IGOR BABIAC, actorul principal din filmul „La limita de jos a cerului”: „A fost exact ca la furat cireșe!”

Terminase doi ani de actorie când i s-a ivit șansa să joace rolul central în filmul „La limita de jos a cerului” în regia lui Igor Cobîleanski. Însă, mai înainte a jucat în pelicula „Tenis cu Moldovenii”. Apoi au urmat „Culorile”, iar acum s-a filmat într-o nouă producție în regia lui Anatol Durbală. Fără artă nu poate sau poate… Nu asta e cel mai important, esențialul că artă va face toată viața - pe scenă, pe platourile de filmare, în suflet, în gând…

Igor Babiac:

„Prima dată când am văzut filmul îmi era greu să mă uit la mine, pentru că mă vedeam pe mine, Igor Babiac, în film. Voiam să văd un tip mai generos, deoarece eu sunt un om care are alte valori și tendințe în comparație cu personajul Viorel. Abia la premiera din Chișinău am reușit să mă uit ca un spectator, iar detașarea aceasta m-a ajutat să analizez obiectiv pelicula și, în general, linia filmului, personajul creat. Era prima dată când mi-am amintit în totalitate scenele filmate, pentru că până la premieră țineam minte doar unele secvențe.

Când am citit prima dată scenariul, nu mai știu dacă mi-a plăcut sau nu. Știu că trebuia să o fac, iar eu eram gata să o fac. Eu vedeam povestea, care mi s-a părut interesantă. Foarte puțin m-am gândit la personajul meu, pentru mine istoria conta.

Personajul creat era compatibil cu cel din scenariu, cred. Când am citit scenariul și după ce am văzut filmul, eram de acord cu ceea ce făcusem, dar unele secvențe din film au ieșit altfel. În asamblu, era același personaj. Nu iese din limitele circumstanțelor pe care i le impune scenariul. Totuși, îmi plac mai mult eroii, decât antieroii, iar eu cred că Viorel nu era un erou. De exemplu, în unele momente îmi este mai simpatic Gâscă, deoarece chiar dacă folosește niște scopuri meschine pentru a-și atinge scopul, adică vinde droguri oamenilor ca șă-și construiască un deltaplan, ceea ce eu ca om nu accept, oricum el face ceva.

Experiența dată a fost pentru mine exact ca la furat cireșe. Adică, nu contează dacă trebuie să te trezești la trei de noapte sau la amiază, pentru că tu îți dorești lucrul acesta, iar asta era valabil și în cazul meu, eu îmi doream să fac treaba aceasta. Era plăcut să mă trezesc la patru dimineața, când tot blocul dormea, iar eu plecam la filmări. Apoi, ultimele două zile de filmări, nu am dormit deloc. Vedeam lucruri pe care nu le văd de obicei, deoarece regimul meu este altul. Mie îmi plac schimbările în viață.

Pe platoul de filmare fiecare își știa locul. La un film lucrează o mulțime de oameni și, dacă fiecare ar începe să se amestece în treburile celuilalt, atunci am crea un haos, iar pentru mine era important ca să-mi fac treaba și să nu încurc cuiva. Eu eram mai detașat, nu prea comunicam la început cu echipa. Băieții din echipa tehnică mi-au spus, peste un timp, că mă credeau un ciudat, deoarece eu mă plimbam prin cartierele din Orhei în timp ce ei aranjau tehnica. Și nu că mie îmi plăcea să o fac pe misteriosul, ci pur și simplu încercam să mă concentrez mai mult asupra roluluil. Cu Igor Cobîleanski m-am înțeles destul de bine. Era omul pe care mă bazam foarte mult. Dacă nu făceam ceva cum trebuie, el spunea stop și mai repetam o dată, dar nu-mi zicea motivele, poate că nu voia să ne stingherească sau să ne descurajeze. Au fost cadre care s-au tras de mai multe ori și din diverse motive, dar să mă umfle râsul - niciodată (râde - n.r.)!

Știu că s-au tras vreo șase duble la scena când Denis Dumitriu primea pălmoiul cela peste cap. Scena din cantină îmi este foarte dragă, fiindcă în sfârșit personajul meu prindea un pic de independență. Începea să fie activ și asta mie, ca Igor Babiac, începea să-mi placă. În viața de zi cu zi cel mai bine știu să fac cartofi și ouă prăjite.

Hmmm... și-acum când trec pe lângă Orhei, acolo unde au fost filmările, întotdeauna îmi aduc aminte de acele zile și am niște sentimente. Într-o seară, când ne întorceam de la filmări, am avut parte de un apus de soare frumos, iar în unele zile dacă observ acele nuanțe de apus de-atunci, iar mă răscolesc niște sentimente.

Este un lucru în actorie pe care eu îl consider greu. Ziua de mâine. Tu joci într-un film, dar nu știi când o să joci în următorul. Un fel de nesiguranță - ce fac mai departe? Tu nu ești producător sau regizor. Tu ești cel invitat în producția cuiva. E destul de complicat. Deseori îmi trece prin gând că aș putea să fac și teatru, mă tentează, iar dacă într-o bună zi aș încheia-o cu lumea actoriei, cred că aș putea lucra și în alt domeniu.

Când vine vorba de viitor, prefer să mă abțin, deoarece viața este extrem de imprevizibilă. Important e să fiu împlinit și să-mi hrănesc valorile. Da, dacă aș putea să combin plăcerea cu arta, de ce nu? Iar dacă plăcerea de viață o să vină și fără film sau teatru, atunci eu o să merg înainte. Principalul e să fiu util și munca mea să fie de folos altor oameni. Am lucrat la un film, în regia lui Anatol Durbală. Pelicula este despre evenimentele din 7 aprilie 2009. Este un film artistic, iar eu am jucat rolul principal. Aștept când va apărea pe ecrane.

Iubire... Nu, nu am iubită. Eu sper că tinerețea mea o să fie lungă și o să întâlnesc pe cineva cu care o să ne facem fericiți unul pe altul”.