„Ce lume minunată” – Moldova și oamenii ei, aprilie 2009

Contre-jour

Proiecția unui film moldovenesc – o minune în timpurile de azi! – nu trebuie ratată pe niciun anotimp. La 24 octombrie 2014, în sala Cinematografului „Gaudeamus” din Chișinău era frig, vara probabil acolo e foarte cald – oare cine e de vină că avem nivelul de civilizație și talentul de a face din fiecare anotimp un coșmar pentru viața noastră?! –, dar la proiecție și la întâlnirea cu echipa de creație a venit destulă lume. Filmul „Ce lume minunată”, de Anatol Durbală (debut în regie de lungmetraj), tocmai luase Premiul FIPRESCI, al criticilor de film, la Festivalul Internațional de la Varșovia din 10-19 octombrie a.c. Având în vedere subiectul pe care îl abordează, evenimentele din aprilie 2009, pelicula ar fi putut avea un alt titlu, mai puțin festivist-jubilator. Și la discuția de după proiecție regizorul a mărturisit că au analizat zeci de variante de titlu. Până la urmă, au decis să meargă pe contrast.

What a wonderful world e șlagărul ce răsună din aparatul de radio al mașinii, când luneci în viteză pe șoseaua nocturnă, striată de neoane, e muzica ce se aude în lumina mată a unui bar, făcându-te să te întrebi, uimit, de unde răzbate, sau în aeroport, în timp ce îți bei ceșcuța de cafea și mai răsfiri, surâzător, câteva amintiri și impresii despre locul pe care îl părăsești... În filmul lui Anatol Durbală (tot el autorul scenariului) și Sergiu Cumatrenco Jr. (producător), celebra piesă a lui Luis Armstrong este muzica de ton a unui telefon mobil din mâna unui anchetator de la Interne, care încremenește pentru o clipă, surprins, în fața frumosului ce intervine cu totul neverosimil într-un infern polițienesc, populat de călăi și victime.

Secvența interogatoriului constituie scena centrală a filmului, pune în valoare ideea de bază a istoriei pe care o urmărim: pe de o parte, violența sălbatică, cruzimea, „fiara” ce erupe din om și, pe de altă parte, hazardul, ghinionul prin care o ființă nevinovată nimerește în malaxorul terorii, în veninosul, nimicitorul câmp al răului. Lui Petru, student la Boston în Statele Unite, tocmai acest lucru i se întâmplă în ziua când revine în R. Moldova, înainte de Paști, pentru a se vedea cu maică-sa, care urma să sosească, în câteva zile, de la munci din Italia. Mergea pe stradă cu monitorul unui calculator în brațe, recuperat de la prietenul care uitase să i-l restituie și încă mai era cu gândul la prietena sa, Elisabeth, cu care urma să vorbească în aceeași noapte pe Skype, când este lovit și trântit de doi haidamaci, ieșiți din întunericul străzii. Apoi se trezește lungit la pământ, într-o piață, alături de alți tineri molestați, înjurați și somați să nu miște.

De aici încolo, oricine ar putea derula firul întâmplării, memoria noastră recentă ne mai permite acest lucru. Tinerii sunt ticsiți într-o dubă și transportați la un comisariat de poliție. Urmează coșmarul numit „coridorul morții”, în care sunt loviți cu sete de gardieni, celula strâmtă cu o singură gaură de aerisire și anchetele de la etajele de sus, acolo unde tinerii sunt escortați și izbiți după ceafă cu sticle de plastic umplute cu apă – tortură ce nu lasă urme pe corp. La anchetă victimele sunt forțate să recunoască participarea la „lovitura de stat”, la devastarea clădirilor Președinției și Parlamentului. Confruntarea dintre studentul Petru (Igor Babiac) și maiorul de poliție (Igor Caras-Romanov) – secvența centrală a filmului, cum spuneam – este emblematică pentru ceea ce știm despre coșmarul din noaptea de 7 spre 8 aprilie 2009, de la Chișinău, și pentru ce s-a mai întâmplat după. Ciocnirea dintre două lumi, dintre două generații: studentul naiv, care încă nu refăcuse conexiunea completă cu Moldova condusă de comuniști și nu prinsese temperatura acelei zile de proteste în centrul orașului, și anchetatorul de poliție – insul complexat și frustrat, urând tot ce nu se supune ordinii pe care o servește, tot ce este altfel.

