Zile de teroare în Europa. Copiii urii

Contre-jour

Nu s-au cicatrizat și nici n-aveau cum să se prindă atât de ușor rănile tragediei de la București, în care numărul morților a ajuns la 56, mai mult decât dublu față de primele ore de după incendiu, că au și căzut peste noi atentatele teroriste de la Paris. Zile de teroare, zile de doliu. La fel cum m-au afectat atentatele de la 11 septembrie 2001 de la New York, când au fost distruse turnurile gemene, loc pe care l-am vizitat și l-am cunoscut bine, și măcelul de la Paris m-a făcut să revăd străzile și piețele unui oraș pe care l-am pus pe harta mea afectivă.

E ca și cum cineva ți-ar profana niște amintirii dragi. Dacă atentatele din America mi-au fisurat credința că mai este în lume cineva care ne poate apăra – Statele Unite –, masacrul de-acum de la Paris mi-a revelat faptul că pericolul e mai aproape decât am crezut, că a venit într-o Europă complet descoperită în fața barbariei. O comunitate de state ce nu știe să se apere, în pofida prosperității lor, care a făcut o politică greșită, mioapă, vulnerabilizându-se foarte mult.

Există o diferență între promovarea drepturilor omului, ca valoare supremă, în a accepta diferențele, multiculturalismul, multiconfesionalismul și, pe de altă parte, în a neglija să aplici legea și niște exigențe pe care orice stat este obligat să le respecte ca să poată asigura securitatea propriilor cetățeni și, deopotrivă, ca să-și poată asigura loialitatea imigranților pe care i-a primit din motive umanitare, dar și economice, foarte pragmatice, pe teritoriul său. Vina probabil este împărțită. Este a establishmentului politic din Europa, dominat de politicieni mediocri, conformiști, fără personalitate, lipsiți de viziune și gândire strategică, dar și a populației, a societății civile din aceste țări, mult mai influentă și mai puternică decât la noi, care n-a reacționat sau nu și-a apărat, cu vigilență și determinare, propriile valori amenințate.

Am fost șocat, ajuns la Berlin pentru prima dată în 1995, să văd cartiere turcești în care dominau alte obiceiuri, alte cutume decât cele germane, o altă atmosferă decât în alte zone ale orașului, pe care într-o lună și jumătate cât am stat acolo cu o bursă literară le-am străbătut la pas. Dar asta încă era un „specific local”, pitoresc, care îmi stârnea curiozitatea și mă făcea să-mi pun „întrebări culturale”, în comparație cu ce am descoperit mai târziu la Paris sau, și mai teribil, la Bruxelles. Chiar de la aeroport și mai apoi la hotel mi s-a recomandat insistent să nu intru în cartierul Anderlecht din Bruxelles, dominat de magrebieni, pentru că voi avea mari probleme. Pot fi jefuit, bătut sau chiar omorât. „Dar nu aveți poliție?”, am întrebat mirat. Mi s-a răspuns că poliția nu intră acolo, merge doar când e antrenată în operațiuni speciale și de amploare. Nu intervine în cazul unei persoane rătăcite în acea zonă…

Secvențe din ultimul deceniu al secolului trecut. De atunci, lucrurile au evoluat în și mai rău. Islamismul radical, înarmat până în dinți, încearcă să destabilizeze Europa occidentală, să-i anihileze modul de viață, tradițiile și temelia milenară. Și dacă acestor extremiști musulmani le vine greu să atace Europa printr-o intervenție, printr-o invazie „clasică”, ei sunt ajutați din interior de către adepții lor musulmani din a doua sau a treia generație stabilită în Occident, sensibili la această ideologie integristă. Cu ei, cu acești copii ai urii – frustrați, ghetoizați, marginalizați –, Europei îi este tot mai greu să lupte.

Sigur că opt-zece teroriști la Paris și din alte orașe pot fi anihilați, dar rămâne problema insecurității și a protejării valorilor europene, care înseamnă libertate, egalitate, fraternitate (lozinca Revoluției Franceze) dar și drepturi ale omului – achiziția timpurilor noastre. Trebuie găsite soluții pentru ceea ce alimentează tendințele ucigașe, studiate rădăcinile acestei devieri patologice. Pentru că altfel vom cosmetiza și vom încerca să instaurăm o liniște relativă și oricum provizorie, fără să tratăm cauzele bolii, fătă să eliminăm infecția, iar oameni nevinovați vor continua să moară.

În fața acestei exigențe absolute, aceea de a-ți apăra viața și siguranța propriilor cetățeni, toate discursurile, ideologiile și discursurile fals-umaniste ale politicienilor pălesc, devin secundare. Europa, Occidentul va trebui să învețe să se apere sau va dispărea.

***

Am auzit în aceste zile multe reproșuri - îndreptățite - adresate Europei și mai ales conducătorilor săi, care nu au o înțelegere pentru suferința celor din Est. Drama ucraineană care durează, iată, de doi ani de zile – ca un atac terorist continuu – nu a sensibilizat în mod deosebit Europa și nu a făcut-o să se mobilizeze decât parțial pentru a stopa agresiunea rusă. Zilnic în estul Ucrainei, în Donbas, mor oameni. Recitesc ce-mi scria acum câteva luni un bun prieten de la Kiev, o reflecție care circulă și pe Internet în diverse variante: „Să ne imaginăm că teroriștii pătrund nu într-un singur oraș, ci în sute de localități, mari și mici. Să ne închipuim că nu sunt doar câteva zeci de ucigași, ci mii, zeci de mii, și nu sunt înarmați doar cu pistoale și automate Kalașnikov, dar au tancuri și rachete. Și să ne mai imaginăm că au și nave de luptă care au acostat în porturile țării pe care au invadat-o. Să ne imaginăm că ei trag în noi din clădirile unor școli, spitale și grădinițe de copii. Să ne imaginăm că ei spun că poporul nostru nici nu există și că pământurile țării noastre sunt de fapt ale lor. Să ne imaginăm și că tot restul lumii crede ca ei. Și că acești teroriști au „drept de veto” în Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite. Și dacă izbutim să ne reprezentăm toate acestea, să le vedem cu ochii minții, vom înțelege cât de mult suferă ucrainenii”.

***

Pe acest fundal, al dezastrului universal, drama Basarabiei abia se zărește la orizont, dar asta nu o face mai puțin dureroasă și sfâșietoare pentru cei care o trăiesc pe pielea lor. Suntem sub ocupație străină, rusească, în Transnistria, unde armele soldaților „pacificatori” sunt îndreptate spre noi, iar copiii din școlile românești terorizați. Și suntem sub ocupație internă, în Basarabia, adică batjocoriți de o clasă politică hulpavă, coruptă și ticăloasă. Și pentru a ne apăra, pentru a salva R. Moldova, nu putem invoca, din păcate, Articolul 5 din Tratatul NATO, de apărare colectivă („unul pentru toți și toți pentru unul”), așa cum o poate face Franța pentru a se proteja de atacurile teroriștilor islamici. Trebuie să ne aflăm în noi înșine puterea de a rezista, de a ne mobiliza în fața răului pe care tot noi l-am produs. Desigur, să nu uităm: și cu largul concurs al ultimelor două secole de experimente și inginerii identitare, sălbatice și nemiloase, asupra acestui popor.