Sfârșitul istoriei într-o singură țară

Contre-jour

Am citit în ultima jumătate de an mai multe declarații, emoționante și dramatice, ale unor intelectuali ruși - scriitori, ziariști, actori, muzicieni… - prin care se despărțeau de propria lor țară. „Mi-e rușine că sunt rus. Dragi frați ucraineni – iertați-ne!” (Victor Șenderovici, Evgheni Kiseliov).

Chiar în ziua când redactam acest text am citit și eseul semnat de Ludmila Ulițkaya în revista germană „Der Spiegel”: „Acum țara mea se află în război cu valorile umanismului, cu cultura, cu libertățile individuale și ideile privind drepturile omului… Țara mea este bolnavă de o ignoranță agresivă, de naționalism și megalomanie imperială. Mi-e rușine de ignoranța și agresivitatea parlamentului, de agresivitatea și incompetența guvernului, de politicienii agresivi și trădători care se cred supermeni. Mi-e rușine pentru noi toți, pentru poporul meu care și-a pierdut busola morală”.

Asemenea mărturisiri curajoase comportă un risc real într-o țară în care popularitatea lui Putin, cel care a declanșat războiul împotriva Ucrainei, este enormă – peste 80% dintre ruși susțin aventura de creare a „Novorossiei”. Iar atmosfera de militarism patriotic agresiv din societatea rusă îi timorează pe cei care, eventual, au o altă opinie decât cea a „liderului național”. Așa încât, alte răbufniri de nemulțumire că țara lor a luat-o razna sunt formulate mai circumspect: „…Suntem derutați, trăim într-un climat de neliniște și frică. Nu poți rămâne indiferent. Când vizităm alte țări suntem nevoiți să răspundem la întrebări foarte incomode. Ne este rușine. Dar asta e țara noastră – crudă, idioată și în același timp măreață…” (L. Gazizova)

Tonul mai prudent, resemnat, poate părea o încercare de a salva aparențele, de a pune în balanță, ca o fatalitate, măreția și crima. Dar nu poți, nu ai dreptul să ceri ca toți să fie martiri, să se jertfească sau măcar să sufere pentru o idee. Numai Valeria Novodvorskaia, dintre intelectualii ruși, spunea că își dorește o Rusie de dimensiuni normale, nu cu un teritoriu atât de imens, „nesimțit”, pe care-l batjocorește prin proastă administrare, o Rusie pașnică, „fără misiune”, care să nu răspândească groază în jurul său.

***

Minciuna în Rusia are o tradiție și o istorie copleșitoare (și nu numai în Rusia). E ca o boală care, așa cum spunea cineva, „a pătruns în sistem și l-a ordonat după chipul și asemănarea ei, după amprenta ei genetică”. În epoca Putin, minciuna, ca politică de stat, defilează sfidător. Un exemplu recent al minciunii ruse este „convoiul umanitar” spre Ucraina, acolo unde tot rușii trimit ucigași, bombe și rachete.

Iată ce scrie un psiholog, Evgheni Yuriev, despre minciuna din Lumea Rusă: „Cred că e primul caz în istoria civilizației când o populație numeroasă se distruge prin minciună. E gata să dispară definitiv, dar nu renunță la minciună, moare mințind.

Cred că minciuna, încăpățânată, sălbatică și isterică, este ultima religie a rușilor. Ei au păstrat ceva din încăpățânarea și inflexibilitatea strămoșilor, dar, pierzând valorile și sensul vieții, diminuându-le prin înșelăciune, au rămas doar cu minciuna. Și minciuna nu poate fi devalorizată, nu poate fi mințită. Mințind nu faci decât să întărești minciuna care, iată, e mai scumpă decât viața”.

***

O fostă colegă de-a mea de la editură, o rusoaică inteligentă, spirit independent și… antiputinistă, stabilită cu familia în regiunea Voronej după destrămarea URSS-ului („plecăm, pentru că mai devreme sau mai târziu vă veți uni cu România”), îmi scrie: „Am citit undeva că Francis Fukuyama, cel cu teoria privind sfârșitul istoriei, s-ar putea să aibă măcar parțial dreptate. Ce vom face noi, rușii, ce vom discuta și ce vom combate dacă îi lăsăm pe ucraineni în pace? În Rusia nu există acum viață politică și nici alți politicieni – doar Vladimir Vladimirovici Putin. Nu avem instituții funcționale și independente, nici presă, nici viață socială. Nu avem alegeri, nu există alte opinii. Nu se întâmplă nimic. Istoria s-a sfârșit. Sfârșitul istoriei într-o singură țară, în Rusia, la fel ca și revoluția socialistă”.

Mai există și Coreea de Nord, dar în răspunsul meu n-am pomenit despre aceasta. N-am îndrăznit să diminuez orgoliul și măreția unei suferințe.