Businessul, propaganda și libertatea mass-media

Punct de sprijin

Controversatul proiect de amendare a Codului Audiovizualului a stârnit reacții dure din partea mass-media și a societății civile.

Absolut firească reacția. O adevărată harababură, un terci din declarații cu intenții nobile condimentat abundent cu ingrediente absolut nedemocratice. De aceea, reacția era previzibilă, inclusiv din partea occidentalilor care (naiv) consideră că libertatea de exprimare este o valoare fundamentală a democrației. Nu și la noi. Dar ziceam că politicienii noștri nu joacă șah și nu pot calcula câteva mutări care vor urma. Ei sunt maeștri la scoaterea așilor din mânecă. Acum au bătut în retragere și au promis consultări publice.

Asta e a doua meteahnă a tuturor guvernărilor noastre. Cum poți să intervii într-un domeniu, fără a te consulta cu cei care activează în el?! Liber. Operatorii n-au fost consultați, nici chiar CCA, așa docil cum este n-a fost invitat să-și dea cu părerea. Nici ONG-urile de specialitate. Dar de ce să ne mire acest lucru? Dacă Guvernul adoptă politica bugetar-fiscală (care în mod normal trebuia să apară anul trecut) fără a se consulta cu reprezentanții businessului! Care este sursa bugetului, iar Guvernul doar îl distribuie după cum consideră de cuviință (iar noi știm că nu tocmai în cel mai eficient mod). Ei, iată că guvernarea vrea să demonstreze că nu are nevoie de consultări. Știe ea ce știe mult mai bine decât știm noi.

Dar să revenim la audiovizual și la dezbateri. Eu cred că propuneri vor fi multe și se vor aduna de un cod. Ceea ce nu poate conduce la un rezultat. De aceea, voi încerca să simplific problema ca să poată fi rezolvată. Pentru că metoda propusă de politicieni de contracarare a propagandei străine (apropo, în proiect nu-i niciun cuvânt despre propaganda rusă despre care se fac tot felul de declarații) și promovare a producției autohtone conduce la orice, numai nu la obiectivul declarat. Este de ajuns de făcut câteva lucruri simple.

Primul – despărțirea businessului de retransmitere. În prezent, schema businessului parazitar audiovizual e simplă. Se ia un post străin (tv, radio, de regulă rusesc, de altfel situația e valabilă și pentru ziare) cu rating înalt. În baza contractului se retransmite în R. Moldova (pentru asta se achită royalty – o sumă simbolică față de cheltuielile de producere a posturilor autohtone) cu inserturi de orice fel de show și/sau buletine de știri. Se plasează publicitatea locală, care este de regulă cea mai scumpă, dar n-are nimic comun cu acea calitate a produsului propriu. Așa se minimizează cheltuielile și se maximizează veniturile, respectiv profitul. Din start se creează condiții inegale între un post local, gen „Regional-TV” și un „Prime”. Pentru că ultimul investește (cel din FR) zeci de milioane de dolari pentru o emisiune, iar operatorul local doar profită din asta. E clar că niciun post local nu poate concura cu așa bugete. De aceea, soluția este următoarea:

1). Canalele străine pot fi retransmise doar integral, fără inserturi locale în ele.

2). Se interzice publicitatea locală pe ele.

3). Canalele străine se scot de pe rețelele naționale.

Aceste trei puncte simple vor conduce la redistribuirea publicității (veniturilor) între posturile locale și vor contribui la investirea acestora în programele proprii ale posturilor locale. Businessul de retransmitere parazitară se va duce la cabliști care câștigă din abonamente.

Astfel, posturile rusești vor fi egalate cu cele nemțești, italiene etc. Desigur că vor avea audiență în continuare. Dar nu cred ca trebuie interzise, efectul ar putea fi invers. Ce facem cu toată kiseliovscina? Aici deja intervine CCA și unde consideră că e propagandă, interzice anumite emisiuni (știri, emisiuni politice). Dar asta deja e treaba cabliștilor…

Demonopolizarea pieței – e al doilea obiectiv. Se referă atât la difuzori, cât și la publicitate. O persoană (beneficiarul final, desigur, și nu persoana interpusă) nu poate deține multe posturi care promovează aceeași politică editorială (cu diferențe doar la divertisment). Iar concentrarea publicității se limitează prin Legea protecției concurenței (ca și cota de piață deținută de o persoană). Aici ar trebui să intervină Consiliul Concurenței, dar n-o face. Știm și de ce.

Desigur că probleme sunt mult mai multe, dar cele enunțate îmi par prioritare. Dacă vrem să păstrăm libertatea mass-media. Împreună cu integrarea europeană, acestea două au fost considerate în sondaje unicele realizări pozitive ale precedentei guvernări. Miracole economice nu se prevăd la orizont. Integrarea europeană oarecum s-a oprit să se mai gândească, dacă nu se mișcă prea repede. A mai rămas libertatea mass-media. Chiar vrem să-i punem capac?