INTERVIU // „Oficial, R. Moldova susține financiar separatismul din Transnistria”

Concluzia îi aparține expertului în energetică de la IDIS „Viitorul”, Victor Parlicov, care a semnat, alături de Sergiu Tofilat și Tutore Șoitu, studiul „Impunitate și înțelegeri rentiere în sectorul energetic al țării”.

Cum am ajuns aici și cum putem desface acest ghem de probleme, aflați în interviul de mai jos.

Dle Parlicov, ați arătat într-un studiu pe care l-ați semnat alături de Sergiu Tofilat și Tudor Șoitu, că R. Moldova a finanțat separatismul din stânga Nistrului începând cu anii 90 ai secolului trecut cu miliarde de dolari. Cum ați ajuns la această concluzie?

În R. Moldova, sectorul energetic nu a fost niciodată despre energie, ci, în primul rând, cel mai mare mijloc de finanțare a separatismului din R. Moldova de către Federația Rusă prin intermediul „MoldovaGaz” și „Gazprom”. Regimul separatist a fost finanțat în total, numai prin gazele naturale, cu circa șase miliarde de dolari din anii 90 până acum.

Dintre acestea, 1,3 miliarde de dolari, începând cu anul 2007, au fost convertite în bani de către regiunea separatistă. Adică, gazul care le venea gratis, ei îl vindeau consumatorilor din regiunea transnistreană, iar banii, în loc să plătească pentru consumul de gaze, îi utilizau ca mijloace bugetare. Este vorba de o schemă care funcționează până în prezent.

Și beneficiarii schemei cine ar mai fi, în afară de transnistreni?

Cel mai mari beneficiar al gazului livrat în regiunea transnistreană a fost, de fapt, tot capitalul rusesc. Federația Rusă a reușit să creeze o schemă prin care corporația „Gazprom” de la Moscova livrează gaze convențional gratuit în regiunea transnistreană, deși nu este gratuit, fiindcă noi rămânem datori, iar cea mai mare parte a acestui gaz merge la alte corporații rusești, în primul rând la „Inter RAO EES”, care controlează centrala termoelectrică moldovenească, și la uzina Metalurgică din Râbnița, care a controlat „Metal Invest”.

Deci, cei mai mari beneficiari ai gazului la prețuri subvenționate pentru consumatorii din Transnistria au fost tot reprezentanți ai businessului rusesc - „Inter RAO EES” și „Metal Invest”, cărora gazul subvenționat le oferă un beneficiu de competitivitate în raport cu alți producători din regiune, produc energie electrică și metale și scot banii tot în Rusia.

Prin acest mecanism au fost scoase, conform estimărilor noastre, 1,8 miliarde de dolari. Adică, datoria înregistrată a „MoldovaGaz” pentru malul stând este de șase miliarde de dolari, dar de fapt cineva a beneficiat și nu a plătit.

De ce credeți am ajuns la o datorie uriașă, am permis funcționarea unei asemenea scheme în R. Moldova care să finanțeze, de fapt, separatismul?

Asta este și partea cea mai tristă. Aceste lucruri nu s-au întâmplat fără contribuția autorităților noastre. Au fost doi factori care ne-au jucat festa: elitele noastre în ghilimele nu au avut o viziune clară, admit că lumea nici nu înțelegea în ce joc participă, un joc care depășea limitele unele companii. În plus, erau vulnerabile la corupție și, pentru un bacșiș, au devenit complice și interesate ca acest conflict să se păstreze exact în forma care o avem și astăzi.

Dle Parlicov, aceste elite au și nume…

Eu cred că toată conducerea politică a R. Moldova din anii 90 încoace este complice, într-o formă sau alta, la acest lucru. Nicio schemă din cele existente, începând de la faptul cum a căpătat „Gazprom”-ul controlul asupra întreprinderilor din sectorul de gaze și terminând cu cea contractuală prin care noi ne-am asumat să legalizăm, prin intermediul „MoldovaGaz”, finanțarea separatismului în propria noastră țară, nu s-a făcut fără concursul celor de la Chișinău.

„Gazprom” nu vinde direct gazul regiunii transnistrene, dar noi, ca mancurții, dăm gazul gratuit în regiunea transnistreană. Dacă ne întrebăm cine, de fapt, susține separatismul în regiunea transnistreană, păi, oficial, noi!

Când am început să finanțăm noi separatismul, dacă e așa cum spuneți?

Povestea a început simplu. În anul 1993, R. Moldova a devenit proprietară a infrastructurii din sectorul de gaze. Tot atunci, „Gazprom”-ul ne-a propus condiții contractuale noi pentru anul 1994. În primul rând, prețul gazelor era de două ori mai scump – de la 40 la 80 de dolari pentru mia de metri cubi, în condițiile în care „Gazprom”-ul vindea în acei ani gaze în Europa de Vest cu prețul mediu de 72 de dolari.

Totodată, prin acel contract, rata penalității a fost crescută de la 0,02% pe zi, o cifră standard, la 0,35% pentru fiecare zi de întârziere a plăților. Asta a însemnat o creștere de circa 17 ori a penalităților. Noi plăteam anual 127 de dolari penalitate, ceea ce nu există nicăieri în lume.

