Ca să-și aline dorul de casă, a început să scrie poezii și deja a editat o carte

Suflet // Îngrijitoarea-poetă din Italia

Aflată de zece ani în peninsulă, Maria Zamșa-Panfilii a redescoperit în ea spiritul poetic de cândva. Își alină dorul de casă cu ajutorul versurilor, pe care le așterne pe hârtie chiar și atunci când face menaj sau merge după cumpărături. Ea scrie despre greutățile vieții de emigrant, îndemnându-i, totodată, pe cei din străinătate să nu uite de cei rămași acasă. Este autoarea volumului de versuri „Plânge o peniță”, având deja „conserve literare” pentru următoarea ediție.

Pe pământul Italiei, cu ajutorul Domnului

A lucrat contabilă în gospodăria agricolă, mai apoi în primăria din localitatea ei de baștină – satul Răculești, raionul Criuleni. Însă, salariul pe care îl primea îi permitea doar să supraviețuiască. În 2004, când criza economică i-a afectat în întregime familia, a hotărât să plece, părăsind tot ce avea mai scump și mai drag. „Îmi vine greu să-mi amintesc de acele momente, îmi vine greu să-mi amintesc fețele persoanelor dragi cum mă priveau la despărțire, eu însă mă străduiam să arăt că sunt puternică. Eram cuprinsă de gânduri și de frică, căci plecam într-o lume necunoscută, total străină pentru mine, unde nici măcar limba nu o cunoșteam. Cu ajutorul Domnului am ajuns în Italia”, povestește femeia.

Greutățile și dorul de casă au marcat-o profund. „Mă gândeam la tot ce lăsasem în urmă, îndeosebi la feciorul meu și la mama mea, care ne crescuse de mici, pe mine și pe sora mea, fără tată, care plecase în lumea celor drepți la doar 29 de ani din cauza unei boli ce-l urmărise încă din Siberia. Fusese deportat împreună cu părinții”, s-a destăinuit poeta amatoare.

Poezii în loc de calmante

Ajunsă la Roma, basarabeanca a fost angajată într-o familie cu o bătrânică. Muncea fără să aibă vreo zi de odihnă. Își lua liber doar câte o duminică în fiecare post ca să poată merge la biserică pentru a se mărturisi și a primi Sfânta împărtășanie. În rest, Maria Zamșa zice că se simțea ca o pasăre într-o colivie. „În acei patru pereți în care mă aflam mă măcina dorul de casă, de țară, de tot... chiar și de pietrele de pe drumurile noastre. Ca să-mi pot liniști acea tânguire sufletească, am început să scriu poezii. Nu erau primele, deoarece mai scrisesem în copilărie. Îmi amintesc că prima poezie am scris-o la vârsta de 12 ani, intitulând-o „Veșnică despărțire”, în amintirea tatălui meu. Apoi au urmat și altele. Tematica poeziilor mele depinde de împrejurările și de situația de moment”, astfel explică doamna momentele sale de inspirație.

„Îmbracă haina emigrantului” pentru a scrie

Transmitea poeziile fiecăruia care dorea să le citească. Așa au ajuns creațiile ei la Tatiana Nogailic, președintele Asociației „Asso Moldave”. După ce le-a citit, a îndemnat-o să editeze o carte. A colaborat și cu scriitoarea Claudia Partole, astfel încât, în 2012, a ieșit de sub tipar prima ei carte – „Plânge o peniță”. „În această carte sunt adunate toate durerile și suferințele concetățenilor mei. Toate istorioarele îmi erau povestite de ei mai mult prin telefon. După care, „îmbrăcam haina” fiecăruia și începeam a scrie. Împărtășind durerile, suferințele și dorul între noi, emigranții, prindeau aripi aceste poezii, care îmi ajutau să traversez toate dificultățile și barierele. Pentru mine, poeziile sunt ca niște buruieni tămăduitoare ce-mi vindecă sufletul de suferință”, s-a confesat autoarea.

Scrie poezii în timp ce lucrează prin casă

Fiind în străinătate, eroina noastră nu are o masă de scris, nu dispune de o odăiță în care să poată medita. Își scrie poeziile în timp ce lucrează prin casă, merge la farmacie, la piață, străduindu-se să aibă permanent la îndemână o foaie și un stilou, iar când îi vine „firul gândului”, imediat îl așterne pe hârtie. În aceste poezii, autoarea ne îndeamnă să nu uităm de Dumnezeu, cheamă mamele să nu uite de copii, iar copiii - de părinți.

Poeta de la Criuleni lucrează, pe moment, asupra unei noi cărți pe care speră să o editeze când va găsi suport financiar. Totodată, ea nu vrea să ceară ajutor, în condițiile în care alții, poate, au mai mare nevoie de el. „Le scriu și le voi conserva. Nu pot să nu scriu, mă inspiră tot ce e frumos: natura, păsările, toate vietățile. Mă inspiră anotimpul primăverii, care pentru mine este un paradis, numai că nu aici unde sunt străină, dar acolo, în tara mea dragă, pe care o spăl cu lacrimi de fiecare dată când revin. Acolo, unde toți spun că e sărăcie, pentru mine rămâne un colțișor de rai”, susține conaționala noastră.

Șomajul – principala problemă a moldovenilor din peninsulă

Potrivit Mariei Zamșa-Panfilii, principala problemă cu care se confrunta astăzi moldovenii din Italia este șomajul. Majoritatea șomerilor sunt bărbați, dintre care mulți revin acasă, iar femeile sunt nevoite să accepte salarii mai mici față de acum câțiva ani. Ține însă să aprecieze activitatea Ambasadei R. Moldova în Italia din ultimul timp în comparație cu acum 7-5 ani, când pentru un certificat trebuiau să stea la cozi zile și nopți la rând. „Dar nu trebuie să ne lamentăm că cineva ar trebui să facă pentru noi, poate din contra, noi ar trebui să facem mult mai mult pentru cei rămași acasă. Știind câte greutăți avem în țară, câte probleme nerezolvate, familii sărace, copii orfani cu părinți în viață, bolnavi, invalizi etc., ar trebui să ne fie rușine să cerem ajutor pentru a ne crea comodități în străinătate. Guvernul, în primul rând, ar trebui să se gândească la gurile cele flămânde din republică, la sărmanii bătrâni care au muncit o viață și au o pensie mizerabilă, dar nu la noi”, este convingerea femeii care a emigrat acum zece ani.

Cătălin Mihai