Cazimir Țino: Dodecalogul românilor basarabeni

Sine ira et studio

„Veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi”. (Ioan 8, 32)

Distinsa lingvistă de vrednică amintire Matilda Caragiu-Marioțeanu (1927 – 2009), sora nu mai puțin genialului actor Toma Caragiu, publica în revista România Literară, nr. 33, din 1-7 septembrie 1993, un Dodecalog al Aromânilor (sau 12 adevăruri incontestabile, istorice și actuale, asupra aromânilor și asupra limbii lor).

Fără să am nici cea mai mică pretenție de originalitate, încerc doar să calchiez după acest Dodecalog unul similar, care să poată fi aplicat fără tăgadă asupra românilor basarabeni. Așadar:

1.Românii moldoveni (sau basarabeni) și limba lor maternă există în arealul pruto-nistrean astăzi și de două mii de ani

Aceștia, ca și ceilalți români, sunt urmașii triburilor geto-dace, romanizate treptat în primele secole d. Chr. Sudul Basarabiei a fost și el cucerit de romani, de la Dunăre și Marea Neagră până la cele trei Valuri zise ale lui Traian din sudul actualei Moldove. Colonizarea romană, apoi influența lingvistică, civilizațională și culturală a Romei a dus la simbioza daco-romană de pe tot teritoriul etnogenezei românești. Devenirea românească, trecând prin fazele timpurii ale daco-romanilor, apoi ale protoromânilor, este la fel de prezentă și legitimă în Basarabia ca și în orice altă provincie românească. Pe de altă parte, toate celelalte minorități etnice trăitoare azi aici, s-au așezat – sau au fost colonizate de puterile ocupante – mult mai târziu, începând din sec. XIV (cazul romilor, de exemplu) și până în sec. XIX (de pildă, rușii, bulgarii sau găgăuzii). Aceasta nu îi face nicidecum cetățeni de mâna a doua, ba dimpotrivă: au – și trebuie să își păstreze - toate drepturile lingvistice, culturale, religioase. În limita legilor statului, desigur, și în respect față de băștinașii majoritari și față de țara care îi hrănește.

2.Basarabenii vorbesc graiul moldovenesc al dialectului daco-român (nord-dunărean) al limbii române

Limba română este moștenitoarea și continuatoarea directă, sub aspect lingvistic și civilizațional, a Romanității Orientale, respectiv a latinei vulgare vorbite la nord de Dunăre și în Balcani. Până prin sec. VI – X, unitatea lingvistică proto-română era o realitate atât la nord de Dunăre, până în Carpații Păduroși, cât și la sudul fluviului, în toată Peninsula Balcanică, de la Marea Neagră la Adriatică și din Peloponez până în Istria. Odată trecute Nistrul și înaintând (și) înspre sud, diversele triburi slave au fost asimilate, cu timpul, de (proto)români la nordul Dunării, dar au dislocat masse mari romanice la sud, rupând astfel unitatea romanică orientală. Astfel încât din protoromâna de acum mai bine de 1000 de ani în urmă, s-au format cele patru dialecte de bază ale acesteia, existente și astăzi: cele sud-dunărene (aromâna, meglenoromâna și istroromâna) și cel nord-dunărean (dacoromâna, ce stă la baza limbii române literare). Acesta din urmă, la rândul lui, are în cuprinsul său 10 graiuri, perfect inteligibile reciproc (graiurile ardelenesc, crișănean, bănățean, maramureșean, bucovinean, moldovenesc, muntenesc, oltenesc și timocean). Au mai existat și alte dialecte române, azi dispărute: maurovlaha sau morlaca (vorbită în Dalmația și Bosnia până spre sfârșitul sec. XX), vlaha sinaitică, vlaha moraviană etc.

