BOOKFEST 2023 // Pavel Păduraru, scriitor: „Taică-meu a reprezentat un exemplu de verticalitate în lupta cu regimul comunist, calitate de care nu au dat dovadă, din păcate, mulți alți intelectuali de la noi”

Pe standul editurii Prut Internațional din cadrul Bookfest Chișinău găsim „Demascarea sau Taina porților zăvorâte” de Gherasim Păduraru, un roman tulburător, cu valoare literară, documentară incontestabilă, o cronică scrisă cu har de cel numit „Ioan Gură de Aur al Moldovei”. Vă propunem un interviu cu fiul lui Gherasim Păduraru, scriitorul și publicistul Pavel Păduraru, care s-a ocupat de editarea cărții.

Dragă Pavel Păduraru, tatăl tău, Gherasim Păduraru, e unul din preoții prigoniți de KGB pentru că nu s-au lepădat de credință în vremurile ateismului feroce. I-a criticat dur pe Lenin și Stalin, povestindu-și viața în cartea „Demascarea sau Taina porților zăvorâte” , apărută în 2023, la 40 de ani de la moartea sa (tu aveai 6 ani când el s-a stins)…

El nu numai pe Lenin și pe Stalin i-a criticat, ci și pe toți ticăloșii care au slujit orbește dictaturii proletare și au atentat la demnitatea și credința sa. Din acest motiv, a suferit toată viața.

Nu exagerez când afirm că taică-meu a reprezentat un exemplu de verticalitate în lupta cu regimul comunist, calitate de care nu au dat dovadă, din păcate, mulți alți intelectuali de la noi. Mă refer în special la unii iluștri proromâni din Basarabia, care au apărut odată cu destrămarea Uniunii Sovietice, dar care în anii de grea cumpănă slujeau comuniștilor, îi scriau ode lui Lenin ori colaborau cu KGB-ul.

În scrisoare sa din 1 ianuarie 1958, prin care îi cerea lui Gromîko, ministrul de Externe al URSS, permisiunea de a se refugia în Canada, tatăl meu scria pe șleau că vorbește limba ROMÂNĂ. Adică, și-a asumat riscul. Știți ce a urmat? Chișinăul a raportat la Moscova că preotul Gherasim Păduraru ar fi fanatic și bolnav psihic.

Peste câteva luni, securitatea sovietică l-a arestat și l-a băgat la pușcărie, dar el nici atunci nu a cedat, a luptat cu ei în continuare. Pot să vă mai dau zeci de exemple similare, dar nu avem atâta spațiu.

Îmi amintesc cu această ocazie de o discuție pe care am purtat-o anii trecuți cu Vladimir Voronin, o discuție care se dorea a fi sinceră. Dar m-a lăsat mască atunci când, relatându-i despre teroarea la care a fost supusă familia mea în perioada sovietică, el mi-a spus că, de fapt, nimeni nu a suferit de la comuniști și că tragedia prin care a trecut tatăl meu este doar un caz individual.

Nu, nu m-am înfuriat pe el, ci am înțeles încă o dată cât de mârșavă este propaganda comunistă și cât de săraci spiritual sunt promotorii ei - niște muritori pentru care siguranța fizică și beneficiile materiale prevalează indiscutabil rațiunii și bunului-simț. Oricum, să nu uităm că, mai devreme sau mai târziu, trupurile oricum ne vor putrezi, iar sufletele, cine știe? Dacă Dumnezeu cumva există și noi ne prostim toată viața, oare cum ne vom descurca după moarte?

Cine, unde a păstrat manuscrisul? Tu când l-ai văzut prima dată? Era dactilografiat? Când l-ai citit în întregime? Era o relicvă a familiei voastre?

Manuscrisul s-a păstrat în casa noastră de când mă țin minte, pentru că a fost scris în primii mei ani de viață. Era dactilografiat în grafie chirilică, ca și celelalte texte ale lui tata, deoarece la acea vreme, în Moldova sovietică, pe de o parte era practic imposibil să găsești o mașină de scris cu litere latine, iar pe de altă parte exista o mare criză de cititori care cunoșteau limba română în hainele sale. Pe când eram elev, de exemplu, am învățat o poezie de Octavian Goga dintr-o carte românească din biblioteca părinților mei. Văzându-mi cartea, colegii mei de clasă au crezut că e scrisă într-o limbă străină.

Cât timp am fost copil, mama mi-a interzis să citesc acest manuscris. Zicea că trebuie să mai cresc, pentru a înțelege cu adevărat viața lui tata. Țin minte că pe atunci îl invidiam pe fratele meu mai mare, dacă îl vedeam cu manuscrisul în mână. În acele cazuri, când aveam ocazia, furam și eu cu ochiul câte o frază-două din text, pe care le interpretam apoi zile întregi, pe cont propriu, în cele mai încâlcite și fantastice moduri.

