De ce Lukașenko este dictator, iar Nazarbaiev – nu?

Semne diacritice

Nursultan Nazarbaiev a câștigat din nou, pentru a cincea oară, alegerile prezidențiale din Kazahstan. Le-a câștigat cu un scor demn de memoria URSS - 97,7% , îmbunătățindu-și rezultatul față de alegerile precedente, din 2011, când a obținut „doar” 95,5% din voturi. E inutil a spune că și în 2011, și anul acesta ștacheta participării a fost la nivelul corespunzător, stabilit în perioada sovietică.

E adevărat, unii alegători, care au preferat anonimatul, s-au plâns că au mers la alegeri de nevoie, siliți de șefi. Alți alegători, care s-au prezentat fără frică, au declarat că au mers benevol, nesiliți de nimeni, să voteze pentru stabilitate, adică pentru Nazarbaiev. Nazarbaiev însuși s-a arătat încrezător că poporul Kazahstanului „va vota în primul rând pentru dezvoltarea stabilă a statului...”. Și a avut dreptate. Cine să cunoască mai bine dispoziția poporului, decât cel desemnat în mod oficial „lider al națiunii”, tată al poporului kazah?

Ar mai fi de adăugat că și firava opoziție nu a înaintat niciun candidat, iar ceilalți doi concurenți formali nu au pus la îndoială cursul actualului președinte, au și recunoscut realizările lui Nazarbaiev, eforturile electorale fiindu-le pe măsura modestiei lor. La rândul său, Nazarbaiev le-a apreciat gestul și a promis că va ține cont de dorința lor de a contribui la prosperarea Kazahstanului.

E puțin probabil ca scrutinul de duminică să-i încânte pe observatorii internaționali, după cum nu i-au încântat nici cele precedente. Standardele unor alegeri libere și corecte încă nu au fost atinse de Kazahstan. Nici pe departe. Dar mai este mult timp înainte. Liderii occidentali nu se grăbesc să-l eticheteze pe Nazarbaiev drept un „dictator”, ca, de exemplu, pe Lukașenko din Belarus, și au serioase motive să nu strice relațiile cu Kazahstanul, cel mai mare stat din Asia Centrală, aflată la răscrucea intereselor Rusiei și Chinei.

Reputația lui Nazarbaiev este a unui „dictator luminat” (asemeni lui Lee Kuan Yew, fost prim-ministru al Singaporelui). El reușește să mențină Kazahstanul în stare de echilibru, asigurând „armonia interetnică și confesională, în special conviețuirea dintre majoritatea kazahă musulmană și minoritatea rusă creștin-ortodoxă, care populează compact regiunile de nord ale Kazahstanului, răspunzând prin manevre abile, inteligente intențiilor lui Putin de refacere a URSS. Pe cât de flexibil este liderul kazah în ce privește cooperarea economică cu Rusia, pe atât de principial se opune reintegrării politice a Kazahstanului în spațiul „lumii ruse”. Planurile lui Putin de introducere a unei monede unice, de transformare a Uniunii Economice Eurasiatice într-o uniune politică se sparg de poziția fermă a Kazahstanului în ce privește independența sa, în contextul unei apropieri dintre popoarele turcice.

SUA și UE țin cont de provocările geopolitice cu care se confruntă Nazarbaiev, Kazahstanul fiind o potențială victimă a neo-imperialismului rus, naționaliștii ruși, inclusiv Soljenițin, formulând pretenții teritoriale la adresa kazahilor. După ce Putin a invadat Ucraina sub pretextul salvării rușilor ucraineni, nu poate fi exclusă o acțiune similară și împotriva Kazahstanului. Un fior rece i-a trecut pe kazahi când Putin l-a „lăudat” pe Nazarbaiev, spunând că acesta este de facto creatorul statului kazah, că kazahii nu au avut niciodată statul lor.

Putem deduce astfel că apărarea drepturilor omului, alegerile libere și corecte nu sunt priorități absolute, că acestea nu pot fi obținute cu prețul unui război civil sau regional, care ar putea izbucni în condițiile înlocuirii lui Nazarbaiev cu un lider mai puțin abil. De altfel, în ultima vreme începe să se schimbe și atitudinea față de Lukașenko, lumea apreciind comportamentul său independent, sprijinul acordat Ucrainei, descurajarea politicii agresive a Rusiei. Dar și pericolul care paște statul Belarus în fața agresiunii ruse, în condițiile în care Putin vorbește despre „dreptatea istorică”.

În mod analogic, trebuie citit și sprijinul Occidentului față de actualii lideri ai R. Moldova. Ei sunt preferabili unor marionete rusești, instrumente ale agresiunii și poftei patologice ale rușilor pentru noi teritorii, în loc să le valorifice pe cele pe care le au la dispoziție prin cuceririle precedente.