Ștefana Pop-Curșeu, conf. Dr., director artistic al Teatrului Național „L. Blaga” din Cluj: „Chișinăul este efervescent din punct de vedere cultural și totuși mulți tineri nu vorbesc limba română și nu își cunosc propria istorie”

INTERVIU cu Ștefana Pop-Curșeu (n. 1979), conferenţiar dr. la Facultatea de Teatru şi Film a Universităţii Babeş-Bolyai şi director artistic al Teatrului Naţional „Lucian Blaga” din Cluj. A publicat numeroase articole, studii, eseuri din domeniul teatrului, antropologiei, în Franța și România

Irina Nechit: Stimată doamnă Ștefana Pop-Curșeu, în calitate de director artistic al Teatrului Național „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, Dvs. cunoașteți publicul de teatru din orașul natal. Cum arată un spectator/ o spectatoare fidel/ă a Naționalului clujean?

Ștefana Pop-Curșeu: Spectatorii noștri fideli sunt în general tineri și cu vârstă medie, între 28 - 50 de ani, și asta pe lângă numărul foarte mare de studenți. Iar sondajele noastre arată că spectatoarele sunt cele mai fidele. Doamnele și domnișoarele depășesc în număr domnii și deseori, ele îi aduc la teatru.

Circulați mult prin România. Care orașe vă par mai atașate de arta teatrală?

România este o țară unde, pentru moment, teatrul o duce încă foarte bine, nu neapărat financiar, dar în sensul în care e apreciat, e o artă căutată, există diverse categorii de public și dorința de a vedea spectacole, de a merge la festivaluri chiar și în alte orașe.

Arta teatrală e la ea acasă și la Cluj, și la Iași, la Craiova, la Târgu Mureș, ce să mai zic de Sibiu și București care sunt poluri serioase de atracție!

Cum s-au derulat zilele Festivalului de Regie „Cătălina Buzoianu” de la Iași? Ce spectacole v-au impresionat? Ce montări v-au șocat?

M-am simțit foarte bine la Iași. Acest festival nu m-a plictisit nicio clipă, ceea ce e mare lucru. Pe de o parte, am descoperit regizoare pe care nu le știam decât foarte puțin sau deloc, iar pe de alta, orizontul meu de așteptare nu a fost întotdeauna confirmat, fapt care m-a ținut într-o alertă intelectuală permanentă.

Este adevărat că, făcând parte și din juriu, împreună cu Velica Panduru și Emil Coșeru, nu puteam fi decât extrem de atentă – ochi și urechi, cum se spune.

M-a emoționat spectacolul Anatomia unei sinucideri produs de Teatrul „Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe, cu actrițe excepționale și un text foarte bun, m-a convins Gabi Costin cu personajul său Charlotte von Mahlsdorf din Eu sunt propria mea soție, m-a impresionat poezia și energia profund teatrală a spectacolului de teatru-dans conceput de Andrea Gavriliu SF(Superfragil), mi-a plăcut regia mecanismului conflictual din Bujor, producție a Teatrului dramatic „Fani Tardini” din Galați și altele, dovadă sunt premiile pe care le-am dat împreună cu colegii din juriu.

De șocat nu m-a șocat niciunul, dar am apreciat curajul actrițelor din Apocalipsa gospodinelor și am observat reacțiile foarte contradictorii pe care le-a stârnit în rândul publicului ieșean acest spectacol-concert manifest.

Spectacolele realizate de femei au un specific, niște particularități, o „aură” feminină?

Da, este una din concluziile cu care m-am întors. Este vorba de o anumită sensibilitate, existentă până și în violența celor mai dure revendicări.

Am remarcat la toate aceste regizoare și în toate aceste spectacole o preocupare pentru suferința umană, pentru perioadele fragile ale existenței, un interes aparte pentru etapele de formare ale individului în societate – procesul de creștere, de maturizare –, pentru joc, pentru reevaluarea trecutului și încercarea de a răspunde la întrebările dureroase pe care acesta le ține ascunse.

E o vibrație aparte și la ceea ce se întâmplă astăzi cu ființa umană în societate. E un fel de umanism profund, brăzdat de strigăte de disperare.

Femeile din România sunt mai nefericite, mai discriminate, mai puțin libere decât cele din alte țări europene?

Nu cred. Eu am trăit zece ani în Franța, în diferite perioade ale tinereții mele, am trecut și prin Elveția... Nu, până la urmă este o chestiune de atitudine, de ce permiți sau nu, de ceea ce accepți sau nu.

Și aș avea multe exemple de femei discriminate sau strivite de cei din jurul lor, din toate categoriile sociale și toate religiile, și la noi și în străinătate, dar am tot atâtea contra-exemple, în care bărbații sunt cei manipulați, striviți, discriminați.

Ați publicat, împreună cu soțul Dvs., Ioan Pop-Curșeu, prof. dr. habil., eseul de antropologie vizuală „Iconografia vrăjitoriei în arta religioasă românească”. Ar putea fi acest volum un punct de pornire pentru un spectacol? Cât de prezent mai e stereotipul potrivit căruia femeia e mai ușor ispitită de diavol decât bărbatul? Ați văzut vrăjitoare adevărate în viața Dvs.? Credeți în vrăji?

Iconografia vrăjitoriei ar putea fi un punct de plecare sau, mai bine zis, o sursă pentru posibile spectacole și chiar pentru filme de ficțiune.

Stereotipul femeii ispitite de diavol se șterge astăzi încet-încet, odată cu diminuarea credinței în diavol și cu emanciparea continuă a femeii.