3.Basarabenii sunt români tocmai pentru că sunt moldoveni. Ca și ceilalți moldoveni dintre Prut și Carpați

Elementul de bază care determină clasificarea națiunilor în lume este etnicitatea sau grupul etnic (din gr. Ethnos = popor). Iar etnicitatea (denumită, mult mai târziu, naționalitate) este determinată, la rândul ei, de o origine comună, de aceeași cultură spirituală, civilizație materială, religie, mitologie și ritualuri, artă, istorie, geografie, ba chiar și același stil vestimentar sau gastronomie comună. Dar cel mai important este cel lingvistic: una și aceeași limbă comună, reciproc inteligibilă în toate declinările ei idiomatice. Fără a se înțelege unii cu alții, două sau mai multe grupuri etnice sunt astfel lipsite de cea mai importantă trăsătură a relațiilor dintre oameni: comunicarea. Devreme ce, însă, aceste grupuri pot comunica, se pot așadar înțelege între ele fără traducători, îndeplinesc astfel condiția de bază pentru a forma o unitate fundamentală, ce o va diferenția major de alte unități similare: unitatea lingvistică, ceea ce dă unitatea poporului respectiv. Iată deci că ceea ce determină individualitatea unui popor față de oricare altul este unitatea lingvistică. Mai mult, aceasta nu este un construct artificial, cum încearcă să acrediteze neomarxiștii care fac apologia „națiunii civice”, ci o realitate organică, obiectivă, naturală.

4.Unitatea lingvistică a limbii române se întinde pe un teritoriu larg, de dincolo de Nistru până spre Tisa și de la Dunăre și Mare până în Carpații Păduroși

Dacă ne referim la graiurile dacoromânei, cele numite nord-dunărene (deși graiul timocean și cel, aproape dispărut, dician, sunt totuși de la sud de Dunăre), atunci putem afirma și demonstra că un bănățean se înțelege foarte ușor cu un bucovinean, un moldovean cu un timocean, un oltean cu un maramureșan, etc. Ceea ce dă o unitate remarcabilă a limbii (daco)române, aproape unică în nobila panoplie a limbilor romanice (neolatine). La extrema cealaltă putem exemplifica cu dialectele italiene: fără apelul la italiana literară – bazată pe dialectul florentin – un sicilian aproape nu se poate înțelege cu un venețian, un calabrez cu un piemontez, etc. Cât despre aromână, meglenită și istriotă, ca dialecte ale limbii române sau limbi de sine stătătoare, părerile sunt împărțite, de multe ori politizate, și în orice caz depind de definiția (aproape imposibil de fixat pe criterii exclusiv obiective) a termenilor de limbă – idiom – dialect. (Personal, ca aromân, împărtășesc pe deplin Dodecalogul Matildei Caragiu – Marioțeanu).

5.Graiul moldovenesc al românei vorbite între Prut și Nistru (și chiar până spre Nipru) este reciproc inteligibil cu oricare alt grai românesc nord-dunărean

Este un loc comun faptul că un bucureștean venit la Chișinău se va înțelege ușor cu cei de aici, după cum un unghenean nu va avea probleme de înțelegere când se va duce la Brăila, bunăoară. Și exemplele pot continua. Nu există probleme reale de înțelegere reciprocă – încă o dovadă că vorbim una și aceeași limbă. Există însă unele mici diferențieri, după cum urmează: 1. Accentul. Este clar că accentul basarabean este diferit de cel bănățean, de pildă. Dar acest fapt nu schimbă cuvintele în sine, cu atât mai puțin sensul lor. 2. Regionalismele. Ele sunt firești – și minoritare – în lexicul comun. Exemplu: spunem harbuz în Moldova, pepene în Muntenia și lubeniță în Transilvania. Spunem păpușoi, porumb sau cucuruz, spunem barabule sau cartofi, varză sau curechi, dar dincolo de aceste haioase diferențe, ne înțelegem de minune. 3. Arhaismele. Sunt proprii fiecărei provincii românești. Și perfect legitime. Lejancă, ogheal, colțuni sunt cuvinte vechi, păstrate (doar) în Moldova. 4. Neologismele – omologate ele în DEX sau nu (încă). Aici este singura „durere” între româna vorbită la dreapta, respectiv la stânga Prutului. Câtă vreme româna din România este plină de englezisme (uneori excesiv, ridicol, inutil și chiar grețos), la fel româna din Moldova este – în funcție de gradul de educație și cultură al vorbitorului – plină de rusisme. Deci, de împrumuturi din limba ocupantului.