Nu doar acest manuscris, dar tot ce a rămas de la tata reprezintă și astăzi o relicvă a familiei noastre.

Cum ați trăit după ce el a murit, cine v-a ajutat?

Dumnezeu ne-a ajutat, căci prigoana comunistă la adresa familiei noastre nu a contenit nici după moartea lui. De pildă, ne intrau în casă pe neașteptate fel de fel de milițieni, care nu cred că doreau altceva decât să ne intimideze, să ne țină sub presiune. Sau elevii de la școala de vizavi de casa noastră ne împroșcau cu pietre de peste gard și ne stricau geamurile.

Uneori, când ieșeam cu mama la plimbare, eram urmăriți. Într-o noapte, la noi în ogradă a apărut un bărbat cu un topor în mână, care voia s-o ucidă pe mama. Cred că numai țipetele îngrozite ale mele și ale fratelui meu au salvat-o și l-au făcut pe agresor să se care cu tot cu toporul lui.

Din aceste motive, n-am mers la grădiniță și am stat izolați în casă până în anii de școală. La școală, eu și fratele meu am refuzat să devenim octombrei, pionieri, comsomoliști etc., fapt pentru care eram ținuți la coada clasei, alături de „băieții răi”.

Mulțumesc partidului pentru această hotărâre înțeleaptă, fiindcă prietenia pe care am legat-o cu acești „băieți răi” m-a ajutat peste câțiva ani să distrug cu mai mult curaj toate portretele lui Lenin din școală. Dar asta-i altă poveste.

Tu ai scris prima poezie pe una din foile albe rămase pe birou după moartea tatălui tău. Când ai înțeles că scrisul e menirea ta?

Am scris acea poezie imediat după înmormântarea lui tata, cu stiloul său, când am intrat la el în camera și golul de acolo m-a cutremurat, mai ales când am văzut pe biroul lui un teanc de foi curate…

Da, în acea clipă credeam că asta e menirea mea. Apoi scrisul s-a transformat pentru mine într-o obișnuință. Înșiram pe hârtie tot ce-mi trăsnea prin cap, dar mai puțin texte bune. Chiar și un roman despre pieile-roșii am scris, când eram elev și-l citeam cu adorație pe Cooper.

Pe urmă, odată cu pubertatea, mi-am schimbat nițel prioritățile. Să fi fost mai iute de picior, aș fi devenit actor sau fotbalist. Nu-mi plăcea să stau pe scaun, preferam să alerg. Așa se întâmplă că nu întotdeauna noi suntem cei care decidem încotro s-o luăm și deseori destinul ne împinge pe niște căi mai lăturalnice.

Ai publicat în adolescență un grupaj de poezii în „Glasul națiunii”, m-a impresionat mult acest grupaj în care spui că ai „un caiet putred de poezie”. Ce rol are acum poezia în viața ta?

Nu mai țin minte pe unde zac caietele mele putrede deja de timp și probabil de praf. De poezie m-am despărțit ca de o femeie frumoasă, care la un moment dat nu pricepi de ce începe să te plictisească și ea astăzi nu mai are nicun rost în viața mea. Firește, mă refer la poezia mea, nu la cea a poeților consacrați.

Sunteți poetă și știți că există mulți tinerei care fac versuri atât timp cât sunt îndrăgostiți sau nu au pe ce să-și consume energia, însă după ce-și găsesc un drum în viață și o muncă bine plătită, pun cruce pe rime. Cred că așa am pățit și eu. Nu sunt Cioclea, ca să mor poet.

Mai mult, activitatea de jurnalist, dacă te dăruiești ei, nu-ți prea lasă timp pentru versuri. În orice caz, nu m-am lăsat de literatură, ci am schimbat poezia pe proză, care, sincer să fiu, îmi pare mult mai captivantă și în care mi-e mult mai ușor să mă exprim.

Cărțile tale de proză, de poezie, munca de publicist te fac să te simți mai aproape de tatăl tău?

Îndeosebi jurnalismul mă leagă de el, mai exact de principiul cu care taică-meu a trăit până la moarte, propunându-și să scoată adevărul la iveală și să ajute oamenii nedreptățiți.

Se întâmplă și astăzi câteodată să fiu peste măsură de ocupat și să mă apeleze cineva cu rugămintea de a-l ajuta. De obicei, vă dați seama că, dacă nu am timp sau nu mă interesează subiectul, refuz. În alte cazuri, totuși, cad pe gânduri și mă întreb: oare ce ar face tata în locul meu? Și, uneori, dacă e vorba de vreun om sărac și nenorocit, cedez în cele din urmă și încerc să-i întind mâna.

