Tarafuri și tarife de toamnă electorală

Contre-jour

Ubicuul Igor Dodon, care (se pare) nu coboară din avion, a „decimat” lumea artiștilor basarabeni. I-a momit cu bani (mulți, puțini, numai SIS-ul, rudă cu Dan Bălan, ar putea să știe), iar aceștia i-au cântat la mitinguri și congrese, îmbrățișând ideile socialiste ale angajatorului și slăvind Uniunea Vamală. Au urmat dezamăgiri, regrete, trădări, atacuri violente, scuze în presă și pe rețele de socializare. Cum e posibil ca cineva pe care îl consideram „de-al nostru”, care ne cânta atât de măiestrit de inimă albastră, îndemnând flăcăii basarabeni să-și caute neveste peste Prut, să ne trădeze în halul acesta? El nu vede în ce joc murdar este atras, e chiar atât de prost, atât de nesimțit?

Ce noroc pe mine că nu mi-a plăcut niciodată mare parte din artiștii autohtoni. Cum să-ți placă și să asculți azi Silvia Grigore, Gheorghe Țopa sau Alexandru Lozanciuc, după ce i-ai auzit și trecut în fonoteca ta de aur pe Aurelian Andreescu, Doina Badea, Mihaela Runceanu, Anda Călugăreanu?... Nu mă dau elitist, pur și simplu consider că e un sacrilegiu să-mi trădez gusturile și preferințele muzicale de dragul unui patriotism local obligatoriu. Așa că „drama” mea de a-i vedea pe niște cântăreți basarabeni lunecând pe toboganul Uniunii Vamale nu e nici pe departe la fel de mare precum disperările unor „oameni din popor” sau lideri de opinie.

Artiștii noștri cântă pe la nunți și cumetrii, pe la chiolhanuri corporatiste, unde sunt plătiți generos de noii îmbogățiți ai tranziției basarabene, iar noi i-am învestit cu titlul de „mari conștiințe naționale”. Mă întreb: cine e naivul? Artiștii știu răspunsul la această întrebare, de vreme ce ne toarnă gogoși despre neutralitatea lor politică, asigurându-ne că ei cântă pentru sufletul năpăstuit al oamenilor. Nimeni nu se poate declara apolitic astăzi. Ar însemna să nu ieși din casă, să nu deschizi televizorul, să nu fi auzit de războiul din Ucraina, de haosul Uniunii Vamale și, mai grav, să nu fi trecut prin școală, să nu fi citit nicio carte, să nu ai nicio relație cu istoria și cultura neamului tău.

Și la urma urmei, de ce atâta dezamăgire și jelanie națională pe seama faptului că „ne-au trădat artiștii”? Oare politicienii n-au făcut și nu fac la fel? Câte combinații bizare am înregistrat în acești ani: români verzi care ardeau pentru Unire precum inima lui Danko, acum jură pentru Lumea Rusă; fondatori și „nași” de partid au defectat la prima ofertă mai bună, în nemuritoarea tradiție a traseismului politic; faimoși ONG-iști, luptători pentru drepturile omului și libertatea de exprimare, au ajuns să ciugulească penibil din mâna unor oligarhi; partide vândute și cumpărate la tarabă fără nicio preocupare pentru „părerea satului”. Dacă am răsfoi colecțiile de ziare din anii independenței noastre, am afla lucruri care acum unora le par incredibile. Orice ticăloșie și-a aflat cu repeziciune maeștri ai justificării, care au reușit să o facă uitată, mai ales că memoria la moldoveni e o noțiune fără mare valoare…

Și încă suntem la început de campanie electorală! Caruselul dezamăgirilor și trădărilor abia și-a pornit turațiile. Își va dezlega punga pentru interpreți și „tabăra europeană”. Să ofere tarife mai bune, că tarafuri se vor găsi.

Nu înseamnă că trebuie să dizolvăm responsabilitatea morală într-un relativism ironic. Chiar dacă banii nu au miros, una e să-i chemi de pe scenă pe moldoveni să aleagă destinul european și valorile naționale, și alta e să-i „inviți” înapoi în Uniunea Sovietică.