6.Nu există, din punct de vedere științific (lingvistic, istoric, cultural) o limbă „moldovenească”, diferită de limba română și neinteligibilă cu aceasta

Nu există o așa-zisă limbă moldovenească aparte față de limba română. Acesta a fost un construct politic artificial, creat de bolșevicii ruși în anii ’20, pentru a rupe unitatea lingvistică și de neam a românilor. Și pentru a justifica fondarea RASS Moldovenești, în cadrul RSS Ucrainiene, în octombrie 1924. Rușii nu se putuseră obișnui, în obsesia lor imperială, cu Unirea Basarabiei cu Patria-Mamă, și căutau tot felul de motive și excepții pentru a demonstra „existența” unei limbi, „moldovenești” și, pe cale de consecință, a unui „popor” moldovenesc diferit, desigur, de cel român. Și astfel, să-și creeze motive pentru a ocupa din nou Basarabia. În plus: 1. Declarația de Independență a (republicii) Moldova, din 27 august 1991, vorbește în cuprinsul său de limbă română, nu moldovenească! („...REAMINTIND că în ultimii ani mişcarea democratică de eliberare naţională a populaţiei din Republica Moldova şi-a reafirmat aspiraţiile de libertate, independenţă şi unitate naţională, exprimate prin documentele finale ale Marilor Adunări Naţionale de la Chişinău din 27 august 1989, 16 decembrie 1990 şi 27 august 1991, prin legile şi hotărîrile Parlamentului Republicii Moldova privind decretarea limbii române ca limbă de stat şi reintroducerea alfabetului latin, din 31 august 1989, drapelul de stat, din 27 aprilie 1990, stema de stat, din 3 noiembrie 1990, şi schimbarea denumirii oficiale a statului, din 23 mai 1991...”). 2. Academia de Științe a Republicii Moldova a declarat oficial, în repetate rânduri, că denumirea corcetă, din punct de vedere științific, a limbii vorbite de populația autohtonă din Moldova este limba română, iară nu un construct iluzoriu precum „limba moldovenească”. 3. Hotărârea Curții Constituționale din Republica Moldova nr. 36 din 5 decembrie 2013, cu caracter obligatoriu, care stipulează argumentat, definitiv și irevocabil că denumirea legală a limbii este cea de limbă română.

7.Există un singur popor, cel român, atât la stânga, cât și la dreapta Prutului, dar două state românești: România și (republica) Moldova

Bazat pe toate argumentele pertinente (științifice, logice, de bun simț – verificabile și măsurabile) putem afirma cu temei că, atât la dreapta cât și la stânga Prutului trăiește același popor băștinaș: poporul român. În vremurile potrivnice ale Evului Mediu au existat în general trei (uneori patru) Țări Române: Moldova, Muntenia, Transilvania (la începuturi și Dobrogea). Conștiința lor națională a fost însă unitară, trecând prin mărturiile cronicarilor moldoveni și munteni și încununată magistral de Testamentul lui Mihai Viteazul („Și hotarul Ardealului, pohta ce-am pohtit, Moldova și Țara Românească”). Au tins însă spre unitatea de neam și politică, realizată în momentele astrale ale istoriei noastre: 24 ianuarie 1859, 22 ianuarie 1862, 13 iulie 1878, 10 august 1913, 27 martie 1918, 28 noiembrie 1918, 1 decembrie 1918, 22 iunie 1941, 25 octombrie 1944). În decembrie 1917 Basarabia și-a proclamat independența față de Imperiul Țarist. În 27 martie 1918 se unea cu maica sa, România. În 27 august 1991, Basarabia, sub forma (republicii) Moldova, și-a proclamat independența față de Imperiul Sovietic („Imperiul Răului”). Apoi, a fost deturnată de pe drumul firesc al Reunirii, mai cu seamă de agrarienii din 1994, până la urmașii lor de azi. Doar că astăzi, unii acceptă adevărul de bun simț, iar alții încă sunt tributari pseudo-teoriilor sovietice cu substrat eminamente politic, nu științific.

