Vladimir Putin. Când minciuna devine destin

Contre-jour

Imaginea întâlnirii lui Putin cu Poroșenko de la Minsk – momentul salutului – a stârnit o mulțime de comentarii și interpretări psiho-fiziognomice. Toți au remarcat cum surâsul protocolar al președintelui ucrainean s-a schimbat brusc într-un dispreț încruntat (fața i-a devenit realmente lividă) când a trebuit să dea mâna cu Putin, cu un Putin ghemuit și vinovat, ca unul despre care lumea știe că minte și face potlogării, dar pe care trebuie să-l respecte/suporte din oficiu. Putin nu mai semăna cu un lider autentic, ce emană prestanță și respect, atitudinea sa era una vădit pânditoare, iar zâmbetul nerușinat, întins pe figură, contrasta izbitor cu sobrietatea demnă a ucraineanului care, doar el din conclavul președinților reuniți în fieful lui Lukașenko, apărea ca un adevărat om de stat, conștient de povara responsabilităților sale.

Secvența descrisă mai sus e antologică pentru esența regimului pe care actualul locatar de la Kremlin îl întruchipează. Minciuna și crima lașă – emblema sa de mai mulți ani – au stabilit recorduri greu de egalat în războiul pe care Putin l-a declanșat în Ucraina. „Soldații verzi”, fără semne distinctive pe uniformă, care invadaseră Crimeea, par acum, la câteva luni de când a fost aprins măcelul din Donbas, cea mai benignă expresie a acestei duplicități. Ce a urmat mai târziu, a îngrozit lumea. Gropile comune, descoperite de armata ucraineană la Slaviansk (acolo unde a domnit autoritar bravul colonel Ghirkin/Strelkov, vestitorul „primăverii ruse din Novorossia”), asasinatele macabre (primari reticenți față de noua putere, studenți protestatari și localnici care au refuzat înrolarea în detașamentele de mercenari), răpirile, tortura, jafurile, devastările la scară mare – așa sunt apărate „drepturile lezate” ale rusofonilor din estul Ucrainei. Femeia alcoolică delirând despre un copil de trei ani răstignit la Slaviansk de „junta de la Kiev” a demonstrat că nu există scrupule în războiul informațional rusesc. „Convoiul umanitar” al celor trei sute de autocamioane vopsite în alb (le mai lipsea doar porumbelul păcii zugrăvit pe capotă), trimis să transporte fraudulos muniție și armament în tabăra separatiștilor și să evacueze în Rusia utilajele de la uzinele militare din Donețk – o altă acțiune banditească inconfundabilă ca stil.

Dar episodul cel mai tulburător care ilustrează crima și cinismul indescriptibil al regimului de la Moscova nu doar față de ucraineni, dar și față de propriul popor, este moartea parașutiștilor din regiunea Pskov, trimiși să lupte în Ucraina, parașutiști a căror identitate nu este recunoscută de comandanții unităților lor și de Ministerul Apărării rus. Zeci de morminte, ceremonii de înhumare secrete, familii îndoliate, refuzând subit să răspundă la întrebările jurnaliștilor, deși cu o zi înainte și-au exprimat durerea și consternarea. Dacă vor vorbi, dacă nu-și vor ține gura – a aflat presa pe căi ocolite –, li s-a spus că nu vor primi pensii și ajutoare. Și ca o dovadă că cei care denigrează statul rus nu vor avea clemență, la două zile de pe morminte au dispărut tăblițele cu numele celor decedați și coroanele depuse din partea unităților militare și a Ministerului Apărării. Cruci anonime ale unor soldați morți pentru o cauză străină.

Prizonierii ruși, ale căror mărturii au fost difuzate de posturile TV ucrainene, au denunțat geografia recrutării acestor mercenari în Rusia (Saratov, Kostroma, Rostov, Voronej, Sankt Petersburg, Daghestan etc.). Puși în fața unor întrebări simple – ce caută în Ucraina, de ce și-au părăsit vetrele și familiile? –, soldații arestați și-au arătat stupoarea și rușinea că au venit să lupte într-o țară-soră, împotriva unor oameni de aceeași credință cu care, uneori, se întâmplă să fie rude. „În Rusia, lumea este spălată pe creier cu propaganda de la televiziune. Nu e niciun fascist aici. Sunt oameni care își apără țara.”

Cu oribila plasă de minciuni pe care a țesut-o, semănând teroare și durere, Putin și-a legat destinul de Ucraina. De-acum încolo, soarta sa depinde de felul în care se va încheia războiul pe care numai el l-a pornit și numai el îl întreține. Ar fi fost un om mult mai liber și, cu siguranță, mai puțin urât de o lume întreagă, dacă i-ar fi păsat cu adevărat de Rusia, dacă ar fi ținut la viața cetățenilor săi.