Scriitorul și războiul

Contre-jour // Scriitorul ar trebui să fie împotriva oricărei forme de violență

De când a început războiul în Ucraina, am urmărit atent luările de atitudine ale scriitorilor ruși față de această campanie criminală. Uniunea Scriitorilor de la Moscova, cea oficială, reprezentată de oameni ca Iuri Bondarev și Valentin Rasputin, au salutat cu admirație curajul lui Putin de a anexa Crimeea, anulând o „nedreptate istorică”, iar revolta separatiștilor din estul Ucrainei au prezentat-o drept cauza nobilă a lumii ruse, care rezistă intruziunilor occidentale. E drept că o parte dintre scriitorii ruși, din fericire cei mai valoroși și mai cunoscuți în lume (Ludmila Ulițkaia, Andrei Bitov…), sunt critici față de politica Kremlinului, care a declanșat un război împotriva unui popor-frate. Dar vocea lor, pledoariile lor nu ajung la televiziunile de la Moscova, acolo unde în fiecare seară tronează „adevărații patrioți” ruși, cei care cheamă la luptă în numele salvării și consolidării imperiului slav.

Urmăresc cu stupoare și dezgust acest militarism al scriitorilor ruși, oameni care ar trebui să aibă responsabilitatea vorbelor, să prevadă consecințele textelor pe care le semnează. Un scriitor, un artist se definește în general printr-o sensibilitate mai mare, prin empatie și compasiune față de ființa umană, prin înțelegerea fragilității lumii în care trăim. Ei, scriitorii, se presupune, au mai multe lecturi decât poporul obișnuit, cunosc istoria tragică a secolului trecut, știu cum poate sfârși o vrajbă, un conflict pe care îl stârnești dintr-un puseu patriotic, dintr-un delir al formulării războinice. Spune și Adam Michnik: „e foarte greu să stingi cu cerneala o casă care arde”, dar e ușor să provoci prin scrisul și apelurile tale un război. Și aici îmi amintesc de unul dintre ideologii masacrelor din fosta Iugoslavie, scriitorul Dobrica Ćosić, care a însuflețit și justificat politica șovină a politicienilor de la Belgrad. Și mă mai gândesc că sinistrul călău din Bosnia, Radovan Karadžić, a fost și el un poet sensibil și un iubitor tată de familie, iar acum își ispășește aventura sângeroasă în închisorile de la Haga.

Cum nu pot să reproduc întreg delirul scriitorilor ruși care exaltă războiul din Ucraina, am să schițez aici doar prestația unui condeier popular în Rusia, Zahar Prilepin, tradus și în limba română la Editura „Cartier”. Fost participant la războiul din Cecenia, înrolat în trupele speciale, unde se presupune că nu a plantat ghiocei, ci a tras din Kalașnikov, membru al partidului național-bolșevic al lui Limonov – partid stalinist și antisemit -, Prilepin spunea, chiar în zilele când fusese doborât Boeingul malaysian, că „se bucură că Rusia are oameni de valoarea colonelului Strelkov”. Iar într-un interviu publicat în aceste zile, Prilepin vorbea admirativ despre participarea membrilor partidului său la operațiunile insurgenților din estul Ucrainei: „Națbolii au plecat între primii acolo, încă pe când era în desfășurare Maidanul la Kiev. Acum avem structurile noastre în zonă, avem oameni infiltrați în organele de conducere și rețele prin care transportăm tot ce este necesar”.

Prilepin îi ceartă pe cei din organizația pro-Kremlin, „Nași”, care n-au plecat pe front în Ucraina. Speră că statul rus, văzând acum cine sunt adevărații patrioți, să-și schimbe atitudinea față de partidul său.

Aș avea o singură remarcă: scriitorul ar trebui să fie împotriva oricărei forme de violență. Chiar și atunci când ai impresia că pledezi o cauză dreaptă, că îți aperi țara, ai putea să constați mai târziu, când se liniștesc apele, că ai fost tu însuți manipulat, servind ca o trompetă a răului. Crezând că aperi viața, de fapt ai sugrumat-o.