8.Există două feluri de români în (republica) Moldova: cei cu conștiință națională, făcând parte din națiunea română, și cei cu conștiința națională amorțită de propagandă sau din pură necunoaștere

Limba maternă a unei persoane (indiferent care ar fi aceasta) determină primar, cum am văzut, apartenența la un grup etnic/popor. Este un dat, fie că este conștientizat sau nu, fie că este convenabil cuiva sau nu. Fiind o realitate obiectivă, și românii din stânga Prutului fac parte din poporul român, care transcende cu mult granițele actuale ale (republicii) Moldova. Națiunea însă este un pic mai mult decât poporul. Națiunea înseamnă un popor care, în deveinrea sa istorică, a ajuns la un grad de conștiință de sine suficient de mare a propriei lui existențe, particularități și rost istoric. Este un popor ajuns la maturitate, un popor care nu mai „copilărește”, orbecăind, în căutarea reperelor care îl definesc organic. Națiunea este un popor care știe și cum îl cheamă, și ce limbă vorbește, și ce destin este chemat să-și împlinească. Iar în termen de destin, Unirea (diferitelor țări române) a stat mereu la temelia aspirațiilor poporului român – alături de Independență și de Libertate. Pe de altă parte, nimeni nu se naște învățat. Ba mai mult, în cazul particular al Basarabiei, nu se pot trece cu vederea urmele (adânci) lăsate de cei 106 ani de ocupație rusă țaristă, respectiv de cei 48 de ani de ocupație rusă comunistă. De aici rătăcirea ”moldoveniștilor”, care nu are nici o bază științifică, de aici aberațiile de tipul ”Dicționarului moldo-român”(!) Nimeni nu pune la îndoială dreptul de a te autoidentifica absolut liber, cum îți place. În același timp și pe același criteriu, cineva ar putea spune că nu e moldovean, ci orheian. Adică, vezi-Doamne, un pic altceva. Și uite așa se pică în ridicol, precum câțiva rătăciți din România care la recensământ s-au declarat... daci!

9.Statutul românilor din (republica) Moldova este cel al unui popor băștinaș, titular în țara sa

Orice țară are o populație autohtonă, o națiune titulară. Sunt și câteva excepții, țări cu mai multe popoare titulare – Elveția este cel mai bun exemplu. Dar aici vorbim de regulă, nu de excepții. Și, pe de altă parte, practic nu mai există azi nici o țară în lume care să nu conțină și minorități etnice. Este și cazul Moldovei. Alături de populația românească, majoritară și autohtonă, s-au stabilit (sau au fost colonizate) în timp și alte neamuri. Astfel încât astăzi găsim în Moldova următoarea componentă etnică (conform rezultatelor ultimului recensământ al populației, cel din 2014): români 82,2% (așadar, peste trei sferturi), ucrainieni (6,6%), găgăuzi (4,6%), ruși (4,1%), bulgari (1,9%), romi (0,3%), restul (0,4%): evrei, polonezi, bieloruși, turci, etc. Așadar putem susține cu temei că Moldova este de facto un stat național. Nu și de jure, câtă vreme acest lucru nu este sancționat formal de Constituție (vezi art. 1, al. 1). Această „scăpare” a celor care au redactat în 1994 prezenta Constituție moldovenească a lăsat în acest fel o portiță foarte periculoasă mișcărilor separatiste – fie ele din sud sau din est. Pe de altă parte, autonomia găgăuză de la Comrat, moștenitoare a separatismului lui Ștefan Topal din anii ’88 – ’94, a profitat de slăbiciunea (ca să nu spunem de trădarea) agrarienilor, la putere atunci, și au obținut recunoașterea „Unității Teritoriale Autonome Găgăuzia”. Aceasta, chiar dacă recunoașterea unei autonomii de natură teritorială se află în flagrantă contradicție cu un alt principiu constituțional, de data asta prevăzut expres în Constituție: cel al caracterului unitar și indivizibil al statului (vezi același art. 1, al. 1, coroborat cu art. 109, al. 3 și art. 142, al. 1). Caracterul anti-statal și neconstituțional al autonomiei de la Comrat sare în ochi dacă citim și Legea nr. 344 din 1994, și în special prevederile art. 1, al. 4, care dă dreptul de secesiune al autonomiei, ”în cazul schimbării statutului Republicii Moldova ca stat independent...” – așadar, în cazul reunirii cu Țara-mamă, sau chiar în cazul aderării la U.E. (acest lucru însemnând și o anumită cedare de suveranitate). În concluzie, orice autonomie pe criterii teritoriale este ilegitimă, neconstituțională și anti-statală – fie că vorbim de autonomia uneia dintre minoritățile etnice din Moldova, fie că vorbim de autonomia teritoriilor ocupate de ruși peste Nistru. În același timp, autonomia lingvistică, culturală sau confesională este pe cât de legitimă, pe atât de dezirabilă și de ușor de pus în practică pentru toate minoritățile etnice sau religioase, fără deosebire sau discriminare.

