De la realismul tragic la realismul magic: Gabriel Garcia Márquez

Contre-jour

Decesul unei celebrități, cum a fost scriitorul columbian Gabriel Garcia Márquez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1982), ne revelă, măcar unora dintre noi, adevărul că suntem contemporani nu doar cu politicieni războinici, mediocri și complexați care conduc prost lumea, generând suferință și disperare, și că nici măcar o nouă tentativă a lui Voronin de a „instaura definitiv comunismul în Basarabia” nu merită atâta atenție, pentru că s-ar putea să alungăm ghinionul de lângă bătrânul general. Așadar, încă o dată: cultura e tot ce rămâne în urma agitației noastre tragicomice. Gabriel Garcia Márquez ne-a lăsat câteva romane excepționale – Colonelului nu are cine să-i scrie, Un veac de singurătate, Toamna patriarhului, Cronica unei morți anunțate, Dragoste pe vreme de holeră –, care au marcat în mod esențial literatura din ultimii cincizeci de ani. Noul limbaj romanesc creat de Márquez, mai ales în cel mai cunoscut roman al său, Un veac de singurătate, a schimbat fața prozei, a impus conceptul de „realism magic”, a generat o modă și o emulație care au dat opere remarcabile. Ca valoare și originalitate, scrisul lui Márquez stă alături de cel al lui Proust, Faulkner și Borges.

***

Una din marile teme ale prozei lui Márquez, pe lângă cea a solitudinii, este „Omul împovărat cu putere”. Romanul Toamna patriarhului descrie în mod magistral, cum n-a făcut-o nimeni până la apariția acestei cărți, geneza și natura unei puteri discreționare. E o carte despre Conducător, dar și despre Poporul pe care îl păstorește. Tiranul e iubit de supuși cu atâta nesecată pasiune, cum el nici n-a îndrăznit să-și imagineze. Conduce abuziv, haotic, nu se căznește să elaboreze legi. E autoritar, e pretutindeni și arată poporului o grijă părintească. Și se pricepe la toate. De pildă, a gustat o roșie dintr-o grădină și a înțeles imediat că solul trebuie îngrășat cu gunoi de grajd. Va da o dispoziție la guvern, le spune el agronomilor neștiutori și impacientați, umiliți de competența sa. Poporul este mulțumit și-l întâmpină în Piața Armelor cu pancarte mari pe care e scris: „Slavă binefăcătorului care ne-a izbăvit de întunericul teroarei!”. Conducătorul și Poporul se meritau unul pe celălalt. El, patriarhul,a știut de la început că este înșelat și lingușit. A știut și s-a învățat să trăiască zilnic cu această minciună, cu acest înjositor tribut adus vanității, pentru că s-a convins de atâtea ori că „minciuna e mai comodă decât îndoiala, e mai folositoare decât dragostea, e mai durabilă decât adevărul”…

Citit azi, Toamna patriarhului pare că descrie nu doar tiraniile din America Latină, ci prinde în parabolă și Rusia lui Putin.

***

Până să fie declarat „magul realismului magic”, Márquez a scris proze… pe deplin realiste, de un realism tragic, aș spune. Colonelului nu are cine să-i scrie (1961) e una dintr-acestea, avându-l ca prototip pe bunicul său matern Nicolàs Márquez. Retras într-un colţ uitat de lume, un veteran de război, erou al marilor bătălii de odinioară, trăiește într-o sărăcie cumplită împreună cu soția sa. Speranța că statul îi va oferi o binemeritată pensie din care să se poată întreține îl face să scrie scrisori prin care să o ceară insistent, dar nu primește niciun răspuns. Colonelul nu-şi pierde speranţa, chiar dacă trec anii – între timp îi moare fiul, jertfă a represiunilor politice – şi pensia, se pare, nu va veni niciodată.

Acest microroman a fost scris într-o perioadă foarte grea pentru Márquez. Era la Paris, iar ziarul columbian la care colabora a fost interzis de dictatură. Márquez a rămas fără nicio sursă de venit, a îndurat foame și frig, a cerșit și a răscolit prin gunoaie pentru a găsi ceva de mâncare. Umilințele pe care le-a îndurat nu l-au împiedicat să scrie și să publice, adesea fără a primi vreun ban pentru asta. Știa că e născut să devină scriitor și că trebuie să scrie în orice condiții.

***

Dacă până la 40 de ani Márquez a trăit în mare sărăcie – o sărăcie extremă, disperată –, după succesul planetar pe care l-a avut cu romanele sale și după câștigarea Premiului Nobel banii nu i-au mai lipsit. A devenit multimilionar, cu multe proprietăți, iar scotocitorii prin biografia scriitorului au reținut că cerea uneori pentru interviuri onorarii enorme, de câte 50 de mii de dolari. Însă nimic nu a deranjat mai mult decât simpatia lui Márquez cu stânga radicală și prietenia sa obstinată, „nerușinată”, cu dictatorul cubanez Fidel Castro. Ziarist tânăr, de doar 20 de ani, Márquez l-a întâlnit pe El Comandante la Havana și prietenia lor n-a cunoscut de-atunci vreo fisură. Scriitorul avea o casă în capitala Cubei – cadou din partea lui Castro – și doar bolile grave de care au suferit amândoi în ultimii ani i-au făcut să nu se mai întâlnească.

A rămas o taină de ce Márquez n-a văzut (a refuzat să vadă) atâtea decenii în persoana lui Castro un „patriarh”, un dictator sângeros, asemenea celor pe care i-a portretizat și ridiculizat, cu atâta măiestrie, în cărțile sale. Poate că n-a vrut să se despartă de o iluzie, poate că a fost orbit/vrăjit de imaginea lui „El Lider Maximo”. Devotamentul și loialitatea lui în această prietenie cu Fidel Castro, cum au remarcat mai mulți, îl onorează pe Márquez ca individ, dar îi pune la îndoială onestitatea intelectuală.

***

Și pentru că nu vreau să închei acest articol despre un scriitor pe care îl prețuiesc pe o notă ce ar putea sugera îndoiala și dezamăgirea mea din pricina opțiunilor sale politice, voi reproduce aici începutul romanului marquezian Un veac de singurătate. Îl știu pe dinafară, la fel cum pot să reproduc și frazele din începuturile unor romane de Proust, Kafka, Mann, Joyce, Bulgakov, Faulkner, Camus, Franzen…, care îmi plac mult.

Play: „Mulţi ani după aceea, în faţa plutonului de execuţie, colonelul Aureliano Buendia avea să-şi amintească de după-amiaza îndepărtată când tatăl său îl dusese să facă cunoştinţă cu gheaţa. Macondo era pe atunci un cătun cu vreo douăzeci de case de lut și trestie, clădite la marginea unui râu, ale cărui ape diafane alunecau prin albia cu pietre lucioase, albe, enorme, ca niște ouă preistorice. Lumea era atât de nouă, încât multe lucruri nici nu aveau încă nume, iar pentru a le deosebi trebuia să le arăți cu degetul.”

Lectură plăcută!