„Aferim!” la Zilele Filmului Românesc și Nikita Mihalkov la 70 de ani

Contre-jour

În bâlciul îngrozitor și fetid pe care îl trăim în aceste momente pe scena politică din R. Moldova, Zilele Filmului Românesc la Chișinău (21-25 octombrie, Cinematograful „Odeon”) au venit ca o binecuvântare. Să mergi la o proiecție în una din zile, să alegi un anume film din cele aproximativ 20 câte au fost proiectate în sala cinematografului de pe strada Mihai Eminescu, iată o șansă de „a uita” măcar pentru două ore de fauna noastră politică, de „lupi, vlazi, renați, ghimpi, dodoni și voroni”…

Am ales „Aferim!” de Radu Jude, pentru că e cel mai recent succes al cinematografiei românești (premiul pentru regie la Festivalul de Film de la Berlin, 2015), dar și pentru că autorul, de fapt coautorul scenariului, e un scriitor, Florin Lăzărescu, pe care îl prețuiesc. Un film istoric, de epocă, făcut altfel decât megaproducțiile lui Sergiu Nicolaescu despre (cu) eroi și timpuri românești glorioase, filme jubilatorii, protocroniste și ridicole în stilistica lor.

„Aferim!” (bine! bravo!, în limba turcă) e un film polemic și în raport cu noul val al cinematografiei românești, care a făcut furori câțiva ani la festivaluri internaţionale, dar care pare să-și fi consumat deja recuzita. „Cu acest film am ieșit din apartament”, spunea Florin Lăzărescu la discuția de după proiecție… Această frază a sa mi-a confirmat o veche nedumerire și în același timp un deziderat: de ce nu valorifică noua noastră cinematografie, eliberată de clișee și mituri propagandistice, istoria națională, cu tragediile şi păienjenişul său de complicaţii demne de pana lui Shakespeare, şi de ce nu aduce pe ecran geografia României? Când spun „geografie”, mă gândesc, bunăoară, la filmul „Cold Mountain” (2003), al lui Anthony Minghella, cu Nicole Kidman, Renée Zellweger și Jude Law în rolurile principale, o dramă din anii Războiului Civil din Statele Unite, turnată în România, unde frumsețile Carpaților pur și simplu au cucerit publicul, oferind o scenografie memorabilă – o Carolină de Nord românească! – poveştii romantice, ecranizate după romanul lui Charles Frazier...

„Aferim!” e un road movie, un drum al inițierii, cum se întâmplă și în basmele noastre populare, dar lipsit de happy-end: zapciul bătrân Constandin (Teodor Corban) își învață fiul, pe Ioniță (Mihai Comănoiu), tânăr dorobanț, îi dă povețe despre viață, despre adevăr și minciună, dreptate și nedreptate, morală și datorie. Cei doi sunt pe urmele unui rob fugar, Carfin, un țigan, „o cioară”, cum i se spune fără menajamente (suntem în Țara Românească, pe la 1835), și trec prin diverse situații și întâmplări. Mai ales tânărul dorobanț, care e inițiat și în amor de o femeie de moravuri uşoare, la un han, unde trăseseră peste noapte, iar la sfârşitul călătoriei lor cunoaşte șocul nedreptății lumii în care trăiește. Scena scopirii țiganului prins, care s-a dat într-un amor cu nevasta boierului (un amor interzis!), este cea mai dură, amintind de cruzimile din „Andrei Rubliov” al lui Tarkovski.

Un film alb-negru, dar încântător ca imagine. Peisaje frumoase, câmpii mărginite la orizont de munți prăpăstioși, păduri dese și mlaștini cu stufăriș. Neorealism transferat în istorie. Onestitatea reconstituirii merge nu doar la nivelul scenografiei, al decorurilor, al costumelor şi al muzicii (coloana sonoră aminteşte de piesele formației „Anton Pann”), ci și la nivelul limbii române vorbite, care pe lângă faptul că are multe arhaisme, e doldora de turcisme şi grecisme... Personajele se exprimă adesea licențios și au un umor care, bineînțeles, e savurat de spectatori.

În „Aferim!” principiile corectitudinii politice sunt abandonate (dar cine să le caute în secolul XIX?!), mentalităţile epocii răbufnesc fără niciun zăgaz. Rasism, misoginie, antisemitism, homofobie, xenofobie… Antologică în acest sens e întâlnirea celor doi călători cu preotul nomad (excelent interpretat de Alexandru Bindea). Descrierea lumii pe care o face slujitorul bisericii, antrenat într-o perorație din care nu se putea opri, e încărcată de prejudecăți, ridicolă prin patetismul și protocronismul său avant la lettre: doar românii dreptcredincioși ies bine din vorbele sfinţiei sale, ceilalți – evreii, țiganii, turcii, muscalii, bulgarii, armenii… – sunt plini de vicii.

Și cu toate aceste „îndrăzneli de concepție”, cu această coloratură (specifică) națională inconfundabilă, ori poate tocmai din această cauză (dar cred că şi din anumite motive psihanalizabile… de supapă defulatoare), filmul „Aferim!” a prins în Occident, are ecouri foarte bune, a fost premiat și achiziţionat spre difuzare în mai multe țări.

Luați aceste note ale mele drept o recomandare de e vedea filmul lui Radu Jude și Florin Lăzărescu.

***

Și tot despre film, mai bine zis despre un regizor de film. Nikita Mihalkov a împlinit pe 21 octombrie 70 de ani. A fost sărbătorit la nivel național, Putin i-a înmânat un nou ordin, iar omagiatul a ținut un discurs înflăcărat, programatic în fața deputaților, clerului și a generalilor din armată. Mobilizare generală, nu vom ceda în fața Occidentului!

Am încercat să revăd în aceste zile „Bărbierul din Siberia” (1998), filmul de la care a început, după părerea mea, căderea lui Nikita Mihalkov în mediocritate, fals, impostură și într-un imperialism bombastic, reacționar, greu de suportat. Filmul mi s-a părut, după atâția ani, și mai calp, şi mai forţat. După eșecul usturător de la Cannes – „Bărbierul din Siberia” a fost desemnat cel mai prost film care a deschis vreodată Festivalul de pe Croazetă –, Mihalkov nu s-a mai regăsit. A lunecat tot mai mult în ridicol. Anii de după dispariția Uniunii Sovietice, dar mai ales epoca Putin, al cărui admirator declarat este, au făcut dintr-un bun regizor, cum era Mihalkov înainte, un ideolog prost, un execrabil artist de curte.