10.Numele corect și real-istoric al basarabenilor este cel de români sau români moldoveni, ori români basarabeni

Din păcate și astăzi, după mai bine de 30 de ani de (relativă) libertate, sunt destui care nu înțeleg că „moldovean” nu este un etnonim, ci o denumire regională. Să ne lămurim: Moldova a fost un stat medieval românesc, ca și Muntenia sau Transilvania, locuit de români și cu limba majoritară română. Acest stat a existat de la fondarea mărcii Moldovei, se pare prin 1347 de către Prințul Dragoș din Maramureș, în numele și pentru Regatul Ungariei, ca avanpost anti-tătar. În 1363 Bogdan-Vodă rupe relațiile de vasalitate cu Coroana maghiară și începe extinderea Voievodatului Moldovei. În timpul lui Alexandru cel Bun (1400 – 1432) Moldova își atinge granițele sale naturale: de la Carpații Orientali la Nistru, de la Ceremuș la Dunăre și Mare. În tot acest timp, Țara Moldovei era împărțită administrativ în trei regiuni mari: Țara de Sus (cu 8 ținuturi), Țara de Jos (cu 12 ținuturi) și Basarabia (inițial cu 4 ținuturi). Aceasta din urmă, corespunzând aproximativ regiunii Bugeac de mai târziu, își trage denumirea de la dinastia (valahă ori poate cumană) a Basarabilor, care au și stăpânit cetățile de la Gurile Dunării și de la Marea Neagră, până la Cetatea Albă, până când Alexandru cel Bun intră în stăpânirea acestora. În 1775 Austria ocupă partea de nord-vest a Moldovei, pe care o numesc Bucovina (adică Țara Fagilor, Buchenland), iar în 1812 Imperiul Otoman cedează Imperiului Țarist, fără drept și în pofida prevederilor Capitulațiilor, partea de est a Moldovei, asupra căreia rușii îi extind vechea denumire a regiunii de sud a țării: Basarabia. La 24 ianuarie 1859 boierul moldovean Alexandru Ioan Cuza, colonel în armata Moldovei, unește sub forma uniunii personale ceea ce mai rămăsese din Moldova neocupată cu Muntenia, devenind Domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei și Munteniei. Unirea deplină a celor două Țări Române (constituțională, administrativă, guvernamentală) s-a realizat la 22 ianuarie 1862, prin numirea primului Guvern comun – cel al conservatorului Barbu Catargiu. Este și data de la care Moldova, ca realitate politică distinctă, încetează să existe (ca și Muntenia). 55 de ani mai târziu, la 2 decembrie 1917, Moldova reapare, efemer, pe harta politică, sub forma Republicii Democratice Moldovenești. Desprinsă din îmbrățișarea sufocantă a Imperiului Rus, independența ei este preludiul și condiția sine qua non a următorului pas firesc: întregirea cu restul Moldovei în cadrul organic al Regatului României. La 24 octombrie 1924 bolșevicii fondează, dincolo de Nistru, în cadrul Ucrainei sovietice, așa-zisa RASS Moldovenească, alipită parțial Basarabiei ocupate la 28 iunie 1940, apoi din nou la 24 august 1944. Și care și-a declarat suveranitatea la 23 iunie 1990, apoi independența față de Rusia sovietică la 27 august 1991. Începută încă din anii ’87-’88, mișcarea de redeșteptare și eliberare națională românească din fosta RSS Moldovenească s-a oprit la jumătate de drum, începând cu 1994, ceea ce face ca azi (republica) Moldova să fie nu moștenitoarea Moldovei voievodale, ci pe cea a Moldovei sovietice (de Răsărit). Concluzionând: locuitorii acestei țări sunt cetățeni moldoveni, fără îndoială (din care cam o treime sunt deja și cetățeni români). Dar din punct de vedere național, etnic, lingvistic aceștia sunt români. Din Moldova Voievodală, cea din sec. XIV – XIX. Mai exact, din partea de răsărit a acesteia, numită ulterior Basarabia. După cum, în interiorul ei, fiecare român de aici este în egală măsură chișinăuean, orheian, sorocean, tighinean, etc., după caz. Faptul că cineva de aici își spune moldovean, nu îl face mai puțin român, ba dimpotrivă. Este român, tocmai pentru că este moldovean. Sau basarabean. Sau unghenean. Q.E.D.!