Cât privește literatura, lucrurile stau puțin altfel. Odinioară, în încercarea de a mă face auzit de toți și de a trezi iarăși interesul oamenilor față de cărți, am hotărât să vorbesc pe înțelesul mulțimii, folosind și limbajul licențios. Înțelegeți că acest fapt nu mă poate apropia nicidecum de tatăl meu. Astăzi, cel puțin după ce a apărut „Demascarea”, nu știu cât de corect am procedat și sunt mult mai atent la cuvintele pe care le scriu.

De ce abia anul trecut ai decis să pregătești pentru editare cartea „Demascarea sau Taina porților zăvorâte” de Gherasim Păduraru (editura Prut Internațional)?

O parte din acest manuscris a fost publicată în anul 1992, în revista „Columna”, la sugestia lui Ion Druță, care a fost primul cititor al manuscrisului din afara casei noastre. E interesant și faptul că mama a făcut cunoștință cu Druță prin intermediul unui preot de la Moscova - un prieten al tatălui meu, care de asemenea a fost persecutat de comuniști.

Ulterior, am primit mai multe oferte de editare de peste Prut, însă mama s-a răzgândit pe neprins de veste. De ce? Pentru că a considerat că nu-i bine să-i aducă rușine și durere primei soții a tatălui meu, Micuța, despre care el presupune în carte că a fost agentă a KGB-ului.

Astfel, „Demascarea” a apărut peste mai mulți ani după decesul Micuței, Dumnezeu s-o odihnească. Surprinzătoare este și coincidența că, înainte de moarte, ea s-a călugărit și a primit numele mamei mele.

Cât timp ți-a luat redactarea? Tu ai împărțit manuscrisul pe capitole și ai indicat anii când s-au întâmplat cele povestite de tatăl tău? Titlul e al lui?

Nu am lucrat mult timp la redactare, pentru că e un text destul de îngrijit. La rugămintea fratelui și a mamei mele, am schimbat numele primei soții a autorului în Micuța, fiindcă tata i s-a adresat așa toată viața.

În rest, nu m-am atins nici de titlul cărții, nici de împărțirea pe capitole, nici de anii în care au avut loc evenimentele descrise. Dacă e o carte bună, nu e meritul meu. În toiul luptei cu KGB-ul, când și-a pierdut credința în Dumnezeu și căuta să și-o recapete, tatăl meu a citit tone de cărți. Chiar el recunoaște acest lucru.

Cartea e tulburătoare și conține mult material despre epoca bolșevică. E un eveniment editorial, felicitări că ai editat-o! Ai gândit un plan de promovare? Unde, când vor mai avea loc lansări? Ai invitații pentru lansări și în România?

Mulțumesc, eu planuri grandioase nu-mi fac, pentru că ele nu se realizează, dacă ne zbuciumăm prea tare. Mă bucur că, în afară de librării, mulțumită părintelui Pavel Borșevschi, „Demascarea” poate fi găsită și la Biserica „Sf. Dumitru” din Chișinău, unde autorul a fost paroh.

Va fi organizată o lansare și în cadrul ediției curente a Salonului de Carte Bookfest Chișinău. Mă gândesc să fac lansări și prin orașele din România, unde cartea are de-acum cititori și am fost invitat să o prezint.

În ultimii ani, sunt destul de interesante și lansările de carte românească în alte state, unde avem comunități mari de cetățeni ai R. Moldova și României. Dar o să vedem cum bate vântul mâine...

Multă lume venea să asculte predicile inspirate ale tatălui tău, el a ținut slujbe în biserica „Sfântul Dumitru” din Chișinău, apoi în casa lui, chiar și după ce a fost alungat din biserică. Ai discutat cu oameni care au ascultat predicile tatălui tău? Ce-și mai amintesc ei de părintele Gherasim supranumit „Ioan Gură de Aur al Moldovei”? Vocea lui, chipul lui ți-au rămas în memorie? S-au păstrat înregistrări cu predicile lui?

Discut și în prezent cu oamenii care l-au auzit, pentru că adevărații săi enoriași nu l-au părăsit niciodată. Nici după ce a fost lăsat fără parohie, nici după ce l-au băgat la închisoare, nici după ce – ca o cireașă pe tortul bolșevic – KGB-ul l-a făcut narcoman și l-a închis la nebuni.

Creștinii care i-au fost aproape au devenit prietenii familiei noastre. Cei foarte puțini dintre ei care au mai rămas în viață ne vizitează și astăzi. De sărbători, ascultăm împreună predicile tatei, înregistrate la magnetofon.

