Rusia lui Putin și Soljenițîn

Contre-jour

Se pare că posteritatea lui Soljenițîn în Rusia lui Putin devine tot mai problematică, „groparul” Uniunii Sovietice are parte de contestații puternice. Și asta înaintea jubileului de o sută de ani de la nașterea sa. Evenimentul urmează să fie sărbătorit la nivel de stat în 2018, așa cum reiese dintr-o directivă dată Guvernului de președintele Putin. Opinia contestatarilor, care mocnea de mai mulți ani, a fost exprimată de Iuri Poliakov, redactor-șef la Literaturnaya gazeta, faimoasa altădată publicație liberală a scriitorilor sovietici, ajunsă azi o tribună a șovinismului rusesc, o portavoce antioccidentală. Poliakov, unul dintre cei mai înverșunați adepți ai „lumii ruse”, a refuzat să facă parte din comitetul de organizare a festivităților consacrate centenarului Soljenițîn, motivându-și protestul prin faptul că nu-l poate omagia pe cel care a chemat la „distrugerea Uniunii Sovietice, deci, a Rusiei”.

Mai mult, scriitorul de la Literaturnaya gazeta insinuează că disidentul Soljenițîn a ales singur să părăsească Rusia, stabilindu-se în Statele Unite, de unde a continuat să uneltească împotriva țării sale. Așa că, după părerea lui Iuri Poliakov, din autorul „Arhipelagului Gulag” n-ar trebui să facem o figură de cult, pentru că am livra modele nocive tineretului și am pregăti alte generații de răzvrătiți pentru Piața Bolotnaya din Moscova (locul unde s-au desfășurat cele mai mari demonstrații de protest în ultimii ani împotriva regimului Putin). „Opiniile exagerate, chiar hiperbolizate ale lui Soljenițîn din această carte despre epoca lui Lenin și Stalin – o perioadă mult prea complexă – contrazic în mod scandalos documentele istorice și bunul-simț, mai preciza Poliakov. Interpretarea univocă a trecutului provoacă ură și dispreț față de propria țară, mai ales într-un context geopolitic cum este cel de azi, când avem nevoie de unitate.” (Înaintea șefului de la Literaturnaya gazeta, ideea scoaterii „Arhipelagului Gulag” din manualele școlare a fost lansată și de alți scriitori-patrioți ruși – Prohanov, Limonov, Prilepin, Șargunov, Starostin… –, care consideră această epopee a lui Soljenițîn „o pură ficțiune, o anecdotică de lagăr”, menită să denatureze adevărul și să atace filonul sănătos, autentic al națiunii ruse.)

Alegațiile lui Poliakov n-au rămas fără replică. Indignată, soția lui Soljenițîn, Natalia Soljenițîn, l-a acuzat de minciună, rea-voință și manipulare, amintind publicului felul în care Soljenițîn „a ales să plece” în America, în februarie 1974: a fost arestat, i s-a retras cetățenia și expulzat din țară. „Este imoral să repetați calomniile KGB-ului la adresa lui Soljenițîn (temuta direcție a 5-a, supranumită „poliția gândirii”), mai ales că mult timp el a fost boicotat de presa americană tocmai pentru faptul că apăra tradițiile Rusiei istorice”.

Polemica văduvei scriitorului cu naționaliștii ruși nu și-a găsit încă vreun ecou la vârful puterii și, probabil, va fi lăsată să se consume fără intervenția administrației prezidențiale. Putin îi datorează multe lui Soljenițîn (scriitorul l-a numit chiar „un Stolîpin al Rusiei moderne”, în timp ce pe Gorbaciov nu l-a înghițit, iar pe Elțîn l-a evitat cât a putut). Pe de altă parte, Putin trebuie să țină cont de șovinii ruși, pe care i-a creat și încurajat, iar aceștia îi reproșează deja că a trădat proiectul „Novorossia”. Așa încât n-ar avea nevoie de o confruntare pe chestiuni literar-artistice și de prestigiu, mai ales că Soljenițîn, cu antisovietismul său visceral, dezminte talentul de „manager de succes” al lui Stalin (după expresia lui Putin) și, dacă ar mai fi trăit, ar fi dezaprobat, bănuim, și readucerea statuii lui Dzerjinski în fața sediului KGB de la Liubyanka.

Această posteritate furtunoasă a lui Soljenițîn, trebuie spus, a fost în bună măsură pregătită de maestrul însuși. A alimentat cu tenacitatea unui grădinar zelos, care își udă zilnic parcela favorită, tendințele conservator-slavofile și chiar revizioniste ale rușilor (vezi opusul său „Как нам обустроить Россию”, apărut în limba română cu titlul „Rusia sub avalanșă”, Humanitas, 2000). A vorbit despre Donbas și Crimeea ca despre niște vechi teritorii rusești, reproșându-le ucrainenilor că sunt nemulțumiți și ingrați, și a deplâns soarta etnicilor ruși din Nordul Kazahstanului, care ar trebui să întregească, firesc, armonios „lumea rusă”. Proiectul său de expansiune neo-imperială în spațiul fostei URSS este în plină desfășurare, și dacă autorul reclama înțelegerea greșită și ignorarea tezelor sale în ultimul deceniu al secolului trecut (după ce și-a publicat lucrarea), transpunerea în viață, în zilele noastre, a viziunii megalomane pe care a elaborat-o este una de coșmar, cu mii de morți, sute de mii de refugiați și întinse teritorii pârjolite.

„Lumea rusă” își mănâncă părinții, așa cum prin alte părți revoluțiile își devorează copiii. Totuși, Soljenițîn n-ar trebui repudiat complet, sugerează ideologii și scriitorii șovini de la Moscova. Dacă punem între paranteze „Arhipelagul Gulag” și, în general, aversiunea sa față de Uniunea Sovietică – de înțeles, având în vedere suferințele scriitorului din acea perioadă –, opera și cugetările sale de după revenirea în patrie, colaborarea fructuoasă cu „liderul național” Putin sunt pe deplin utilizabile pe șantierul „noii Rusii”. „Ultimul” Soljenițîn este conservator, slavofil, ortodoxist, antioccidental și antisemit (atât cât să oblojească frustrările rușilor). Aceste trăsături se înscriu perfect în trendul patriotic moscovit de la 2014.

Un scriitor vizionar de talia lui Soljenițîn – demolator de regimuri totalitare (abia publicarea operelor sale în Occident a deschis ochii lumii asupra ororilor ce se petreceau în lagărul sovietic) –, nu a anticipat consecințele dezastruoase ale unei întoarceri spre un trecut idolatrizat. Rusia lui Soljenițîn nu este țara unui cetățean eliberat din cătușele statului, ci o Rusie care se teme de libertate.