11.Românii basarabeni sunt creștini ortodocși. Ortodoxia lor are specificul ei (spre deosebire de ortodoxia slavă)

Fără să contestăm nici o secundă dreptul absolut de apartenență la orice religie (sau la nici una), constatăm totuși un adevăr atât istoric, cât și demografic. În Moldova de azi, 96,8% din populație se declară creștin-ortodoxă. Câți sunt practicanți sau nu din acest procent impresionant, este altceva. Totuși, acest segment cvasi-majoritar își asumă public această apartenență, devreme ce, la recensământ, oricine a avut deplina libertate de a se declara orice altceva, precum și ateu sau agnostic. Și pe acest tărâm confesional, din păcate, când și-a băgat... rusul (era să zic altfel) coada, rezultatul a ieșit dezastruos. Pe scurt: o Mitropolie a Moldovei își are rădăcinile în a doua jumătate a sec. XIV, probabil prin 1381-1386, fondată fiind în Țara de Sus, în partea de nord-vest a țării (la Rădăuți, ulterior la Suceava – deci, în România de azi). După o relație de început sinuoasă cu Constantinopolul, Patriarhia Ecumenică recunoaște definitiv Mitropolia Moldovei prin Gramata Patriarhală din 21 iulie 1401, concedată de Patriarhul Ecumenic Matei Voievodului Alexandru cel Bun. Până la siluirea Moldovei de către turci și ruși la 1812, teritoriile din stânga Prutului depindeau, din punct de vedere canonic, de Episcopia Iașilor, de Episcopia Hușilor și de Mitropolia Proilaviei (a Brăilei, adică) – aceasta din urmă având jurisdicție asupra teritoriilor locuite de români și intrate în componența Imperiului Otoman sub formă de raiale sau kazale, și anume: Brăila, nordul Dobrogei, Bugeacul (cu cetatea Tighinei și Dubăsarii), Hotinul, Ucraina Hanului (Transnistria de mai târziu). Înființată pe la 1540, ultimele urme ale acestei Mitropolii a românilor de răsărit le găsim în 1840. Mai târziu, la 1856, județele din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail și Bolgrad) revin la Principatul Moldovei – urmare a prevederilor Tratatului de Pace de la Paris care încheia Războiul Crimeei, pierdut de ruși. Drept consecință, la 6 ianuarie 1864, se înființează Episcopia Dunării de Jos (existentă și astăzi) pe teritoriul celor trei județe basarabene retrocedate, plus județele Covurlui (azi, Galați) și Brăila. Până la Pacea de la Iași ruso-turcă din 9 ianuarie 1792, când Rusia ocupă sudul Transnistriei (la sud de râul Iagorlâc: Ucraina Hanului, sau Edisan), respectiv până la 22 iulie 1793 când Seimul polonez ratifică a doua împărțire a Poloniei, iar Rusia ocupă (și) nordul Transnistriei (la nord de râul Iagorlâc: Podolia), statul feudal Moldova nu a avut nici o legătură teritorial-administrativă ecleziastică cu Biserica Ortodoxă Rusă. Cu atât mai puțin una de subordonare sau chiar și numai de coordonare. Lucrurile swe schimbă după Pacea de la București din 16 mai 1812. În urma ocupării și anexării Basarabiei de către ruși, aceștia îl aduc la Chișinău pe monahul Gavriil Bănulescu – Bodoni și îl numesc, la 21 august 1813, în fruntea nou-înființate Arhiepiscopii a Basarabiei (fondate așadar de ruși, pe teritorii aparținând canonic de Iași, Huși și Brăila – vezi supra). După unirea Basarabiei cu România (27 martie 1918), mai exact la 23 mai 1918, Patriarhul Tihon al Moscovei (1917 – 1923/1925) a recunoscut deplina libertate a Bisericii Ortodoxe din Basarabia de a-și alege propriul drum bisericesc și propria apartenență canonic-jurisdicțională. Ca urmare, arhiepiscopul rus al Chișinăului, Anastasie Gribanovski (împreună cu alți doi episcopi vicari) au fugit la Belgrad, în Serbia. Urmează vizita unei delegații a Bisericii basarabene la Iași, la 7 aprilie 1918, în urma căreia însărcinat provizoriu cu conducerea treburilor Arhiepiscopiei de Chișinău este Nicodim, Episcop al Hușilor, urmat apoi, din februarie 1919, de Arhiepiscopul Gurie Grosu. La 30 decembrie 1919 Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, în ședință extraordinară, hotărăște realizarea unității naționale române și pe tărâm bisericesc, ”într-o singură Biserică Ortodoxă Autocefală”. Același Sinod de la București hotărăște, la 15 noiembrie 1923, ridicarea Arhiepiscopiei de Chișinău la rangul de Mitropolie. Organizarea propriu-zisă a acesteia s-a realizat în 1925 iar pe 21 aprilie 1928 Gurie Grosu este uns Mitropolit al Basarabiei. La 24 august 1944, odată cu prăbușirea aliniamentului Iași – Chișinău – Tighina, Rusia sovietică ocupă din nou teritoriul Basarabiei române pentru alți 47 de ani, distrugând aproape orice urmă de viață religioasă românească. Mănăstirile sunt închise, bisericile distruse sau