„La limita de jos a cerului”/La limita de jos a speranței

Contre-jour

Dacă vrei să evadezi din plasa banalităților cotidiene și să eviți să mai faci cronica unor personaje politice detestabile (de pildă, Rogozin), e bine să mergi la un Festival de Film European. Se întâmplă la Chișinău, pentru a treia oară, cu sprijinul Delegației Uniunii Europene în Republica Moldova. Pe durata unei săptămâni, între 11 și 16 mai, la Centrul Cultural „Gaudeamus”, chișinăuenii vor vedea gratis producții de cinema de ultimă oră, semnate de regizori din întreaga Europă: Ungaria, Austria, Republica Cehă, Germania, Danemarca, Finlanda, Spania, Italia, Suedia, Franța, Lituania, Polonia – un Wajda, nou! – , Slovacia, R. Moldova și România.

A deschis Festivalul pelicula „La limita de jos a cerului”, o coproducție frățească, moldo-română, regizor Igor Cobileanski. Acest film a putut fi realizat, deoarece „România a dat bani, iar Moldova a dat geniu creator”, după cum s-a exprimat plastic Ambasadorul Marius Lazurca la ceremonia care a precedat premiera. Și chiar mi-a fost dor de un film basarabean, după întinsul deșert care a cuprins branșa, odată cu sucombarea studioului „Moldova-Film” (prezent doar cu numele în lista instituțiilor de cultură de la noi).

Filmul lui Cobileanski (scenariu scris în colaborare cu Corneliu Porumboiu) prezintă destinul frânt – proscris, aș spune – al basarabenilor sub cerul apăsător al unei tranziții fără de sfârșit și fără de speranță. De aceea, griul, cenușiul, vesperalul angoasant domină coloristic imaginea (operator Oleg Mutu), iar muzica lipsește cu desăvârșire.

Viorel (interpretat de Igor Babiac) și prietenul său (jucat de Sergiu Voloc) au un vis: să zboare cu deltaplanul. Însă „mașina cu aripi”, mereu reparată, cârpită, reajustată, refuză să se desprindă de pământ și, la fel, se amână și șansele celor doi de a-și schimba viața. Până li se va împlini visul, ei își câștigă existența făcând trafic cu droguri, interacționând cu lumea interlopă – furnizorii de „iarbă”. O întreprindere vinovată, făcută să pună într-un contrast cu atât mai șocant „gratuita”, „poetica” lor dorință de a zbura, de a-și depăși condiția nefericită.

Viorel, băiat fără tată, personajul aflat în vizorul camerei de luat vederi pe durata întregului film, pare – cel puțin până la un punct – omul cel mai inocent în această poveste în care se trăiește fals, se minte și se manipulează. El vrea să se smulgă din angrenajul vicios, să-și găsească un rost, o slujbă cinstită, sâcâit și de bombănelile mamei sale, dar mai ales chinuit de propriul sentiment de insatisfacție și derută. Maria (interpretată de Ela Ionescu) îi aprinde pasiunea: Viorel o curtează, o urmărește, dar foarte curând descoperă că fata pe care o dorea făcea parte din același peisaj decăzut – este combinată cu un pușcăriaș și își „oferă grațiile” unui anchetator, cel care va trebui să-i elibereze, din lipsă de probe, iubitul din arest. Egoist, ros de gelozie, Viorel dezvăluie polițistului schema traficului de droguri doar pentru a o scoate pe Maria din prizonieratul libidinos al acestuia. Abdică, dezgustat de propria abdicare.

Prietenul său, cu care muncește la deltaplan și împărtășește, în același timp, degradanta meserie de distribuitor de stupefiante, este urmărit de poliție, fuge în Transnistria, trecând Nistrul cu o barcă, ajutat de niște complici (poate chiar de aceiași rusofoni care-i aprovizionau cu droguri). Pare că a scăpat. Dar în ultima secvență din film, când Viorel îi privește în noapte pe cei trei urcând malul stâng al Nistrului, de dincolo de perdeaua forestieră în spatele căreia aceștia dispar răsună o împușcătură.

Un sfârșit tragic și o morală cât se poate de explicită: refugiul „penal” din Moldova în criminala Transnistrie este o iluzie. Nu există salvare. Deltaplanul rămâne la sol.

Pelicula lui Igor Cobileanski respectă stilistica „noii” cinematografii românești – o transpunere frustă, nemediată a realității, filmată cu camera pe umăr, fără artificii regizorale și cadre bine studiate, care să se rețină, mizând în exclusivitate pe fabulă și pe „efectul de autenticitate”. Ca particularitate specifică este exhibată „vorbirea moldovenească” (din fericire, nu se vorbește prea mult în film), pigmentată cu rusisme și limbaj licențios. Cred că este un exces și un anacronism, de care artiștii basarabeni – și nu numai cineaștii – ar fi bine să se debaraseze. „Adevărul vieții”, profunzimea existenței umane, la noi, pot fi exprimate și fără a-l imita pe Pavel Stratan. Ba abia atunci vom ieși, cred eu, din zodia ieftină a ornamentației regionale.

Igor Cobileanski este un creator talentat – acest film al său mi se pare o reușită. Are coerență (chiar dacă ritmul istorisirii putea fi mai alert), personaje bine conturate, emblematice pentru Moldova de azi, și un mesaj pe care publicul nostru este capabil să-l recepționeze. De aceea, sper să nu rămână fără ecou, să suscite dezbateri în mijlocul spectatorilor.

Sunt convins că Igor Cobileanski își poate afla resurse prețioase pentru viitoarele sale filme, orientându-se către modelele și mijloacele artei culte.