Printr-un joc actoricesc excelent, Igor Caras-Romanov reproduce tactica clasică a unui interogatoriu de tip KGB: aplică elemente de pedagogie carcerală, pretinzând studentului arestat, inițial pe un ton prefăcut amical, mărturisiri sincere, invocă timpurile trecute, cu valori și ierarhii clare, când respectul cetățenilor pentru stat nu se punea la îndoială, în contrast cu dezmățul democratic al noii generații, care „vrea România, Europa”, se dă în amor cu fete din străinătate și pleacă la studii în America. Limbajul polițistului e violent și scabros, furia sa convingătoare – în loc să stea alături de familie, tulburările din oraș l-au obligat să rămână la serviciu până târziu, după două noaptea. „Lecția de pedagogie” sfârșește într-o baltă de sânge: anchetatorul „patriot” își calcă victima în picioare.

În ultima secvență a filmului trupul neînsuflețit al studentului Petru este aruncat la marginea unei șosele. Nu știm dacă e mort sau dacă viața mai palpită în el. Cineva îl sună la mobil, poate chiar prietena sa din America, cea care l-a așteptat în zadar toată noaptea să vorbească pe Skype: răsună piesa lui Armstrong, What a wonderful world, însă posesorul telefonului nu răspunde…

Anatol Durbală spune că nu a făcut neapărat un film despre evenimentele sângeroase din aprilie 2009 din Moldova, că le-a luat doar ca pretext pentru a ilustra violența și dezumanizarea în lumea de azi. Un subterfugiu, probabil. Oricum, ce vedem pe ecran e translarea artistică a unor fapte încă neclare, neelucidate în justiție, o tragedie care nu a fost conștientizată pe deplin de opinia publică, ceea ce face atrocitățile zugrăvite (și trăite pe pielea lor de sute de tineri basarabeni) oricând reversibile. Mai ales că Vladimir Voronin și partidul său, care conduceau „glorios” R. Moldova în aprilie 2009, dar și Zinaida Greceanîi, prim-ministrul care amenințase că poliția va trage cu gloanțe de luptă în manifestanții anticomuniști, participă din nou, cu șanse, la alegeri și aspiră să revină la putere.

După felul în care a fost conceput și turnat, filmul este unul de buget mic. Nu poți pretinde în condiții de extremă austeritate financiară artă cinematografică de înalt nivel – nu decupezi niciun „cadru de pus în ramă” (criteriu minim pentru un cinefil care se respectă). Instituțiile culturale ale statului R. Moldova n-au contribuit cu nimic la producerea lui. Cu toate acestea, filmul se reține, nu uiți scena antologică a interogatoriului de la poliție. Echipa realizatoare ne-a oferit o secțiune necruțătoare a mentalului moldovenesc: aversiunea față de intelect și cumsecădenie, limbajul rusificat, împănat cu vulgarități și injurii de pușcărie, amestecând clișee sovietice „Место встречи изменить нельзя” – referință culturală supremă - și trimiteri la prezumptive virtuți strămoșești (gloriosul Ștefan cel Mare). Recunoști în scenariul filmului exercițiul publicistic, popular, dar totuși unul de suprafață, pe care Anatol Durbală îl profesează de mai mulți ani la televiziune.

Mi-aș fi dorit mai multe prim-planuri care să pună în valoare jocul, expresia și mimica actorilor și poate mici flash-uri reflexive într-un subiect dinamic, absurd și criminal – și aș remarca în această ordine de idei rolul taximetristului, foarte adecvat pentru tranziția moldovenească, bine interpretat de Tudor Țărnă.

Filmul spune ceva esențial despre istoria noastră recentă și tocmai autenticitatea acestei mărturisiri, cred, a fost premiată la un festival internațional care a vrut să încurajeze cinematografia „tinerilor democrații” din Est. Și bine a făcut. Astăzi, R. Moldova se poate remarca mai mult exportând orori și… „frumusețe ieftină și accesibilă” – vorba unui personaj de generic pentru „lumea minunată” care s-a plămădit sub ochii noștri aici, între Prut și Nistru după 1991, deși ne-am imaginat și dorit altceva.