transformate în cluburi de noapte, depozite de materiale ori sedii de instituții comuniste, preoții și călugării sunt arestați, deportați, asasinați. Și totul este înlocuit cu o spoială de structură ecleziastică, direct dependentă de biserica moscovită. Rusificarea începe a fi făcută și prin biserică. Abia în 1992, răspunzând dezideratului național și a voinței acelora, mulți, care nu și-au uitat nici rădăcinile nici strămoșii, Adunarea Eparhială întrunită la Chișinău hotărăște reactivarea Mitropoliei Basarabiei (aceasta nu fusese niciodată desființată sau suspendată măcar) și revenirea ei firească la sânul maicii sale, Biserica Ortodoxă Română. Locțiitor al Scaunului ei a fost ales P.S. Petru, Episcop de Bălți. Ceea ce a urmat se știe: speriați de refacerea unității naționale românești, fie și numai sub raport ecleziastic, ne-prietenii străini de nam și limbă au început a doua mare perioadă de prigoană. Care a durat, formal, până când, la 27 martie 2002 (fericită coincidență!) Curtea Europeană a Drepturilor Omului stabilește caracterul definitiv și executoriu a Hotărârii (din 2001) privind obligația guvernului de la Chișinău de a recunoaște și înregistra această eparhie. Și de a-i plăti daune morale. Ca de obicei, trebuie ca străinii să ne facă dreptate... Toate acestea fac ca, în prezent, să existe în (republica) Moldova trei structuri ecleziastice ortodoxe: Mitropolia Basarabiei și Exarhatul Plaiurilor, parte a Patriarhiei Române. Aceasta este singura structură legitimă, în deplină conformitate cu Canoanele Bisericii Creștin-Ortodoxe. Fiind singura legitimă, este și singura în care subzistă deplinătatea Harului. Limba de cult este limba română, iar bisericile/comunitățile locale au dreptul, în deplină libertate, să-și aleagă stilul calendarului bisericesc: iulian sau gregorian. (Există și în Chișinău, și în sudul țării, pe malul Prutului de la Leova în jos, parohii care au ales singure să țină stilul nou, ca și toți ceilalți frați de dincolo de Prut). Are în componența sa patru eparhii: Arhiepiscopia Chișinăului, Episcopia de Bălți (fostă a Hotinului), Episcopia Basarabiei de Sud (la Cahul, fostă de Cetatea Albă – Ismail) și Episcopia Dubăsarilor și a Toată Transnistria (fosta Misiune Ortodoxă Română din Transnistria). A fost recunoscută oficial drept ”succesoarea spirituală, canonică și istorică a Mitropoliei Basarabiei, care a funcționat până în 1944, inclusiv). Și așteaptă încă din partea statului moldovenesc retrocedarea tuturor bunurilor materiale și a valorilor culturale care i-au fost furate de niște hoți, și date altor hoți. Apoi, există (încă) o așa-zisă Mitropolie a Chișinăului și a Întregii Moldove (!). Interesant, și a Moldovei de la Putna, Iași sau Rădăuți? Aceasta este parte integrantă a Bisericii Ortodoxe Ruse (cea ai cărui preoți binecuvântează rachete și tancuri care omoară copii, femei și bătrâni în Ucraina). Pe scurt, este biserica ocupantului rus, slujind și într-o limbă străină neamului nostru – slavona, admițând doar calendarul cel vechi, rămas în urmă cu 13 zile (apropo: astronomia este o știință exactă, nu eastrologie), având caracteristici estetice și de cult care, nefiind neapărat greșite, sunt totuși străine de tradițiile noastre ștefaniene (în arhitectura bisericească, în erminia icoanelor, chiar și în vocabularul și expresiile bisericești ale cărților de cult). Condusă de un ierarh cu trecut incert și cu epoleți pe sub sutană care, ca un bun creștin, ridică osanale și face propagandă explicită forțelor comuniste (deci, atee) și pro-ruse în fiecare campanie electorală, și înconjurat de oameni cu o puternică coloană vertebrală – din cei care își fac studiile teologale la Iași și București, după care scuipă pe tot ce e românesc... Inutil de spus că face mai curând jocul coloanei a V-a ruse aici, decât să fie preocupată doar de cele sfinte. Este, desigur, o structură legală. Dar nu și legitimă! În fine, mai există și o mică Biserică Ortodoxă a Moldovei de Răsărit. Măcar aceasta nu își arogă jurisdicția până la mormântul lui Ștefan cel Mare. Ține canonic de Biserica Ortodoxă Ucraineană (autocefală) și se adresează, mai cu seamă, etnicilor ucrainieni. Așadar, pe tărâm religios, așa cum nu există o Biserică Moldovenească Autocefală (cum nu există nici o limbă moldovenească sau un națiune moldovenească), românii din (republica) Moldova trebuie să aleagă: fie aleg țara de-acasă și revin la frații și surorile lor – etnic, lingvistic, bisericesc -, fie aleg să meargă sub străini care, în cazul particular al acestui petec de pământ, mai sunt și ocupanți.