Tot atunci s-a introdus și plata în avans, adică noi trebuia să transferăm bani înainte de a consuma gazele. Dacă nu transferam, se calculau penalități. Cu alte cuvinte, nici nu reușeam să consumăm gazul, dar achitam deja penalități pentru că nu am plătit.

Și asta chiar dacă infrastructura de gaze aparținea Guvernului R. Moldova.

Despre asta e vorba: corupția la nivel înalt din R. Moldova a ajuns să nu fie doar o problemă simplă de corupție sau economică, dar să pună în pericol securitatea țării, fiind vorba de integritatea teritorială și de însăși existența R. Moldova ca stat.

Aveam în anii 90 vreo alternativă? S-a vorbit la un moment dat despre interconectarea R. Moldova la rețelele energetice de peste Prut…

Dar cum alții nu au avut așa condiții contractuale? Noi aveam mai puține pârghii de negocieri? La noi era aceeași situație ca în alte stat ex-sovietice.

Propunerea privind interconectarea la sistemul energetic românesc a apărut mai târziu, prin 95-97. Dar prima lovitură care ne-a fost aplicată a fost cea în anul 1994. În acel an am acumulat datorii de aproape 300 de milioane de dolari.

Dle Parlicov, există soluții pentru a desface acest ghem care, iată, pune în pericol securitatea R. Moldova? Care ar fi acestea?

Toată lumea, când vorbește despre rezolvarea problemei datoriilor pentru gaze, nu știu de ce uită că noi continuăm să acumulăm datorii în fiecare zi, datorită acestei scheme contractuale prin care contractăm gaze pentru regiunea transnistreană.

Primul lucru care trebuie de făcut este să stopăm acumularea acestor datorii, ca să rezolvăm ulterior problema datoriilor deja existente.

Contractul semnat de „Energocom” cu firma „DTEK” din Ucraina pentru livrarea de energie electrică în R. Moldova poate fi considerat un prim-pas în acest sens?

În pofida criticii mele față de guvernarea actuală, trebuie să recunosc faptul că acest contract încheiat cu firma din Ucraina și nu cu Centrala de la Cuciurgan a fost un pas mare, pentru că noi vom acumula datorii deja într-un ritm mult mai lent.

Dar autoritățile de la Chișinău ar mai trebui să facă o inventariere a stocului existent de datorii, fiindcă noi avem temeiuri solide să suspectăm că datoriile despre care ni se spune nu au fost calculate corect. De fapt, au fost cazuri anterior, și în studiul nostru sunt prezentate câteva exemple, în care datoria malului stâng al Nistrului a fost scoasă din contul datoriei malului drept. Cifrele sunt bazate pe calculele unui contabil de la „MoldovaGaz” pe care autoritățile nu l-au verificat niciodată.

Totodată, trebuie să ne învățăm să facem curățenie pe malul drept și, după ce măturăm în ograda noastră, vom avea posibilitatea să abordăm datoriile malului stâng.

Pe lângă datoriile malului stând al Nistrului care nu plătește pentru gaze, avem și datorii ale malului drept de vreo 700 de milioane de dolari. Pe acestea cum le-am acumulat?

Și pe malul drept avem o neclaritate. Pe parcursul anilor, practic întotdeauna tariful la gazele naturale a acoperit costurile gazelor. Au fost doar câteva perioade când s-au acumulat niște datorii datorită inacțiunii autorităților de la Chișinău.

Datoria malului drept trebuie împărțită în două categorii. Prima: acea parte din datorii care s-a acumulat din cauza că autoritățile R. Moldova nu și-au făcut treaba și nu au procedat corect. Mă refer la faptul că peste 200 de milioane de lei s-au acumulat drept datorie atunci când tarifele la căldură în Chișinău nu a fost ajustate în perioada anilor 2001 – 2007. Datoria asta stă și până acum în aer și această datorie trebuie plătită de consumatori.

Dar noi avem o datorie totală de 500 de milioane de dolari plus încă 200 cesionate. Aici e vorba de a doua categorie a datoriilor și întrebarea este de unde s-au luat acești bani ca datorii? Această parte a datoriilor trebuie să și-o asume managementul „MoldovaGaz”, fiindcă așa a gestionat compania.

Dar cu datoria de peste șase miliarde de dolari a transnistrenilor ce facem?

Această problemă are conotații politice puternice. Nu putem spune că are soluții ușoare, dar trebuie să înțelegem că, atâta timp cât nu avem capacitatea să rezolvăm problemele din ograda noastră, nu le vom putea aborda pe altele. Atunci când vom face ordine pe malul drept, vom avea și temei, și instrumente ca atât politic, cât și juridic, dacă „Gazprom” nu va vrea să colaboreze și să recunoască, de fapt, că a fost vorba de finanțarea separatismului în R. Moldova, atunci va trebui să apelăm la mecanismele politice și juridice de recunoaștere a acestor datorii ca fiind „odioase”, este așa termen, și să le anulăm pe această cale, dacă nu le putem anula prin negocieri.

Dle Parlicov, vă mulțumim pentru interviu!