce infecția, apoi acoperită cu un strat protector. Se numește uitare. Bandajele trebuie schimbate din când în când, plaga are nevoie de aer pentru a forma crustă, iar senzația că rana se vindecă iar în locul ei locul se cicatrizează (frumos) ar putea fi un imbold. Permanentizarea în starea negativă e echivalentă cu adâncirea ei. Dacă putem afla unde se găsește în corpul nostru, am putea acționa mental asupra ei, așa cum o facem în cazul unei plăgi reale. Nimic nu ne poate speria mai mult decât gândul că rana s-ar putea infecta și că am putea ajunge la operație, nu-i așa? De ce n-am proceda la fel cu suferința?

Refugiul în amintirile frumoase ale unei relații ar trebui evitat în cazul în care decizia este iremediabil luată în „favoarea” despărțirii (da, uneori desprinderea poate fi o soluție salvatoare, despre asta vorbim). Reîntoarcerea în locul în care s-a consumat fericirea nu face decât să reactiveze scânteile rămase printre așchiile de cenușă și să reinstaureze arderea, care nu se petrece aievea, ci într-o zonă a imposibilului, pentru că realitatea timpului este caracterul lui ireversibil. Amintirile melancolizează și creează falsa senzație că undeva, cumva, mai există ceva de salvat, că „dacă a fost real odată, poate fi la nesfârșit”. Autoflagelare sau chiar o formă de masochism psihic. Nu, câteodată nu e bine să-ți dorești să rămâi în inima cuiva, pentru că îți e, pur și simplu, străină. Nu degeaba Dante construiește bolgii în Infernul lui, în care izolează fiecare dintre păcatele omenirii (dar nu despre sensul moral sau religios e vorba aici). Poate că ar fi interesant ca omul să poată închide ermetic fiecare amintire frumoasă într-o scrisoare, într-un mesaj pe care să-l elibereze pe apă într-o sticlă, odată cu suferința. Într-o relație încheiată, cea mai mică speranță a unei reveniri poate fi extrem de periculoasă și total ineficientă.

Fiecare om își poate conștientiza, cu luciditate, limitele. A cere ajutor nu e un semn de slăbiciune, ci unul de acceptare a propriei structuri. Confesiunea are rol terapeutic, e mai mult decât un loc comun această aserțiune, dar unii uită de acest exercițiu, atât de simplu. Fie că este față de o persoană de încredere, prin scris sau meditație în deplină solitudine, scoaterea la lumină a gândurilor aflate în captivitate poate aduce lumină și ordine în ele. Exprimând suferința, se creează analogii, se (re)stabilesc ecuații, se eliberează inhibiții, se deconstruiesc prejudecăți. Nu, asta nu înseamnă reîntoarcere în acel trecut dureros, ci conștientizarea stării de facto, cu impactul viu pe care îl are asupra ființei, la momentul prezent. Sunt atâtea cauze ale suferinței, încât ele întrec variabilele fericirii. Uneori, a avea imaginea clară a prăpastiei în care te afli, poate duce la reevaluarea distanței pe care o ai de urcat până la nivelul acceptabil al echilibrului și al stimei de sine. Un fel de atingere a „nivelului mării”, pentru început. De acolo se va vedea uscatul, și ce poate fi mai frumos decât, în timpul naufragiului, să simți pământul sub picioare. Vei merge din nou.

Vă veți întreba, cu siguranță, ce se întâmplă cu celălalt/cu partenerul, și care va fi soarta lui? Unii predică iertarea, alții se simt trădați și simt o dorință aprigă de răzbunare, pentru că le dă un confort temporar care le permite o gură de aer, alții se agață cu disperare de orice semn pasibil de un nou reviriment, dispuși la orice compromis. Victimizarea e una din formele renunțării la sine și face recuperarea extrem de dificilă, pentru că adâncește boala. Poate că ar fi mai bine să încercăm un exercițiu de demitizare. Magia îndrăgostirii, se știe, pune în umbră rațiunea și inhibă mecanismele de autoprotecție, pentru că centrul atenției se mută asupra partenerului, pe care îl înzestrează cu calități uneori inexistente în plan real. Idealizarea e forma pe care iubirea o îmbracă în momente de exaltare, produse de excesul de endorfine, iar acest lucru creează dependență, după cum spuneam. Dacă se adaugă și un sentiment al culpei sau al unei datorii implicite, în ecuația inițială se adaugă un factor care poate accentua criza: cel moral, care este însă un construct artificial. Oamenii uită de propria rană, pentru a vindeca rănile altcuiva. Un fel de sindrom „maica Tereza”. Inoperant, ineficient, inutil. Nu vei putea să inspiri decât milă, aflându-te într-o situație deplorabilă. Nu, nimeni nu e dator față de propriul călău, nici nu se vindecă dăruindu-se celuilalt prin compasiune sau iertare. Predica în favoarea iertării e bună, atâta timp cât iertarea înseamnă îndepărtarea de sursa nefericirii. E un gest creștinesc, e adevărat, dar din punct de vedere al vindecării efective al persoanei rănite mi se pare un simplu exercițiu de valorizare morală, nicidecum psihică sau sufletească. „Iertarea nu este un sentiment; este o formă de implicare.”, spune Gary Chapman, și iată-ne atașați afectiv de celălalt printr-o altă legătură, în urma căreia efectele sunt prea puțin vizibile. Cred că uitarea este forma supremă a iertării și este singura atitudine prin care omul se poate reechilibra, într-o primă instanță. Sacrificiul personal trebuie să aibă o miză uriașă, iar aici e ultima întrebare. „Letting go”, spune englezul. Și mare dreptate are. Fără a doua șansă. Sau a mia. Pentru musca prinsă în plasa păianjenului nu există posibilitatea de a deșira țesătura.

Cu siguranță, lista poate continua. Cred că aveți și voi un cuvânt de spus. Cum v-ați vindecat de suferință?

Sursa: catchy.ro