Pentru a nu se înțelege că taică-meu a creat o sectă, după cum îl acuză foștii săi inamici - agenți ai KGB-ului din rândul clerului -, precizez că ucenicii lui Păduraru au frecventat totdeauna și frecventează până în prezent bisericile ortodoxe.

Totodată, tatăl meu nu a slujit niciodată în casă. El le citea rugăciuni creștinilor care îi băteau la poartă, le dădea sfaturi, le ținea predici, dar nu a oficiat Sfânta Liturghie decât în biserică.

E adevărat că le-a dat mari bătăi de cap comuniștilor atunci când unii bolnavi se vindecau în urma rugăciunilor sale. Vă dați seama cât de dureroasă era această lovitură pentru KGB, care se credea stăpân atotțiitor peste toate cele văzute și nevăzute?

Iată de ce umblau ani în șir cu zăhărelul după el, căutând să-l racoleze, pentru a le deveni agent. Și doar după ce el i-a refuzat categoric în repetate rânduri, ei pur și simplu l-au nimicit.

Radioul la care el asculta postul Europa Liberă și alte obiecte, icoane, unelte de scris ale lui s-au păstrat? Unele sunt la muzeu?

Are KGB-ul muzeu? Aparatul de radio i-a fost confiscat la percheziția din 1958, împreună cu mai multe cărți, inclusiv cu manuscrisul unui roman pe care am făcut tot posibilul să-l găsesc, dar la SIS mi-au spus că habar nu au...

Mai târziu, tata și-a cumpărat un alt aparat de radio, care nu mai țin minte când s-a stricat și mama l-a aruncat la gunoi. Ce să faci cu un hârb? Unele icoane, cărți și haine de-ale lui au rămas în casa noastră, iar unele veșminte preoțești pe care le-a purtat se păstrează în muzeul bisericii „Sfântul Dumitru”.

Ai avut semne de la Dumnezeu că această carte va apărea anume în 2023?

Nu-s eu atât de neprihănit în fața lui Dumnezeu ca să-mi arate semne. Lumea de azi, niscai orfană sufletește, niscai infantilă, visează din disperare la semne și minuni, dar lucrurile, înainte de a se realiza, pornesc din tărtăcuța noastră. Credința, dacă o avem, doar ne ajută să luăm decizii, dar nu ne încalcă libertatea de a gândi.

Cartea preotului Gherasim Păduraru a fost selectată de juriul Laboratorului LitFilm, tu vei scrie scenariul pentru un film în baza acestei cărți. Ce linie de subiect ai ales, care sunt personajele scenariului?

Cândva, demult, tata se plimba cu mama prin parcul „Valea Morilor”, care pe atunci se numea „Lacul Comsomolist”. S-au oprit la un cinematograf de vară, în aer liber, unde era difuzat filmul „Apostol fără mască”. Era chiar despre tata, adică despre popa Păduraru, care câștiga, chipurile, o grămadă de bani, amăgind oamenii nevoiași. În această privință, comuniștii de atunci gândeau exact ca și mulți mastodonți ai democrației de astăzi, din păcate. Și anume că toți popii sunt peste măsură de lacomi și că Dumnezeu e o poveste pentru proști.

Având în vedere întâmplarea despre care vorbesc, ocazia care mi s-a ivit acum de a scrie un scenariu de film în baza romanului „Demascarea sau Taina porților zăvorâte” m-a provocat într-adevăr. Încă nu vă pot spune ce fragmente din roman voi alege pentru film, pentru că deocamdată abia dibui prin lumea scenaristicii.

Crezi că în societatea noastră de azi există destulă libertate? De ce nu știm să ne bucurăm de ea?

Of, grea întrebare. Părerea mea este că nici azi nu avem suficientă libertate de cuget în timp ce ni se impune gândirea politic corectă. Poftim și un exemplu – scriitorul Dumitru Crudu. Pentru că, în anii trecuți, a scris câteva articole critice despre niște tinere care filmau pornografie în bibliotecile din Chișinău, o editură din România a refuzat să-i publice o carte.

În aceste condiții, de câtă libertate credeți că se bucură un om care, fiind educat în copilărie altfel, rămâne devotat unor valori diferite față de cele propagate azi la nivel european sau global?

În ultimul timp, îndeosebi după invazia barbară a Rusiei în Ucraina, se obișnuiește ca acești oameni să die declarați proruși, dar asta e o tâmpenie prin esență, e o discriminare evidentă, e o crimă contra gândirii. E o tehnică inumană de a supune gloata, care parcă ar fi copiată din Orwell. Poate greșesc, spuneți-mi și dvs., e libertate asta sau e altceva?

Mulțumim pentru interviu!