Locul I // Scrisoarea EMOȚIONANTĂ a unei fetițe din Chișinău, elevă în clasa a VI-a, către mama ei: „De ce nu ar fi posibil ca toţi copiii…”

Direcţia generală educaţie, tineret şi sport a Consiliului municipal Chişinău a desfășurat Concursul Naţional de Creaţie Literară pentru Elevi „Scrisoare mamei” și a desemnat câștigătorii.

Ziarul NAȚIONAL publică mai jos scrisoarea emoționantă a Andreei Ostrofeţ, elevă în clasa a VI-a „D” la Liceul „Spiru Haret”, mun. Chişinău, care este una dintre câștigătoarele premiului întâi la acest concurs:

Scumpa mea, draga mea, dulcea mea, frumoasa mea mămică,

probabil toate cuvintele de dezmierdare, câte le-am învăţat până la această vârstă, nu ar reuşi să transmită sentimentele, emoţiile ce se găsesc în inimioara mea de fetiţă. Nici toate epitetele, nici toate comparaţiile care îmi vin în minte nu sunt de ajuns pentru a te descrie. Zicând că eşti bună şi blândă ca soarele care ne oferă lumină şi căldură ori frumoasă precum cea mai gingaşă, suavă şi înmiresmată floare din câmpie, sau harnică asemeni unei albinuţe, am impresia că nu am spus aproape nimic despre tine.

Cum aş putea să-ţi mulţumesc pentru faptul că mi-ai dăruit viaţa? Tu ai fost cea care prima m-a sărutat, prima m-a îndrăgit, m-a îngrijit şi de atunci, din ziua naşterii mele, tot faci acest lucru zilnic, fără a aştepta vreo mulţumire din partea-mi. Bunul Dumnezeu a fost foarte darnic cu mine oferindu-mi asemenea mamă. Comunicăm zilnic, schimbăm impresii, uneori ne mai şi supărăm reciproc. Sunt şi momente când ne vorbim, dar nu ne auzim. Atunci sunt tristă şi dezamăgită. Deşi mi-ai spus şi demonstrat în repetate rânduri că mama are întotdeauna dreptate, totuşi mi-aş dori să mă laşi şi să greşesc uneori, ca să învăţ din greşelile mele. Mi-aş mai dori să te încrezi mai mult în mine, să-mi acorzi mai multă independenţă. O spun acum, prin intermediul acestei scrisori, deoarece nu ştiu dacă altfel aş avea curajul.

Ştii cât te iubesc. Citeşti iubirea în ochii mei, în îmbrăţişările mele. Sunt cel mai norocos şi fericit copil pentru că am părinţii tineri şi sănătoşi, pentru că îi am alături zilnic, spre deosebire de alte mii de copii din ţara noastră care sunt din anumite motive despărţiţi de mamele lor. Cât de nedreaptă e viaţa cu ei. Sau poate e vina maturilor, a guvernanţilor, pe care îi preocupă mai mult bunăstarea materială şi puterea decât fericirea copiilor?

Mă gândesc şi la miile de copii care îşi trăiesc copilăria în orfelinatele triste şi reci. Vara trecută în tabăra de la Sadova am făcut cunoştinţă şi m-am împrietenit cu o fetiţă de vârsta mea. Mi-a atras atenţia din prima, era mai retrasă şi mai tăcută decât ceilalţi copii. Avea şi ochii mai trişti. Am aflat că e de la orfelinat. Mi-a zis că nu ştie cum şi de ce a ajuns acolo. Nu ştia nici dacă părinţii ei au decedat sau au abandonat-o, pentru ea nu mai avea importanţă acest lucru. Într-o zi noua mea prietenă mi-a oferit o lecţie. Mi-a spus că nu-i înţelege pe copiii care nu-şi preţuiesc mamele sau care nu ascultă de ele. De câte ori e martoră la asemenea scene, se întreabă de ce Dumnezeu le dă acestor nemiloşi mame, iar ei, unei fete care şi-ar iubi şi preţui nespus mama, nu i s-a oferit o asemenea şansă. Mi-a mai spus că visul ei este ca într-o zi să se poate adresa unei femei nu doar prin doamnă, domnişoară, ci să-i poată spune mamă. Dar până una alta asemenea clipe trăieşte doar în vis. Mi-a mai mărturisit că în fiecare seară se roagă lui Dumnezeu, plângând, ca măcar o dată s-o poată vedea pe mama ei. Şi uite că trece timpul, iar ea aşa şi nu a avut ocazia de a-i zâmbi mamei. Imediat m-am gândit, dar noi, cei care avem mame, mai mult le zâmbim ori le întristăm? Mă gândesc cu strângere de inimă şi la mamele de îngeri, aşa îşi zic mamele cărora le-au murit copiii, câtă durere se conţine şi în acele suflete. De ce nu ar fi posibil ca toţi copiii să aibă mame şi toate mamele copii? Poate dacă noi toţi i-am cere într-un an lui Moş Crăciun să facă astfel, poate s-ar întâmpla un miracol şi toţi am fi fericiţi.

Mămico,

nu cred că am reuşit să exprim tot ce simt pentru tine în această scrisoare. Deocamdată aşa pot spune la această vârstă. Promit să învăţ bine, să fiu sârguincioasă, să citesc multe cărţi pentru a mă putea exprima şi mai frumos, dar cel mai important – pentru a te face mândră de mine.

Cu drag, dulceaţa ta.

Ostrofeţ Andreea, clasa a VI-a „D”, Liceul „Spiru Haret”, mun. Chişinău