12.Românii basarabeni trebuie să aibă un singur scop: să-și cultive limba maternă românească, tradițiile și spiritualitatea lor creștin-răsăriteană în același cadru natural, statal și legitim cu ceilalți români de peste Prut

Ceea ce era de spus am spus în rândurile de mai sus. Simplificând, Sfinții Părinți o numesc ”venirea în fire”. Până la urmă, despre asta este vorba aici. Cum să luminezi și să readuci la viață și la adevăr o parte a poporului (slavă-Domnului, din ce în ce mai mică) ce s-a lăsat înșelată, fără voia ei, de propaganda criminală a bolșevicilor timp de două generații și mai bine? Nu trebuie nicidecum să-i învinuim pe cei cu nostalgii sovietice. Nu tuturor le-au fost dați aceiași talanți. Ci, cu dragoste și cu răbdare, să le stăm aproape, chiar când sunt împotriva noastră. Până ce înșiși își vor da seama. Și atunci, vor găsi singuri singuri drumul către casă. Dar oare este cineva cu adevărat singur?

P.S. Marele istoric Nicolae Iorga scria, într-un manual de istorie pentru școala generală apărut pe la 1911 că, după ce parcursese toate provinciile istorice românești, ajunsese la concluzia că, dintre toate, „Basarabia ocupă ultimul loc din punctul de vedere al conștiinței naționale”. Putem înțelege tristețea marelui scriitor moldovean, dar, cu toată autoritatea sa, atunci când scria aceste rânduri încă nu știa puterea fantastică a generației de la 1917 – 1918, nici pe aceea din anii 1987 – 1994, și nici frumusețea și spiritul liber al celor tineri și foarte tineri din Basarabia zilelor noastre. Dar și Iorga a fost om și, deci, supus erorilor. Să-l iertăm și să-i demonstrăm, încă o dată, că a greșit!

Notă: Am scris de fiecare dată „(republica) Moldova” cu referire la prezentul stat, deoarece republica nu este un nume de țară, ci o formă de guvernământ. Așadar, forma scrierii nu se vrea nicidecum malițioasă, ci doar corectă științific și gramatical. Numele statului, deci, este Moldova, având ca formă de guvernământ republica.

Cazimir Țino este antreprenor și investitor în Republica Moldova, fost manager al unor companii private străine. Este specializat în Asistență Socială, licențiat în Drept, pasionat de istorie, geografie, politologie, teologie, demografie. Aromân, brăilean, monarhist, liberal-conservator, creștin-ortodox.