Ce mai faci într-un weekend invadat de civism?

Contre-jour

Săptămâna îți este plină – obligații de serviciu, deadline-uri la câteva colaborări publicistice, întâlniri de rutină, pe care nu le poți evita, o vizită la medic… –, dar weekendul, îți zici, va fi al tău. Vei face o pauză de cotidian (o „detoxificare”), un time-out în mijlocul unui război geopolitic (nu te va mai interesa ce ticăloșii va pune la cale „piticul cu ochi de pește mort”), vei citi și vei scrie: lucruri pe care le amâni și pentru care nu găsești suficientă liniște interioară, necesară reflecției. Simți că permanenta branșare la știri îți alterează identitatea, te prinde în contingent, te forțează să mărșăluiești alături de ceilalți…

Doar că weekendul meu a fost inevitabil civic. Mai întâi, a trebuit să rezolv problema recensământului. Mai erau două zile până la încheierea lui, dar nu mă vizitase, nu mă sunase, nu-mi lăsase vreun semn în cutia poștală niciun recenzor. Și atunci mi-am zis – ca bun român ce mă știu – că trebuie să-mi asum eu inițiativa. Mai ales că un anunț lipit pe ușa de la intrarea în bloc îmi dădea câteva numere de telefon salvatoare. Am nimerit la pretura de sector: recenzentul va veni, el trebuie să sune de trei ori (ca-n filme), poate că n-ați fost acasă, întrebați vecinii… Dar dacă aveți timp și nu vreți să ratați recensământul – orice se poate întâmpla –, puteți veni la noi să completați formularele.

La pretură am ajuns înspre seară. Coridoare pustii, iar cei rămași la serviciu erau obosiți și plictisiți: nu s-au bucurat să mă vadă. Mai ales să vadă pe unul care întreabă mult, comentează, cere detalii, știe despre ce este vorba. Când am fost invitat să semnez, am cerut să verific formularul și funcționara a izbucnit: „Știu ce suspiciuni aveți, uitați-vă în pagina 2, român, român peste tot. Cu litere de tipar. Semnați fără grijă. Toți verifică. Vedeți teancul acesta de formulare? Toți s-au declarat români. Nu e nicio problemă!”

Ciudată această „minoritate românească” din Basarabia, una aproape imperială: doar 2% s-au declarat români la ultimul recensământ, pe vremea comuniștilor lui Vladimir Voronin, dar au reușit să impună la nivel național Limba Română și Istoria Românilor. Se trăiește într-o convenție, în care lucrurile se știu, se cunosc și se subînțeleg, dar pe care nu e obligatoriu să le spunem, dintr-un fel de decență prost-înțeleasă. Și, mai ales, din interes politic. Așa că, până la amiază, când ne trimitem copiii la liceul românesc, admitem că suntem români și vorbim limba română, iar după-amiază, când vin televiziunile peste noi, suntem moldoveni, stataliști și vorbim „limba de stat”.

Să vedem câți se vor declara români la acest recensământ, organizat cam fistichiu și sabotat în teritoriu, ce cifre va publica statistica noastră, pe care, sper, măcar acum nu o mai controlează Moscova.

***

La europarlamentare am mers la secția de vot nr. 111 de la Ambasadă. Am stat în rând o oră și jumătate până să intru. În urma noastră, a celor care veniserăm înainte de 10, coada crescuse până în strada Pușkin (ce a fost până în seară, și s-a lăsat cu scandal din cauză că mulți oameni n-au reușit să voteze până la închiderea urnelor, am aflat din presă și de pe Facebook). Oleg Brega filma, seful secției de vot ieșea din când în când să dea explicații – „asta e situația, spațiul e limitat, sunt doar șase cabine de vot, verificați, vă rog, să aveți actele în ordine: se poate vota doar cu pașaport și buletin valabile. Câțiva au stat în rând și când au ajuns înăuntru au constatat că nu pot vota. Să nu pățiți la fel, ar fi păcat”. Apoi a venit un artist cu fluier și a pornit să cânte melodii patriotice – „Deșteaptă-te, române” și „Hora Unirii”… Șeful secției de vot l-a rugat să-și mai tempereze elanul. Și cum artistul a comentat dezaprobator interdicția, i-am spus că n-ar trebui să se supere, pentru că observația mi se pare corectă. Cei care stau în soare câteva ore și așteaptă să voteze nu mai trebuie mobilizați, sunt patrioți gata convinși. Pledoaria mea – provocată – pentru sobrietate, măsură și discernământ l-a făcut pe un domn de alături să mă întrebe, jenat, dar într-o mai mare măsură curios, cu cine votez. Desigur, votul e secret, pot să nu-i spun, dar i-ar plăcea totuși să știe. I-am spus pe cine aleg și de ce. Sper că răspunsul meu l-a ajutat, nu i-a bulversat opțiunile bine gândite și îndelung cumpănite. Așa cum votează, de regulă, românul și, în speță, basarabeanul.

***

Și ce-a mai rămas din weekendul meu necontaminat de civism, l-am consumat cu Festivalul de Film de la Cannes. N-au triumfat frații Dardenne și nici Zviaghințev („noul Tarkovski” al Rusiei), ci turcul Nuri Bilge Ceylan cu Winter sleep. Voi vedea cât de curând noutățile Cannes-ului – nu vă spun cum. Există o rețea secretă a cinefililor înveterați care nu recunoaște frontierele, distanțele…

O relectură din Francis Scott Fitzgerald, Blândețea nopții – o capodoperă rămasă, cumva nemeritat, în umbra Marelui Gatsby. Am constatat că am mai multe versiuni în română ale acestui roman în excelenta traducere (mereu îmbunătățită) a lui Mircea Ivănescu. Ediția din 1991 de la „Hyperion”, Chișinău, a fost tipărită într-un tiraj uluitor – 100 000 de exemplare. Era între primele apariții editoriale în limba română, care încercau să substituie cărțile de mare tiraj în limba rusă (traduceri din literatura universală și clasici ruși). Nu știu cum s-a „răspândit” Blândețea nopții, câți au cumpărat-o, în câte biblioteci publice a intrat, dar o asemenea capodoperă, mă gândesc, ar fi trebuit să modeleze tenace mintea, sensibilitatea și felul de a se exprima al basarabeanului, să influențeze proza de la noi. Or, la cât de lipsită de complexe e literatura noastră, cu câtă ușurință îți califici scrierile drept roman, s-ar zice că nu a reușit.

***

N-am reușit nici eu în acest weekend să găsesc cele câteva versuri potrivite cu care să închei un poem mai vechi, rămas răbdător în sertar. Așa că reproduc începutul:

„Chişinăul e un loc în care

n-am scăpat niciodată de gustul eşecului

- îl port în gât, în urechi şi în buzunare

printre oameni încălţaţi în cizme şi proverbe

aici zilele se împletesc amar, ca un fel de

îngropare lentă a aşteptărilor…”

Poate voi fi mai norocos într-un alt weekend.