Mai puțin decât o națiune…

Punct de sprijin

Ieri, comuniștii au depus, tradițional, flori la monumentul lui Lenin.

Nu am nimic împotriva lor. Fiecare să umble la monumentul lui. Pentru că așa este europenește. Bine că nu l-am distrus. E și asta istorie, indiferent de faptul ce atitudine avem față de ea. Eu unul n-am nicio nostalgie după acele vremuri. Alții în schimb o au și asta am văzut foarte clar. Dar nu poți construi un viitor numai pe nostalgie.

Asta-i un fel de fundamentalism, când viitorul este în trecut. De aceea cred că și șansele acestui partid sunt limitate. Cel puțin, atâta timp cât va oferi drept model de viitor trecutul sovietic glorios. Cine crede că n-am dreptate, să vadă reportajul despre ritualul comunist. Majoritatea participanților la eveniment erau de vârsta a treia. E și normal, ăștia sunt nostalgici. Dar e și o sentință. Nu poți reveni la guvernare cu o asemenea susținere. Cu discursuri doar în rusă și în stilul aghitprop-ului sovietic. Dacă nu se va reforma, va dispărea în viitorul apropiat sau nu chiar. Iar locul va fi ocupat de altcineva. Și loc pe stânga este mult.

Totuși, atâta timp cât nu ne vom asuma istoria, oricât de complexă și contradictorie ar fi aceasta, nu ne putem mișca înainte. Se apropie 9 mai și deja au început disputele ce anume sărbătorim – Ziua Victoriei sau Ziua Europei? Fiecare și-a încălecat sărbătoarea proprie, afirmând că doar ea este una corectă, iar cealaltă nu. Ceea ce nu-i adevărat. Sunt valabile și una, și alta. Și ambele fac parte din istoria noastră comună. Pentru că buneii noștri au luptat și de o parte, și de alta. Sau unii de o parte, iar alții – de alta, cum i-a prins tăvălugul. Și atunci când au fost mobilizați, nimeni nu i-a întrebat ce preferințe au, vor sau nu vor să lupte. Pur și simplu le-au dat pușca și i-au trimis să moară. La Stalingrad sau la Königsberg. Credeți că au avut vreo idee măreață pentru care luptau? În afară de a supraviețui? De aceea nu ar trebui să-i excludem nici pe unii, nici pe alții, chit că puțini veterani au mai rămas și oricum sunt istoria noastră. Chiar dacă o parte din această istorie nu ne place.

Istoria nu poate fi doar una sovietică, ca mai apoi să devină una antisovietică. Asta deja nu-i istorie. Cum n-a fost istoria PCUS pe care am învățat-o noi. Și cum nu este cea anticomunistă. Pentru că istoria nu se poate scrie de pe o baricadă sau de pe alta. Vorba lui Dovlatov - după comuniști, cel mai mult îi detest pe anticomuniști. O istorie poate fi scrisă doar privind de deasupra (sau de departe). Mai apoi, această istorie trebuie să fie și asumată. Doar atunci apare șansa să acționăm rațional în prezent. Deocamdată, nu ne prea iese. Politicienii preferă să-și tragă dividende politice imediate. Numai că această abordare doar aprofundează clivajele existente – între Est și Vest, între trecut și viitor. De aceea nu-i clar ce facem cu prezentul, dar și viitorul este unul incert. Or, asumarea trecutului, prezentului și viitorului ne poate consolida ca stat și ca națiune. În caz contrar, rămânem ceea ce a zis despre noi George Friedman – mai mult decât o provincie, dar mai puțin decât o națiune…