Noi am studiat reprezentări ale vrăjitoarelor și vrăjitorilor în Judecățile de Apoi pictate în diverse secole, iar mentalitățile de acum două-trei sute de ani erau diferite de ce avem acum, har Domnului! Și, deși sunt într-adevăr mai multe figuri feminine care se fac vinovate de păcate legate de farmece și vrăjitorie, ispitele sunt mult mai numeroase, iar prezența masculină în Infern este cel puțin la fel de, dacă nu mai consistentă!

Nu, nu am văzut vrăjitoare adevărate și nu cred în vrăji, dar cred în miracole și în puterea psihicului uman de a modela realitatea.

Ați vizitat de curând și Chișinăul, Naționalul clujean fiind invitat la Reuniunea Teatrelor Naționale, care anul acesta a avut genericul „Conexiuni europene”. Naționalul de la Cluj a prezentat spectacolul „Oglinda neagră” după Pirandello, al cărui protagonist, Ionuț Caras, a câștigat Trofeul festivalului Bacău Fest Monodrame. Cum v-a părut Chișinăul? Ce v-a mirat sau întristat în comportamentul oamenilor? Ce v-a bucurat?

Îmi place foarte mult Chișinăul și simt o emoție profundă de fiecare dată când merg în Republica Moldova. E ca o nostalgie puternică și am sentimente contradictorii: mă bucur că pot merge, că sunt acolo și, în același timp, mă întristez că am de trecut o graniță; mă bucur că văd atât de multă dorință de deschidere spre Europa, atâta zbucium pentru afirmarea unor drepturi și libertăți fundamentale și mă întristez că tinerii pleacă de acolo, și că sentimentul fricii, cu care am fost cu toții ținuți în lesă de sistemul comunist-stalinist, continuă să fie prezent și să-i facă pe mulți să dea înapoi.

Chișinăul este efervescent din punct de vedere cultural și totuși mulți tineri nu vorbesc limba română și nu își cunosc propria istorie. Noi ne pregătim să punem în scenă la Naționalul clujean la începutul anului viitor o dramatizare după Douăzeci de ani în Siberia, propusă de Sorin Misirianțu. Textul Aniței Cudla e răvășitor și ne poate învăța multe despre alegerile pe care ar fi bine să le facem pentru ca istoria să nu se repete.

Cunoașteți foarte bine principalele limbi europene: franceza, engleza, germana, italiana, spaniola. Totuși, în dicția Dvs. răzbate accentul de la Cluj, din Ardeal. Vă plac accentele din diferite regiuni ale spațiului românesc? Vă emoționează cel moldovenesc? Cum credeți că se va dezvolta limba română în comunitatea europeană?

Da, eu și soțul meu suntem pasionați, pe lângă arte, de etnologie și etimologie, ne place să descoperim specificul fiecărui dialect și grai al limbii române.

Vara trecută ne-am oprit în munții Pindului, de exemplu, în satele unde știam că sunt aromâni, și în Metsovo. Deși nu cunoșteam pe nimeni, nu am plecat până nu am intrat în vorbă cu aromâni ca să vedem dacă ne putem înțelege, vorbind dialecte diferite. Și am reușit, deși interlocutorul de vârsta noastră nu mai știa foarte bine „vlăhește”, pentru că și acolo minoritățile sunt supuse unei grecizări puternice, iar drepturile lor la limba strămoșească nu sunt recunoscute.

E păcat, pentru că dialectele și graiurile îmbogățesc limbile, sunt tot atâtea moduri de a vedea lumea și de a interacționa cu realitatea înconjurătoare, de a se raporta la istorie.

Îmi place foarte mult graiul moldovenesc și de dincoace, și de dincolo de Prut. Vecinătățile ne modelează și e fascinant să poți urmări traseul unui cuvânt uzual, al unui nume sau al unui toponim, din latină sau din slavă veche până la noi. Să înțelegi stratificările de populații trecute prin bogăția sinonimelor de origini diferite, folosite însă de aceeași comunitate. Acum, peste tot în Europa se respectă dreptul la recuperarea identității lingvistice, trebuie doar să fie comunitățile conștiente de bogăția aceasta pe care o pot pierde ușor în marea globalizare.

Nu îmi fac griji pentru limba română, suntem mulți vorbitori și e o limbă foarte frumoasă, dincolo de orice patriotism.

Tinerii nu prea merg la vot în România. Cum discutați cu tinerii, cum pot fi convinși ei să aprecieze valorile de acasă?

Tinerii de astăzi sunt sau apatici, sau răzvrătiți. E greu pentru părinți sau dascăli să dea curaj tinerilor, când nici ei nu mai au încredere că schimbarea în bine e posibilă.

Dar, de fapt, întotdeauna schimbarea e posibilă, cu sau fără sacrificii, dar dacă nu bați, nu ți se va deschide... până la urmă trebuie să găsim cu toții energia și optimismul necesare ca să nu încetăm să ne urmăm idealul, să rămânem vizionari, să credem în mai binele posibil pentru o majoritate cât mai semnificativă.

Cum pot fi convinși tinerii? Cu exemple. Exemple vii.

Ce montări noi pregătește Teatrul Național de la Cluj?

Pe lângă dramatizarea despre care v-am vorbit, mai urmează o instalație performativă, adaptare după Întâmplări din irealitatea imediată a lui Max Blecher, apoi un text italian contemporan... nu ne lansăm în prea multe, pentru că repertoriul Teatrului Național din Cluj e consistent, trebuie jucat și se profilează renovarea sediului nostru, începând cu următoarea stagiune.

Va trebui să ne reinventăm, să ne adaptăm și noi... urmează provocări pe toate planurile.

Vă mulțumesc mult pentru discuție!